ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 364/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 364/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanta U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. a

chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București și C.A.T.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți și

autentificat sub nr. 109 din 2 martie 2005, întrucât a fost încheiat prin

fraudă la lege și cu încălcarea unei condiții de validitate și anume, ca

vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut.

Prin acțiunea conexă înregistrată pe

rolul aceleiași instanțe la data de 6 iulie 2005, reclamanta U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M.

a chemat în judecată Primăria Municipiului București, C.A.T., SC B.I.L. SRL și SC

E. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să

dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 109

din 2 martie 2005, încheiat între Primăria Municipiului București și C.A.T., a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 162 din 28 martie 2005, încheiat între C.A.T.

și SC B.I.L. SRL și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1330 din 22 aprilie

2005, încheiat între SC B.I.L. SRL și SC E. SRL, precum și rectificarea cărții

funciare a imobilului prin înlăturarea din partea a II-a a mențiunilor

referitoare la calitatea de proprietari a părților.

În motivarea acțiunii formulate,

reclamanta a arătat că este proprietar al imobilului vândut, calitate atestată

de protocolul nr. 111195 din 24 iulie 1992 încheiat între U.C.E.C.O.M. și I.P.R.E.C.

în baza Decretului-lege nr. 66/1990 și de sentința civilă nr. 61 din 7

februarie 1994 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, prin care s-a constatat că prin articolul unic al H.G. nr. 246/1993

s-au revocat pentru nelegalitate dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1061/1990,

stabilindu-se dreptul de proprietate al reclamantei asupra spațiilor comerciale.

Totodată, reclamanta a arătat că dreptul său de proprietate a fost recunoscut

și prin alte două sentințe arbitrale, fiind întabulat în cartea funciară prin

încheierile nr. 2551 din 3 februarie 2005 pentru tronsonul 2 și nr. 5525 din 2

martie 2005 pentru tronsonul 1.

Ca atare, reclamanta a arătat că, în

speță, contractul nr. 109 din 2 martie 2005 este lovit de nulitate absolută

întrucât: nu îndeplinește condiția ca bunul vândut să fie proprietatea

vânzătorului, încalcă dispozițiile Legii nr. 215/2001, lipsește procura

specială a consilierului juridic al primăriei, necesară conform art. 58 din

Legea nr. 36/1995, cauza contractului este ilicită, conform art. 968 C. civ.,

au fost încălcate dispozițiile art. 28 din Legea nr. 550/2002.

Pentru celelalte două contracte,

reclamanta a invocat principiile: quod

nullum est, nullum producit effectum

și resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Prin încheierea din data de 23 ianuarie 2007, tribunalul a dispus, în

temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., unirea cu fondul cauzei a excepției

lipsei procesuale active.

La data de 20 iunie 2006, SC A.G.

SRL a formulat cerere de intervenție accesorie voluntară în interesul

reclamantei U.C.E.C.O.M., justificându-și interesul prin aceea că este titulara

contractului de închiriere nr. 96 din 10 decembrie 2001 încheiat cu reclamanta

și valabil pe 10 ani, iar în această calitate a efectuat finisaje și amenajări

în valoare de 1.951.091.486 ROL la nivelul anului 2001, cerere încuviințată în

principiu prin încheierea din 19 septembrie 2006.

Prin sentința comercială nr. 12353

din 30 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea

principală și cea conexă ca neîntemeiată și a respins cererea de intervenție

accesorie formulată de intervenienta SC A.G. SRL ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active, aceasta este nefondată, întrucât nulitatea absolută poate fi

invocată de orice persoană interesată, așadar și de către adevăratul proprietar

al lucrului vândut, care trebuie să dovedească aparența dreptului de

proprietate, verificarea în amănunt a calității de proprietar urmând să se

stabilească în cadrul unei eventuale acțiuni în revendicare.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

reținut că reclamanta a preluat de la I.P.R.E.C., prin protocolul nr. 111195

din 24 iulie 1992 încheiat în baza convenției de cooperare din 22 martie 1990,

obiectivele de investiții din cadrul ansamblului din B., respectiv spațiile

comerciale de la subsol, parter și mezanin între care se regăsesc și spațiile

în litigiu, însă nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor ce îi reveneau în

baza convenției de cooperare din 22 martie 1990 și nici a decontării sumelor de

bani investite de DGDAL pentru finalizarea spațiilor comerciale, deși în

acțiune a susținut contrariul, astfel încât Primăria Municipiului București a

considerat că a rămas proprietar al spațiului, întrucât plătise contravaloarea

lucrărilor de construire pentru întreg blocul, iar reclamanta nu a restituit

sumele investite de municipalitate. Ca atare, la 17 decembrie 2004, între

Primăria Municipiului București și C.A.T. a fost încheiat un protocol prin care

primăria s-a obligat să transmită către cealaltă parte dreptul de proprietate

asupra spațiului în litigiu, iar la data de 28 februarie 2005 a fost deschisă

cartea funciară nr. 56222 în favoarea C.A.T.

