ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 297/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 297/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor civile de față.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

rezultă următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Iași

sub nr.

9120 din 10 noiembrie 2004, R.M.F.,

fostă D. și D.C.

au acționat în

judecată Statul Român reprezentat prin

Ministerul

Economiei și Finanțelor spre a se dispune obligarea acestuia

la plata despăgubirilor morale în sumă de 4

miliarde ROL, pentru trauma

psihică

suferită ca urmare a condamnării pe nedrept a autorului lor

D.I..

Prin

sentința civilă nr. 509 din 27 aprilie 2005, Tribunalul Iași a admis acțiunea

reclamanților și a obligat Statul Român să le plătească suma de

4 miliarde ROL daune morale, în temeiul

art. 998 C. civ.

Această sentință,

a fost menținută de Curtea de Apel Iași, care prin decizia nr. 13 din 20

ianuarie 2006 a respins apelurile formulate de Statul Român

reprezentat de Ministerul Economiei și

Finanțelor și de Ministerul

Public.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. 9153 din 10 noiembrie 2006 a

Secției civile și de proprietate intelectuală, admițând recursurile

declarate de Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor,

reprezentat

de D.G.F.P. și Ministerul

Public, a

casat atât decizia civilă nr. 13/2006 a Curții de Apel Iași cât și

sentința civilă nr. 509/2005 a Tribunalului Iași

și a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la Tribunalul Iași.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut că tribunalul a schimbat temeiul de

drept al acțiunii din art. 504, art. 505 și art. 506 C. proc. pen.

în art. 998 C. civ., fără a pune acest

aspect în discuția părților și legat

de

acest temei, incidența art. 2.9 din Legea nr. 146/1997. La rândul său, în mod

nelegal instanța de apel ignorând prevederile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., nu

a avut în vedere faptul că acțiunea promovată de reclamanți se întemeia pe

dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. și s-a limitat în a invoca faptul că

acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru, conform art. 15 alin. (1)

lit. g) din Legea nr. 146/1997.

Întrucât din hotărârile date în cauză

instanțele nu s-au pronunțat în limitele investirii lor, schimbând temeiul

juridic al acțiunii rară a-1 pune în discuția părților, a violat dreptul de

apărare al acestora și a lăsat nesoluționat fondul cauzei, motiv pentru care

s-a făcut aplicarea dispozițiunilor art. 314 C. proc. civ.

Prin aceeași decizie, s-a menționat

împrejurarea potrivit căreia cu ocazia rejudecării cauzei și în funcție de

poziția adoptată de reclamanți, instanța de trimitere să rezolve și celelalte

aspecte din recursurile declarate de Statul Român și Ministerul Public

referitoare la timbrarea acțiunii, ținând seama de apărările pe care

reclamanții și le-au făcut sub acest aspect, precum și acelea legate de

legitimarea procesuală a acestora, inclusiv în privința cuantumului daunelor

morale solicitate și acordate, raportat la materialul probator administrat în

cauză.

In aceste condițiuni, cauza a fost

reînregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 2058/99/2007, ocazie cu care

reclamanții au precizat că își întemeiază pretențiile pe dispozițiunile art.

504, art. 505, art. 506 C. proc. pen., pe Convenția europeană a Drepturilor

Omului, precum și pe prevederile art. 998 C. civ., această ultimă dispozițiune

legală fiind subînțeleasă în redactarea dispozițiunilor art. 504 C. proc. pen.

și ale art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997. Reclamanții au mai arătat că

inițial au invocat și prevederile C.E.D.O. în urma dezbaterilor de la

Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași, s-a stabilit că se înregistrează în

lumina convenției și încălcări multiple ale unor drepturi fundamentale, precum

acelea legate de libertatea de gândire, de conștiință de exprimare, respectarea

secretului corespondenței și a vieții private, încălcarea dreptului la muncă și

la învățătură, garantate de Constituția României.

Tribunalul Iași prin sentința civilă nr.

1728 din 19 septembrie 2007, a respins excepția invocată de Statul Român

privitoare la lipsa calității procesuale active a reclamanților și a admis

acțiunea acestora, obligând Statul Român să le plătească suma de 4 miliarde ROL

(400.000 RON) cu titlu de daune morale.

S-a reținut în considerente că prin

sentința nr. 310/94 1 din 6 martie 1951 a Tribunalului Militar Galați, că D.I.,

tatăl

reclamanților

R.M.F. și D.C., a fost

condamnat

la 2 ani și 6 luni închisoare corecțională, 2 ani interdicție

corecțională și 3.000 lei amendă

corecțională pentru infracțiunea de

uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea I-a C.

pen.

