ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2497/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1554 din 21 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de SC C.A.A.M.C. SRL București, în contradictoriu cu Guvernul României și având ca obiect: obligarea acestuia „să-și îndeplinească atribuțiile stabilite de Constituția României și a legilor aplicabile în relația cu reclamanta, cu referire la obligația de a nu emite acte administrative unilaterale și a refuza nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în drept, cererea intră formal sub incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) raportat a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, societatea reclamând „un refuz nejustificat de a rezolva o cerere”, dar că în fapt autoritățile vizate au răspuns reclamantei, răspunsul lor neputând fi calificat ca un „refuz nejustificat”, doar pentru că reclamanta este nemulțumită de răspuns . Împotriva acestei sentințe, a declarat în termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată (fila 11 recurs). 1. În motivarea cererii, recurenta critică sentința ca netemeinică și ca expresie a „denegării de dreptate”, întrucât nu se bazează pe legislația în vigoare în România, respectiv Legea nr. 544/2004 art. 1 și art. 2 alin. (2) al cărui text îl reproduce în cerere recurentul.

2. În al doilea rând, recurentul critică sentința ca nefiind conformă cu „Reglementările și Jurisprudența Europeană”, care au statuat (cu referire la drepturile conferite prin licența/ autorizarea înființării unei entități juridice): „Drepturile conferite prin licență sau autorizație constituie bunuri, dacă creează pentru deținătorul ei o speranță legitimă cu privire la durata acesteia și a posibilitatea de a continua să tragă beneficii din exercitarea activității pentru care s-a acordat licența”. Consideră recurenta că instanța a ignorat consecințele pe care le are nerespectarea legii de către pârât și că ea nu și-a întemeiat legal decizia, considerând, în mod greșit, că activitățile desfășurate „nu au scop lucrativ” și astfel schimbând natura juridică a activităților autorizate.

3. Recurentul consideră că sentința nu este conformă cu legislația privind acordarea de daune care prevede că: „Noțiunea de prejudiciu comercial - Prejudiciul comercial reprezintă efectul negativ suferit de un comerciant, ca urmare a executării necorespunzătoare, a executării cu întârziere sau a neexecutării obligațiilor asumate de autoritățile publice”. În drept, în susținerea acestei critici și a definiției redate, recurentul invocă: Codul civil, O.G. nr. 9/2002 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești; O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă; Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă și Decretul nr. 218/1960 care l-a modificat pe primul.

4. În fine, recurentul arată că instanța nu a verificat temeinic probele din dosar, întrucât, la termenul din 21 mai 2008, deși a învederat acesteia că pârâtul ar fi depus un document falsificat (adresa reclamantei și data nefiind conforme cu cele din documentul original), instanța nu a consemnat această observație și nu a luat-o în considerare. Recursul nu se fondează. 1. Acțiunea recurentului a avut ca temei art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (iar nu Legea nr. 544/2004 cum este trecută greșit în acțiune și în recurs), iar calificarea dată chiar de reclamant „refuz nejustificat de soluționare a unei cereri” a fost reținută ca atare de prima instanță.

Soluționarea cererii s-a făcut în acest cadru procesual, dar instanța, în limitele competenței sale,este chemată nu să constate refuzul nejustificat reclamat, ci să exercite controlul de legalitate asupra acestui refuz și să stabilească dacă el – în raport cu atribuțiile autorității reclamate și cu conținutul substanțial al răspunsului dat de aceasta - nu este justificat sau nejustificat. În speță, instanța de fond a reținut în mod corect că nemulțumirea reclamantului în privința conținutului primit nu este un argument pentru a stabili caracterul nejustificat al răspunsului. Ca urmare, instanța a analizat răspunsul autorității și a constatat că se circumscrie legii. În consecință, Curtea de față nu poate constata că ar fi existat o denegare de dreptate, câtă vreme instanța a soluționat cererea dedusă judecății.

2. Instanța de fond nu a fost investită și nici nu ar fi avut competența materială cu privire la calificarea ca „bunuri” a drepturilor decurgând dintr-o „licență” de înființare a unei societăți comerciale. Ceea ce a făcut instanța, în limitele competenței sale și raportat la obiectul cererii, a fost să redea conținutul răspunsului primit de reclamant, constatând că acel răspuns există, că are un conținut de substanță și că se întemeiază pe norme legale aplicabile cererii. Nu intră în competența instanței de contencios administrativ să statueze asupra legalității actului în temeiul căruia reclamanta își desfășoară activitatea și nici asupra naturii activităților incluse în obiectul ei de activitate, întrucât recurenta este o societate comercială înființată sub incidența legilor comerciale.

3. Cererea pentru obligarea la daune a pârâtului este accesorie în raport cu cea privind obligarea autorității la a îndeplini anumite atribuții și care are rol principal. Ca urmare, dacă instanța a constatat că autoritatea a emis refuzul său justificat, fără exces de putere, lipsa culpei sale în principal conduce la respingerea cererii accesorii. În raport cu această ilustrare a principiului „accesoriul urmează principalul”, definiția prejudiciului în general și a celui comercial în special nu este relevantă, cu atât mai mult cu cât ea nici nu este obiect de controversă în cauza de față. 4. La termenul din 21 mai 2008 au avut loc dezbaterile în ședință publică asupra acțiunii, reclamanta fiind reprezentată de acționarul H.M.

Într-adevăr, din încheiere (practica) nu rezultă că acesta ar fi reclamat, ca fals, vreun înscris. Dar nici în prezentul recurs nu este indicat exact documentul care ar fi fost falsificat de pârât și nici relevanța sau efectele acestuia în soluționarea cauzei. Așa fiind, acest motiv de recurs apare ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C.A.A.M.C. SRL București împotriva sentinței civile nr. 1554 din 21 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2009.