ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 754/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul N.F.S. a chemat în judecată M.I.R.A., M.E.F.

și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând instanței ca în

contradictoriu cu  pârâții să dispună obligarea în solidar a acestora la plata

drepturilor bănești cuvenite cu titlu de primă de concediu pe anii 2004, 2005

și 2006 și a sporului de fidelitate pe anul 2005, sumele în cauză urmând a fi

actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data

plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că în calitatea sa de polițist din cadrul D.C.P. – I.G.P.,

a efectuat concediu de odihnă în perioada 2004,2005 și 2006 fără a beneficia de

acordarea unui drept salarial suplimentar, așa cum prevăd dispozițiile art. 37 alin.

(2) teza I din O.G. nr. 38 din 30 ianuarie 2003.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 1992 din

25 iunie 2008 a admis acțiunea formulată de reclamantul N.F.S., obligând în

solidar pârâții la plata către reclamant a sumelor de bani cuvenite cu titlu de

primă de concediu pe anii 2004,2005 și 2006 și a sporului de fidelitate pe anul

2005, sumele în cauză urmând a fi actualizate cu indicele de inflație de la

data nașterii dreptului la data plății efective.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât

amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu

este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a

dreptului însuși.

Dreptul la acțiune se naște

din momentul încetării perioadei de suspendare, respectiv 31 decembrie 2006

pentru prima de vacanță, 31 decembrie 2005 pentru sporul de fidelitate.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.E.F.

Recurentul a susținut că:

1) Hotărârea dată de

instanță a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) C. proc. civ. prin aceea că instanța a ignorat apărările

formulate de M.E.F. prin întâmpinare, prin care au fost invocate excepții de

ordine publică, a căror soluționare era determinantă în ceea ce privește

soluția instanței față de M.E.F.;

2) Prin Hotărârea pronunțată,

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304

pct. 6 C. proc. civ.).

Instanța de fond, obligând

pârâții printre care și M.E.F., la plata în solidar a drepturilor salariale, a

acordat reclamantului ceea ce nu s-a cerut.

De asemenea, s-a susținut că,

chemarea în judecată a M.E.F. s-a făcut cu ignorarea dispozițiilor art. 28 din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

3) Hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii (art. 304 C. proc. civ.).

Astfel, izvorul juridic al

drepturilor salariale ale funcționarilor publici îl constituie raportul de

serviciu legat între aceștia și persoana care i-a numit sau ales în funcție,

ori între reclamant și M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau

contractuale, care să justifice chemarea în judecată a acestuia din urmă.

Examinând actele și

lucrările dosarului, din perspectiva motivelor de recurs invocate și a

apărărilor formulate în materie, Înalta Curte admite recursul pentru

considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

Instanța de fond s-a pronunțat

fără a reține lipsa calității procesuale pasive a M.E.F., între acest pârât și

persoana obligată în raportul juridic dedus judecății neexistând identitate, în

lipsa unor raporturi de serviciu între această autoritate și reclamant. Or,

numai existența unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimarea

procesuală pasivă în cauză, a unei autorități sau instituții publice, având în

vedere că dreptul solicitat de reclamant este unul de natură salarială.

Pentru acest motiv, în

temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul și modificată

sentința atacată, în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantului față

de pârâtul M.E.F., pentru lipsa calității procesuale pasive.

Într-adevăr, în cauză între

M.E.F. și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional,

atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui

fundamentul unui asemenea raport .

Mai mult decât atât, conform

art. 34 din actul normativ susmenționat, „Ordonatorii principali de credite

(cum este și cazul M.I.R.A.) au obligația ca până la data de 15 iulie a

fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget și

anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de

cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33,

însoțite de documentații și fundamentări detaliate” (alin. (1)) iar M.E.F. examinează

proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite

asupra acestora.

În caz de divergență

hotărăște Guvernul.

Prin dispozițiile art. 6 din

O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, în

aplicarea cărora a fost emis Ordinul Ministrului de Interne nr. 132/2004, a

fost consacrat dreptul polițiștilor la un spor de fidelitate de până la 20% din

salariul de bază.

Este adevărat că acordarea

acestui drept, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost

suspendată, pentru anul 2005, prin O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor

drepturi salariale personalului M.A.I., însă așa cum corect a reținut și

instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului atâta

vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia.

Nu

se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă

echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor

acordate.

Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația,

inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de

conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, îngrădire care ar

contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din

Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Or,

respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea

aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

Pentru aceste considerente

vor fi menținute, ca fiind temeinice și legale, celelalte dispoziții ale

sentinței atacate, referitoare la obligarea angajatorului la plata drepturilor

bănești cuvenite reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat M.E.F.

în prezent M.F.P. împotriva sentinței civile nr. 1992 din 25 iunie 2008 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată

în sensul că respinge acțiunea față de M.F.P.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2009.