, în vigoare la momentul

respectiv, deoarece inculpatul s-a întâlnit

cu încă 2 persoane în mai multe rânduri și a

comentat știrile transmise de

posturile

de radio străine, preconizând schimbarea regimului politic din

România prin intervenția statelor capitaliste.

Curtea

Militară de Casație și Justiție, prin decizia penală nr.

2 din 8 iunie 1951 a respins recursurile

declarate de D.I. și de ceilalți

inculpați.

Împotriva

acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare, admis prin

decizia nr. 2443 din 5 mai 2004 a

I.C.C.J., secția penală, care, casând

hotărârile atacate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

lit. b) C. proc. pen.

a

procedat la achitarea inculpatului D.I. pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale,

prevăzută de art. 209

partea I-a din Codul penal anterior.

Acțiunea

reclamanților a fost promovată ca urmare a admiterii

recursului

în anulare, constatându-se că în speță, sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. și că, sunt

incidente

prevederile art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997, referitoare la

scutirea

de plata taxei de timbru.

Tribunalul a

înlăturat excepția privitoare la lipsa de legitimare

procesuală activă a reclamanților, motivat de

faptul că această calitate le

este

conferită de dispozițiunile art. 506 C. proc. pen., în temeiul

cărora cei aflați în întreținerea

condamnatului sunt îndreptățiți, ca după

moartea acestuia să poată continua sau porni acțiunea în temeiul art.

504

C. proc. pen.

În speță, instanța

a concluzionat că reclamanții sunt îndreptățiți să pornească acțiunea în

temeiul art. 504 C. proc. pen., chiar dacă soții D., părinții reclamanților, au

divorțat iar cei doi copii rezultați

din căsătorie au fost

încredințați spre creștere și educare mamei,

deoarece

obligația de întreținere datorată de tată a subzistat în temeiul

sentinței civile nr. 482 din 5 iulie 1947, prin

care D.I. a fost obligat la

plata

unei pensii alimentare pentru creșterea minorilor C. și

M.F., în consecință, au fost înlăturate

susținerile pârâtului,

Statul Român,

în sensul că reclamanții nu se aflau în întreținerea tatălui

său și

deci, nu au legitimare procesuală activă.

Î

n ceea ce

privește fondul litigiului, instanța a reținut că după 1 an

de la

condamnarea dispusă prin sentința nr. 310/941 din 6 martie 1951,

respectiv la 18

martie 1952, D.I. a decedat în timpul executării

pedepsei, iar despre decesul acestuia familia a

aflat de abia în anul 1957.

Actele existente

la dosar au atestat că anterior condamnării, familia D. avea o situație

financiară și materială bună, că D.I. era angajatul unei Direcții din cadrul

Departamentului Industriei Alimentare,

avea în proprietate terenuri, iar veniturile realizate erau de natură

a-i

asigura un trai mai mult

decât decent lui și familiei sale.

Echilibrul

familial a fost perturbat prin divorțul soților D. și

apoi distrus după condamnarea lui D.I. De la acest

moment,

familia a început o luptă pentru supraviețuire

deoarece veniturile

realizate de mama reclamanților

din activități prost remunerate și pe

posturi

inferioare pregătirii sale nu erau de natură a asigura minimul

necesar acesteia și celor doi minori. Situația

materială a familiei a fost cu atât mai dificilă cu cât reclamanților, minori

fiind, li s-a refuzat

acordarea unei

pensii de urmaș după decesul tatălui lor, pe considerentul

că acesta nu era salariat sau pensionar la data

decesului.

Aceste

aspecte care conturează privațiunile îndurate de reclamanți

în perioada copilăriei dar și ulterior pe parcursul

desăvârșirii pregătirii

profesionale, când li s-a

îngreunat accesul la studii superioare și

ocuparea

unor funcții de conducere, au avut consecințe negative asupra

lor, consecințe amplificate de suferințele

psihice și afective legate de

percepția

situației de către cei doi minori, respectiv reclamanții din cauza

de

fată.

În raport

de această situație, care relevă valorile morale lezate, cu

implicații asupra mai multor drepturi

fundamentale ale individului,

instanța

a apreciat că suma solicitată de reclamanți, aceea de 4 miliarde

ROL, este de natură să asigure o anumită

satisfacție compensatorie

pentru prejudiciul moral suferit

de aceștia.

