ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2497/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2497/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1554 din 21 mai 2008 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și
fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de SC C.A.A.M.C.
SRL București, în contradictoriu cu Guvernul României și având ca obiect:
obligarea acestuia „să-și îndeplinească atribuțiile stabilite de Constituția
României și a legilor aplicabile în relația cu reclamanta, cu referire la
obligația de a nu emite acte administrative unilaterale și a refuza
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul
legal”.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a reținut că, în drept, cererea intră formal sub incidența dispozițiilor
art. 1 alin. (1) raportat a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, societatea
reclamând „un refuz nejustificat de a rezolva o cerere”, dar că în fapt
autoritățile vizate au răspuns reclamantei, răspunsul lor neputând fi calificat
ca un „refuz nejustificat”, doar pentru că reclamanta este nemulțumită de
răspuns .
Împotriva acestei sentințe,
a declarat în termen recursul de față reclamanta, cererea fiind legal timbrată
(fila 11 recurs).
În motivarea cererii,
recurenta critică sentința ca netemeinică și ca expresie a „denegării de
dreptate”, întrucât nu se bazează pe legislația în vigoare în România, respectiv
Legea nr. 544/2004 art. 1 și art. 2 alin. (2) al cărui text îl reproduce în
cerere recurentul.
În al doilea rând,
recurentul critică sentința ca nefiind conformă cu „Reglementările și
Jurisprudența Europeană”, care au statuat (cu referire la drepturile conferite
prin licența/ autorizarea înființării unei entități juridice): „Drepturile conferite
prin licență sau autorizație constituie bunuri, dacă creează pentru deținătorul
ei o speranță legitimă cu privire la durata acesteia și a posibilitatea de a continua
să tragă beneficii din exercitarea activității pentru care s-a acordat
licența”.
Consideră recurenta că
instanța a ignorat consecințele pe care le are nerespectarea legii de către
pârât și că ea nu și-a întemeiat legal decizia, considerând, în mod greșit, că
activitățile desfășurate „nu au scop lucrativ” și astfel schimbând natura
juridică a activităților autorizate.
Recurentul consideră că
sentința nu este conformă cu legislația privind acordarea de daune care prevede
că: „Noțiunea de prejudiciu comercial - Prejudiciul comercial reprezintă efectul
negativ suferit de un comerciant, ca urmare a executării necorespunzătoare, a
executării cu întârziere sau a neexecutării obligațiilor asumate de
autoritățile publice”.
În drept, în susținerea acestei
critici și a definiției redate, recurentul invocă: Codul civil, O.G. nr. 9/2002
privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești; O.U.G. nr. 138/2000
pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă; Decretul
167/1958 privind prescripția extinctivă și Decretul nr. 218/1960 care l-a
modificat pe primul.
În fine, recurentul arată
că instanța nu a verificat temeinic probele din dosar, întrucât, la termenul
din 21 mai 2008, deși a învederat acesteia că pârâtul ar fi depus un document
falsificat (adresa reclamantei și data nefiind conforme cu cele din documentul
original), instanța nu a consemnat această observație și nu a luat-o în
considerare.
Recursul nu se fondează.
Acțiunea recurentului a
avut ca temei art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ
(iar nu Legea nr. 544/2004 cum este trecută greșit în acțiune și în recurs),
iar calificarea dată chiar de reclamant „refuz nejustificat de soluționare a
unei cereri” a fost reținută ca atare de prima instanță.
Soluționarea cererii s-a
făcut în acest cadru procesual, dar instanța, în limitele competenței sale,este
chemată nu să constate refuzul nejustificat reclamat, ci să exercite controlul
de legalitate asupra acestui refuz și să stabilească dacă el – în raport cu
atribuțiile autorității reclamate și cu conținutul substanțial al răspunsului
dat de aceasta - nu este justificat sau nejustificat.
În speță, instanța de fond a
reținut în mod corect că nemulțumirea reclamantului în privința conținutului
primit nu este un argument pentru a stabili caracterul nejustificat al
răspunsului.
Ca urmare, instanța a
analizat răspunsul autorității și a constatat că se circumscrie legii.
În consecință, Curtea de
față nu poate constata că ar fi existat o denegare de dreptate, câtă vreme
instanța a soluționat cererea dedusă judecății.
Instanța de fond nu a
fost investită și nici nu ar fi avut competența materială cu privire la
calificarea ca „bunuri” a drepturilor decurgând dintr-o „licență” de înființare
a unei societăți comerciale.
Ceea ce a făcut instanța, în
limitele competenței sale și raportat la obiectul cererii, a fost să redea
conținutul răspunsului primit de reclamant, constatând că acel răspuns există,
că are un conținut de substanță și că se întemeiază pe norme legale aplicabile cererii.
Nu intră în competența
instanței de contencios administrativ să statueze asupra legalității actului în
temeiul căruia reclamanta își desfășoară activitatea și nici asupra naturii
activităților incluse în obiectul ei de activitate, întrucât recurenta este o
societate comercială înființată sub incidența legilor comerciale.
Cererea pentru obligarea
la daune a pârâtului este accesorie în raport cu cea privind obligarea
autorității la a îndeplini anumite atribuții și care are rol principal.
Ca urmare, dacă instanța a
constatat că autoritatea a emis refuzul său justificat, fără exces de putere,
lipsa culpei sale în principal conduce la respingerea cererii accesorii.
În raport cu această
ilustrare a principiului „accesoriul urmează principalul”, definiția
prejudiciului în general și a celui comercial în special nu este relevantă, cu
atât mai mult cu cât ea nici nu este obiect de controversă în cauza de față.
La termenul din 21 mai
2008 au avut loc dezbaterile în ședință publică asupra acțiunii, reclamanta
fiind reprezentată de acționarul H.M.
Într-adevăr, din încheiere
(practica) nu rezultă că acesta ar fi reclamat, ca fals, vreun înscris. Dar
nici în prezentul recurs nu este indicat exact documentul care ar fi fost
falsificat de pârât și nici relevanța sau efectele acestuia în soluționarea
cauzei. Așa fiind, acest motiv de recurs apare ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de SC C.A.A.M.C. SRL București împotriva sentinței civile nr. 1554 din 21 mai 2008
a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 12 mai 2009.