ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2759/2009

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 21 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală

și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 02036/89/2007 s-a dispus, printre

altele, menținerea stării de arest a inculpatului C.N.G., în temeiul art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 300

2

C. proc. pen.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Iași a reținut că, verificând

legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile

care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare

privarea de libertate a acestuia.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C.N.G., care,

prin apărător din oficiu, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii

atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte,

examinând motivele invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este

nefondat, pentru următoarele considerente.

Prin

sentința penală nr. 372 din 5 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Sibiu,

secția penală, în dosarul nr. 2036/89/2007, în baza art. 26 raportat la art. 215

alin. (1), (4), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru

săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune în formă continuată a fost

condamnat inculpatul C.N.G. la o pedeapsă de 14 ani închisoare și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel, printre alții, inculpatul C.N.G., apel care

formează obiectul dosarului nr. 2036/89/2007 al Curții de Apel Iași, secția penală

și pentru cauze cu minori.

La

termenul din 21 iulie 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de

control judiciar, respectiv Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze

cu minori, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu

recurs în prezenta cauză.

Cu

privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5

paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă

excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod

expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate,

Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea

dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea

detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată

demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5

paragraful 1.

În cauza supusă analizei, Înalta

Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea

internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în

exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice

periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de

drept, art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de

concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei, cât

și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care

inculpatul este cercetat este închisoarea mai mare de 4 ani, lăsarea în

libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin

crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a

justiției.

Faptul că a fost pronunțată o

hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Înalta Curte, conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul

declarat de inculpatul C.N.G. împotriva încheierii din 21 iulie 2009 a Curții

de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul

nr. 02036/89/2007.

Conform art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.N.G. împotriva încheierii din 21 iulie 2009 a Curții

de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul

nr. 02036/89/2007.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 august 2009.