Curtea de

Apel Iași, prin decizia civilă nr. 29 din 20 februarie 2008, a respins

ca nefondate apelurile formulate de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și Statul Român prin

Ministerul Economiei și

Finanțelor,

reprezentat de D.G.F.P.

Iași împotriva sentinței civile

nr. 1728 din 19 septembrie 2007 a

Tribunalului

Iași, având în vedere aceleași considerente arătate detaliat

în

motivarea sentinței apelate.

Împotriva deciziei nr. 29 din 20

februarie 2008 a Curții de Apel Iași, a

declarat

recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Iași și Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, reprezentat

de D.G.F.P.

Recursul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, motivat în drept de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se axează pe

următoarele

aspecte:

-

greșit

curtea de apel a respins excepția privind lipsa calității

procesuale active a reclamanților, deoarece

aceștia nu erau îndreptățiți să

pornească acțiunea de vreme ce nu se

aflau în întreținerea

condamnatului, iar

dreptul la pensia alimentară s-a stins la data decesului

persoanei

îndreptățite.

Sub acest aspect,

se susține că părinții reclamanților s-au despărțit

în anul 1947 din motive ce țin de comportarea

tatălui și nu pentru

protejarea

copiilor, că activitatea infracțională a acestuia s-a desfășurat la

1 an după divorț, iar la data de 8 martie

1952 a decedat, fapt cunoscut de

familie în 1957.

-

în cel

de-al doilea motiv de recurs, Parchetul arată că valoarea

daunelor morale acordate reclamanților este

excesivă și nejustificată, de

vreme

ce probele dosarului atestă că reclamanților nu li s-a încălcat

dreptul la învățătură, că aceștia nu au avut de

suferit de pe urma

condamnării

tatălui lor și nici nu le-a fost interceptată corespondența cu

tatăl

lor.

Recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași este

întemeiat,

astfel cum se va arăta în cele ce urmează:

Corect

instanța de fond și aceea de apel au reținut legitimarea

procesuală

activă a reclamanților.

Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., acțiunea pentru

repararea pagubei

poate fi pornită de persoana îndreptățită potrivit art.

504 C. proc. pen., iar după moartea acestuia poate

fi continuată sau pornită de persoanele care se aflau în întreținerea sa.

În speță,

chiar dacă soții D. au divorțat, așa cum se atestă prin sentința civilă nr. 147

din 1 martie 1947 a Tribunalului Ilfov, iar cei doi copii rezultați din

căsătoria acestora, respectiv reclamanții au fost

încredințați mamei, obligația de întreținere a

tatălui, D.I., a

subzistat

sub forma pensiei de întreținere la care a fost obligat prin

sentința civilă nr. 482 din 5 iulie 1947

și care, se prezumă că a fost achitată

până la momentul arestării (în absența unor probe contrare), la cea 1

an

de la divorț.

Aspectele

sesizate în recurs legate de cauzele divorțului, străine

ideii de protecție a minorilor și anterioare

activității infracționale a

autorului reclamanților, nu

sunt relevante în conturarea ideii de „întreținere" de care textul art.

505 C. proc. pen. leagă

legitimarea

procesuală de a continua acțiunea persoanei îndreptățite,

potrivit art. 504 C.

proc. pen., după decesul acesteia sau de a

porni acțiunea de către persoanele aflate în

întreținerea acesteia.

Dispozițiunea

procedurală nu circumscrie această legitimare de un

anume mod de acordare a întreținerii ori durata

acesteia și nici de o

anume

corelație între activitatea infracțională și întreținerea acordată, așa

cum se tinde a se susține în motivarea recursului.

Important

este, așa cum se deduce din interpretarea art. 504 și art. 505

C. proc. pen., ca în momentul luării uneia din măsurile

coercitive prevăzute de alin. (l) și (2) al art.

504 C. proc. pen.,

persoanele

legitimate să se fi aflat în întreținerea persoanei îndreptățite

potrivit

art. 504 C. proc. pen., indiferent de durata sau modalitatea acordării

acesteia.

Recursul

este însă întemeiat sub aspectul despăgubirilor morale

acordate

reclamanților care sunt exagerate.

Într-adevăr,

natura nepatrimonială a respectivelor prejudicii fac

imposibilă echivalarea bănească a acestora.

