ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2759/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 21 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 02036/89/2007 s-a dispus, printre altele, menținerea stării de arest a inculpatului C.N.G., în temeiul art. 160 b alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 300 2 C. proc. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Iași a reținut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C.N.G., care, prin apărător din oficiu, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente. Prin sentința penală nr. 372 din 5 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală, în dosarul nr. 2036/89/2007, în baza art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (4), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune în formă continuată a fost condamnat inculpatul C.N.G. la o pedeapsă de 14 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, printre alții, inculpatul C.N.G., apel care formează obiectul dosarului nr. 2036/89/2007 al Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

La termenul din 21 iulie 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de drept, art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte constată că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat este închisoarea mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii. Înalta Curte, conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.N.G. împotriva încheierii din 21 iulie 2009 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 02036/89/2007. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N.G. împotriva încheierii din 21 iulie 2009 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 02036/89/2007. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 august 2009.