Cu privire la primul motiv de

nulitate invocat de reclamantă, respectiv, vânzarea lucrului altuia, tribunalul

a reținut că nu se impune analiza calității de proprietar a reclamantei, fiind

suficientă cercetarea motivului relativ la condiția relei-credințe a părților

contractante, condiție pe care instanța de fond a găsit-o ca fiind

neîndeplinită în speța de față pentru considerentele reținute în sentința

atacată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel, în termen legal, reclamanta U.C.E.C.O.M. și intervenienta SC

A.G. SRL

Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 259 din 16 mai 2008, a admis apelurile reclamantei și

intervenientei, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, respectiv Tribunalului București.

Instanța de apel a reținut că

tribunalul nu a analizat în fond primul motiv de nulitate invocat de reclamantă

cu privire la vânzarea lucrului altuia, încălcând astfel principiul

disponibilității în procesul civil și dreptul la un proces echitabil.

Astfel, din analiza conținutului

sentinței atacate, Curtea de apel a constatat că instanța de fond, deși a

apreciat în preambulul motivării sentinței că invocarea nulității întemeiată pe

vânzarea lucrului altuia presupune analiza îndeplinirii a două condiții,

calitatea de proprietar și reaua-credință a părților contractante, a apreciat

ulterior că nu se mai impune analiza calității de proprietar a reclamantei,

înlăturând întregul material probator depus de reclamantă în dovada aparenței

dreptului de proprietate și necercetând motivul de nulitate invocat privind

calitatea de proprietar al bunului înstrăinat.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, în termen, pârâtele

S.C.M. A.T. București și SC B.I.L. SRL București, pârâtul

Municipiul București și pârâta SC E. SRL Crevedia.

În recursul lor, întemeiat în drept

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtele S.C.M. A.T. București și

SC B.I.L. SRL, critică decizia atacată susținând, în esență, că instanța de

fond a analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă în raport cu

contractul de vânzare-cumpărare nr. 109 din 2 martie 2005, încheiat între

Primăria Municipiului București și C.A.T. și că, chiar dacă instanța de fond

susține că va analiza doar condiția relei-credințe a părților contractante,

fără a verifica și calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului

vândut, în fapt a făcut o astfel de analiză. Pe de altă parte având în vedere

petitul acțiunii respective instanța nu avea cum să se pronunțe asupra

dreptului de proprietate.

Pârâtul Municipiul București, în

recursul său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., după ce face un scurt istoric al derulării raporturilor dintre părți,

critică decizia atacată cu aceleași motive și cu formulări identice celor din

recursul pârâtelor S.C.M. A.T. București și SC B.I.L. SRL, așa încât nu se

impune nici măcar rezumarea lor, fiind suficientă trimiterea la motivele

recursului celor două pârâte. Este adevărat că pârâtul Municipiul București

indică drept temei de drept al recursului său, în plus față de recursul

anterior, și pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. fără însă să-i dezvolte și fără

să precizeze care act juridic a fost interpretat greșit și în ce fel și nici

dacă și cum s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

actului dedus judecății, împrejurări care fac imposibil de examinat acest

motiv.

Pârâta SC E. SRL Crevedia prin

recursul său cere admiterea acestuia și, în principal, modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii apelului U.C.E.C.O.M. ca neîntemeiat iar, în

subsidiar, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecarea apelului, invocând,

în esență, următoarele motive:

Hotărârea este lipsită de temei

legal și dată cu aplicarea greșită a legii întrucât vânzarea lucrului altuia nu

este o cauză de sine stătătoare de nulitate. În dezvoltarea acestui motiv

recurenta abordează aspecte care țin de fondul problemei deduse judecății

susținând în esență că vânzarea bunului altuia nu este o clauză de nulitate autonomă

și că deci, în mod corect prima instanță nu a analizat-o ca atare și deci nu

suntem în situația în care instanța a omis să se pronunțe asupra cauzei de

nulitate, cum pretinde instanța de apel. Iar instanța de fond a analizat cauza

ilicită.

