ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 88/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul P.E. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta, să dispună anularea hotărârii nr. 22657 din 13 februarie 2008 emisă de aceasta și obligarea ei să-i recunoască calitatea de refugiat. Reclamantul arată că prin hotărârea a cărei anulare o solicită i-a fost respinsă cererea, reținându-se de către pârâtă că nu se încadrează în situațiile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 484 din 10 iunie 2008, a admis acțiunea reclamantului, dispunând anularea hotărârii nr. 22657 din 13 februarie 2008 emisă de pârâtă și obligarea acesteia din urmă să-i recunoască calitatea de refugiat, pe perioada 5 septembrie 1944-30 octombrie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 februarie 2008. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că probele existente la dosar, respectiv declarațiile martorilor A.D. și A.I. atestă că reclamantul a fost refugiat pe motive etnice, împreună cu familia, din localitatea Săndulești în comuna Cricău.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Cluj. Recurenta a susținut, în esență, că instanța a acordat drepturile reclamantului, fără dovezi, întrucât în cauză suntem în prezența doar a unei singure depoziții, or potrivit pluralului legii ar fi trebuit să existe două surse de informație, care să indice împreună aceleași date: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu, data întoarcerii din refugiu etc și, care ar fi putut fi coroborate în favoarea reclamantului. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare, a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, a făcut parte din detașamentele de muncă forțată, a fost supraviețuitoare a trenului morții, este soțul sau soția persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.

După cum se poate observa, din analiza acestui text de lege, condiția de bază pe care trebuie să o îndeplinească persoana care solicită drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 este aceea de a fi fost persecutată pe criterii etnice și determinată să-și schimbe domiciliul, legea nefăcând nici o distincție între naționalitatea celor persecutați sau între localitățile unde a avut loc refugiul. Legea cadru are în vedere toate regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, regimuri instaurate atât în teritoriile cedate cât și cele păstrate în continuare sub administrarea Statului Român.

Nu se poate susține ideea că prin folosirea în conținutul actului normativ a termenului de „persoană cetățean român" legiuitorul ar fi înțeles să distingă între anumite etnii existente pe teritoriul statului, ci dimpotrivă, s-au avut în vedere toți cetățenii români, indiferent de etnia lor, care aflați pe teritoriul Statului Român, au avut de suferit persecuții pe motive etnice, persecuții care au determinat părăsirea localității de domiciliu, în sensul art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999. Potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, deși au fost depuse declarațiile autentificate ale martorilor A.D. și A.I. din al căror conținut rezultă că reclamantul împreună cu familia s-a refugiat din localitatea de domiciliu urmare a persecuțiilor etnice, instanța a dispus administrarea nemijlocită a probei cu martori. Astfel, în temeiul art. 193 pct. 1 C. proc. civ. martorul A.D. a confirmat calitatea de refugiați a reclamantului și membrilor familiei sale, dând instanței detalii privitoare la refugiu și relatând fapte pe care le-a cunoscut direct și în care a fost implicat personal, deoarece i s-a recunoscut și lui calitatea de refugiat, depunând și o hotărâre judecătorească în acest sens. Față de cele ce preced, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică astfel că, recursul fiind nefondat, urmează să fie respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 484 din 10 iunie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2009.