Repararea prejudiciului

trebuie să fie integrală, instanța

putând fixa o sumă de bani nu atât

pentru a

repune victima într-o situație similară aceleia avută anterior, cât

pentru a-i procura satisfacții de ordin moral,

susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privat.

Cuantificarea

prejudiciului moral nu este supusă unor criterii

legale de determinare. Daunele morale se

stabilesc prin apreciere, ca

urmare

a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cei în

cauză în plan fizic și psihic,

importanța

valorilor lezate și în măsura în care au fost lezate aceste

valori, intensitatea percepției

consecințelor vătămării, măsura în care le-a

fost afectată situația familială, profesională și

socială. Toate aceste

criterii

de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii

rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului

real și efectiv produs victimei.

În speță, așa cum s-a reținut în

considerentele hotărârilor pronunțate în cauză, echilibrul familial și așa

zdruncinat în urma

divorțului soților D. în

1947 a fost distrus pe fondul temerilor

generate de măsurile represive luate de regimul comunist împotriva

opozanților politici, ceea ce evident s-a reflectat în viața reclamanților,

minori la acea dată, la nivelul și puterea lor de înțelegere și în condițiile

în care mama acestora, în lupta de supraviețuire,

realiza venituri

insuficiente din activități prost remunerate, pe

posturi inferioare

pregătirii profesionale,

care nu le asigura un trai decent. Evident, că

privarea de libertate a tatălui reclamanților i-a lipsit pe aceștia de

pensia

alimentară, diminuând astfel veniturile familiei și agravând astfel

condițiile de viață ale acestora. Trauma

psihică a minorilor care au fost

informați de autorități de abia după 5 ani de decesul tatălui lor, a

fost

agravată și de refuzul

acordării pensiei de urmaș motivat de faptul că

tatăl lor, la data decesului nu avea calitatea de

salariat sau pensionar.

Datorită

dificultăților de ordin material și financiar, reclamantul

D.C. a fost nevoit să lucreze încă de la

vârsta de 14 ani

pe durata vacanțelor de vară la o fabrică

de ceramică.

Condamnarea

pe nedrept a tatălui reclamanților s-ar reflecta printr-

un șir de privațiuni pentru reclamanți, cărora

le-a fost îngreunat accesul la studii superioare, iar după absolvirea unor

școli nu au putut ocupa anumite funcții, inclusiv de conducere pe considerentul

condamnării

politice a tatălui lor.

Dincolo de

privațiunile materiale și financiare ale reclamanților,

traumele acestora determinate de condamnarea pe

nedrept a tatălui lor și

decesul

acestuia, unite cu dificultățile întâmpinate pe plan social și profesional,

mult timp după decesul acestuia, datorită condamnării sale

politice, au fost de natură să aducă grave

prejudicii morale reclamanților,

care se impun a fi

reparate.

Corect

instanțele prin hotărârile pronunțate au acordat despăgubiri

bănești pentru prejudiciile morale suferite de reclamanți, dar

cuantificarea acestora nu are la bază o apreciere

rezonabilă pe baze

echitabile și în

deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin

moral susceptibile a înlocui valoarea de care

aceștia au fost privați, astfel

că

din acest punct de vedere recursul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel

Iași se privește întemeiat, motiv pentru care decizia

nr. 29 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Iași urmează a fi parțial

modificată.

Admițându-se apelul

declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Iași împotriva sentinței civile 1728 din 19

septembrie 2007 a

Tribunalului Iași,

aceasta va fi schimbată în parte, în sensul obligării

Statului Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor la 100.000 lei (1

miliard RON) către reclamanți.

Cât

privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, reprezentat de

D.G.F.P. județ Iași, acesta

urmează a fi anulat.

Simpla

nemulțumire a statului român față de hotărârea pronunțată,

fără a se fi arătat în concret în ce

constau greșelile săvârșite de instanța

de apel, pentru a fi eventual încadrate în motivele limitativ cuprinse

în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu este suficientă

pentru

casarea acesteia și

echivalează cu nemotivarea recursului sancționată cu nulitatea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva deciziei civile nr.

29 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Modifică în parte decizia atacată. Admite

apelul declarat de Ministerul Public împotriva sentinței civile nr. 1728 din 19

septembrie 2007 a Tribunalului Iași pe care o schimbă în parte, în sensul că

obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor la

100.000 lei (RON) cu titlu de daune morale către reclamanții R.M.F. (fostă D.)

și D.C.

Constată nul recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate și ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.