ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Biserica Ortodoxă S.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. (în prezent M.E.F.), să se dispună obligarea acestuia să-i recunoască dreptul la restituirea contravalorii titlurilor la purtător emise de către Statul Român reprezentând datoria publică a României și, implicit, obligația de a-i restitui ulterior contravaloarea acestor titluri. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deține un număr însemnat de titluri la purtător care fac parte din categoria împrumuturilor publice angajate de către Statul Român, în anul 1913 și 1922, cu obligația acestuia ca la termenele stabilite să restituie către dobânditori capitalurile și dobânzile.

A mai susținut reclamanta că, prin adresa din 18 septembrie 2006, pârâtul a refuzat în mod nejustificat soluționarea cererii de restituire. Pârâtul M.E.F., prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pe considerentul că adresa menționată mai sus nu este act administrativ unilateral, astfel cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 1785 din 21 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul M.E.F. și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Biserica Ortodoxă S.T.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că nu pot fi acceptate susținerile pârâtei cu privire la inadmisibilitatea acțiunii,având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, iar la cererea adresată instanței a fost anexat răspunsul autorității pârâte, respectându-se astfel cerințele dispozițiilor art. 12 din legea 554/2004. Pe fond, prima instanță a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de „refuz nejustificat", întrucât refuzul pârâtei a fost motivat de existența acordurilor dintre România și S.U.A.

încheiate la 30 martie 1960 și 24 aprilie 1975, prin care au fost reglementate pretențiile de orice natură ale cetățenilor S.U.A. față de România, precum și de prescripția dreptului la acțiune, conform dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Concluzionând, prima instanță a apreciat că nemulțumirea reclamantei față de răspunsul primit la cererea formulată nu poate echivala cu un refuz nejustificat de soluționare a cererii, astfel cum această sintagmă este definită de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Biserica Ortodoxă S.T., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 ind.

1 C. proc. civ. Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta reclamantă susține, în esență, următoarele: 1. În mod greșit instanța de fond a acceptat punctul de vedere al pârâtului, în sensul că nu există refuz nejustificat în soluționarea cererii reclamantei, acordurile invocate în apărare neavând legătură cu titlurile la purtător, ele reglementând anumite probleme financiare în suspensie, existente între cele două state,referitoare la titluri în dolari și bonuri de valoare emise în anul 1922 și denominate în lire sterline; prin urmare, cele două acorduri menționate de instanța de fond în considerentele sentinței atacate nu au incidență în cauză. 2. În mod greșit instanța de fond a reținut că refuzul de a soluționa cererea noastră în mod favorabil a avut drept justificare legală și dispozițiile Decretului 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

In realitate, afirmă recurenta - reclamantă, decretul menționat mai sus nu putea fi aplicat retroactiv, unor titluri emise anterior intrării sale în vigoare, în cuprinsul cărora era menționat un termen de rambursare la valoarea nominală de 40 de ani și un termen de prescripție de 30 ani (care s-ar fi împlinit în anul 1983). Arată, de asemenea, că prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă prin faptul instaurării regimului comunist, întreruperea continuând chiar până la data plății acestora, întrucât Guvernul instalat după anul 1989 nu a repudiat niciodată obligația de plată a respectivelor titluri, iar prin adresa atacată nu a contestat caracterul lor valabil, invocând doar acest incident în privința plății.

Recursul este nefondat. Examinând actele dosarului și criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor art. 304, art. 304 1 C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii, nefiind dat în speță nici un motiv care să impună modificarea sau casarea ei, concluzie fundamentată pe argumentele în continuare arătate.

Stabilind obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ, Legea nr. 554/2004 statuează, prin art. 8 alin. (1), în forma în vigoare la data sesizării instanței, că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale. Potrivit tezei a II-a a aceluiași text, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen s-au prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), instanța poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, soluții expres prevăzute prin art. 18 alin. (1) din aceeași lege. În speță, sesizând instanța de contencios administrativ, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la restituirea unor titluri de valoare care fac parte din categoria împrumuturilor publice angajate de statul Român în anii 1913 și 1922, respectiv să-i recunoască dreptul pretins și, implicit, obligația de a-i restitui ulterior contravaloarea acestor titluri.

În motivarea acțiunii s-a susținut că reclamanta deține un număr însemnat de titluri la purtător pentru care statul român nu-și îndeplinește obligația de restituire, iar, urmare cererilor repetate, pârâtul a emis adresa din 18 septembrie 2006 prin care a refuzat în mod nejustificat soluționarea cererii sale, limitându-se să invoce existența unor acorduri încheiate între România și SUA cu privire la condițiile de încasare a respectivelor titluri și, respectiv, intervenirea prescripției dreptului la acțiune pentru ipoteza în care acestea nu au fost încasate în condițiile stabilite. Au fost indicate și argumentele pentru care, în opinia reclamantei, există posibilitatea legală de a se solicita, în prezent, restituirea contravalorii acestor titluri, vizând, în esență, aplicabilitatea în speță a termenului de prescripție de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ.

și nu a celui prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă numai de la data căderii regimului comunist, dată de la care deținătorii obligațiunilor au avut posibilitatea practică și legală de a acționa. Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., obligă instanța să procedeze în primul rând la calificarea juridică exactă a acțiunii și în funcție de această calificare să verifice condițiile de admisibilitate, urmând a se pronunța numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Raportat la conținutul acțiunii reclamantei și a argumentelor invocate în justificarea acestui demers judiciar, în mod corect prima instanță s-a considerat legal investită a examina, în condițiile contenciosului administrativ, numai pretinsul caracter nejustificat al refuzului de soluționare a cererii, comunicat cu adresa din 18 septembrie 2006. În înțelesul legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere implică, potrivit art. 2 lit. h) - devenită lit. i) în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 262/2007 - exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu soluționa cererea. Excesul de putere este definit, prin art. 2 lit. m), ca fiind exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, ca de altfel și prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege, în raport cu modificările aduse prin Legea nr. 262/2007.

Rezultă din aceste prevederi legale că admisibilitatea acțiunii într-o atare situație este condiționată de existența unui refuz explicit de rezolvare a unei cereri, care să fie exprimat cu exces de putere, adică cu depășirea limitelor dreptului de apreciere al autorităților administrației publice. Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și libertățile cetățenilor, soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nereprezentând, în mod automat, un astfel de refuz. Stabilirea conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității emitente, care trebuie exercitate însă cu respectarea normelor legale în vigoare.

Procedând la examinarea conținutului adresei în discuție, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, prima instanță a concluzionat în mod corect că refuzul pârâtului, motivat de existența unor acorduri între România și SUA referitoare la reglementarea problemelor financiare dintre cele două țări și, respectiv, intervenirea prescripției dreptului la acțiune, nu are un caracter nejustificat, impunându-se adoptarea soluției de respingere a acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Așa fiind, cum reclamanta nu a solicitat obligarea autorității pârâte la emiterea unui anumit act administrativ, a unei adeverințe, a unui certificat sau orice alt înscris, în sensul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a pretinsului refuz nejustificat practicat, acte în baza cărora să se procedeze la onorarea pretențiilor sale, o atare obligație nefiind instituită, de altfel, în sarcina pârâtului prin nici o dispoziție legală, se constată că soluția adoptată de prima instanță este întrutotul justificată,capetele de cerere prin care se tinde la obținerea contravalorii titlurilor la purtător având, incontestabil, un caracter esențialmente civil. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Biserica Ortodoxă S.T., împotriva sentinței civile nr. 1785 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2008.