Un alt motiv ar fi acolo că

hotărârea atacată se sprijină pe motive contradictorii întrucât instanța de

fond s-a pronunțat inclusiv asupra calității de proprietar a reclamantei, în

raport de probele administrate. După ce arată că instanța de apel a reținut că

tribunalul avea obligația să analizeze calitatea de proprietar a reclamantei

recurenta susține că cercetarea calității de proprietar era necesară dar că

instanța de fond a făcut acest lucru și că însăși instanța de apel a reținut că

tribunalul a analizat această chestiune. Mai susține recurenta că instanța de

fond s-a pronunțat pe fondul cauzei și inclusiv asupra aparenței calității de

proprietar a reclamantei în analiza cauzei ilicite.

Ultimul motiv invocat este acela că

hotărârea conține motive străine de natura pricinii întrucât instanța a motivat

anularea pe considerentul încălcării principiului disponibilității ori pretinsa

omisiune de analizare a unei cauze de nulitate, chiar reală de ar fi, nu

justifică apelul la acest principiu.

Examinând acele trei recursuri prin

prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate

pentru motivele care se vor arăta în continuare.

Recursurile pârâților S.C.M. A.T.

București, SC B.I.L. SRL și Municipiul București, care au invocat motive

identice și, deci, vor fi examinate împreună, sunt neîntemeiate întrucât se

încearcă, împotriva evidenței și a formulărilor exprese ale instanței de fond,

să se susțină că această instanță a analizat calitatea de proprietar a

reclamantei ca o condiție esențială în analiza nulității actului juridic dedus

judecății. Or instanța de fond nu a omis ci a refuzat în mod expres și explicit

să analizeze această condiție invocată de reclamantă, susținând că „va analiza

doar condiția relei-credințe a părților contractante și ajungând la concluzia

că această condiție nu este îndeplinită, va înlătura motivul de nulitate

invocat, fără a verifica și calitatea de proprietar a reclamantei asupra

imobilului vândut”.

Față de această susținere expresă a

instanței de fond, concretizată în modul în care a fost analizat, incomplet, și

a fost soluționat fondul cauzei, instanța de apel, în mod corect, fără a intra

în examinarea fondului cauzei, a admis apelul reclamantei, desființând sentința

și trimițând cauza spre rejudecare. Această soluție se impunea cu atât mai mult

cu cât chiar instanța de fond reține că invocarea vânzării lucrului altuia

presupune analiza îndeplinirii și a condiției dreptului de proprietate sau

aparenței dreptului de proprietate. Chiar și pârâta SC E. SRL susține, în recursul

său, că cercetarea calității de proprietar a reclamantei era necesară în

prezenta cauză.

Recursul pârâtei SC E. SRL, care

cuprinde multe motive străine soluției pronunțate de instanța de apel și

atacată cu recurs, este neîntemeiat.

Primul motiv de recurs se referă la

aspecte care vizează fondul cauzei respectiv dacă vânzarea lucrului altuia este

sau nu o cauză de sine stătătoare de nulitate deși, așa cum s-a mai arătat,

soluția instanței de apel nu vizează fondul cauzei ci neexaminarea de către

instanța de fond a unor cereri și argumente invocate de reclamantă în

susținerea acțiunii sale.

Nu este întemeiat nici cel de al

doilea motiv de recurs întrucât nu există în cuprinsul deciziei atacate motive

contradictorii ci motivarea instanței de apel este coerentă și conduce, în mod

logic, spre soluția pronunțată.

În ceea ce privește susținerea și a acestei recurente-pârâte că instanța

de fond s-ar fi pronunțat și asupra aspectului calității de proprietar a

reclamantei, aspectul neîntemeiat al acestei susțineri rezultă din motivele

expuse mai sus cu privire la același motiv invocat de către ceilalți recurenți,

nefiind necesară o repetare a lor.

Nu este întemeiat nici ultimul motiv

de recurs întrucât, așa cum s-a arătat, decizia instanței de apel este motivată

temeinic, logic, cu argumente coerente și fără motive străine de natura

pricinii așa cum, nefondat, susține recurenta. Soluția de admitere a apelului

reclamantei și trimitere a cauzei spre rejudecare este întemeiată în drept pe

prevederile art. 297 C. proc. civ. și este corect motivată pe neanalizarea de

către instanța de fond a unui motiv de nulitate invocat relativ la vânzarea

lucrului altuia.

Față de cele arătate Înalta Curte

urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursurile

declarate în cauză ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

pârâții SCM A.T. București și SC B.I.L. SRL București, de pârâtul MUNICIPIUL

BUCUREȘTI și de pârâta SC E. SRL Crevedia, împotriva deciziei Curții de Apel

București nr. 259 din 16 mai 2008, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

9 februarie 2009.