ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2008

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta Biserica Ortodoxă S.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.

(în prezent M.E.F.), să se dispună obligarea acestuia să-i recunoască dreptul

la restituirea contravalorii titlurilor la purtător emise de către Statul Român

reprezentând datoria publică a României și, implicit, obligația de a-i restitui

ulterior contravaloarea acestor titluri.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că deține un număr însemnat de titluri la

purtător care fac parte din categoria împrumuturilor publice angajate de către

Statul Român, în anul 1913 și 1922, cu obligația acestuia ca la termenele

stabilite să restituie către dobânditori capitalurile și dobânzile.

A mai susținut

reclamanta că, prin adresa din 18 septembrie 2006, pârâtul a refuzat în mod

nejustificat soluționarea cererii de restituire.

Pârâtul M.E.F.,

prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pe

considerentul că adresa menționată mai sus nu este act administrativ

unilateral, astfel cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

554/2004.

Prin sentința

civilă nr. 1785 din 21 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată

de pârâtul M.E.F. și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta Biserica Ortodoxă S.T.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că nu pot fi acceptate susținerile pârâtei

cu privire la inadmisibilitatea acțiunii,având în vedere că potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor

administrative și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un

drept sau interes legitim, iar la cererea adresată instanței a fost anexat

răspunsul autorității pârâte, respectându-se astfel cerințele dispozițiilor art.

12 din legea 554/2004.

Pe fond, prima

instanță a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 2 alin. (1) lit.

h) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de „refuz nejustificat",

întrucât refuzul pârâtei a fost motivat de existența acordurilor dintre România

și S.U.A. încheiate la 30 martie 1960 și 24 aprilie 1975, prin care au fost reglementate

pretențiile de orice natură ale cetățenilor S.U.A. față de România, precum și

de prescripția dreptului la acțiune, conform dispozițiilor art. 1 din Decretul nr.

167/1958.

Concluzionând,

prima instanță a apreciat că nemulțumirea reclamantei față de răspunsul primit

la cererea formulată nu poate echivala cu un refuz nejustificat de soluționare a

cererii, astfel cum această sintagmă este definită de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta Biserica Ortodoxă S.T., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 ind. 1 C.

proc. civ.

Prin motivele de

recurs dezvoltate, recurenta reclamantă susține, în esență, următoarele:

greșit instanța de fond a acceptat punctul de vedere al pârâtului, în sensul că

nu există refuz nejustificat în soluționarea cererii reclamantei, acordurile

invocate în apărare neavând legătură cu titlurile la purtător, ele reglementând

anumite probleme financiare în suspensie, existente între cele două state,referitoare

la titluri în dolari și bonuri de valoare emise în anul 1922 și denominate în

lire sterline; prin urmare, cele două acorduri menționate de instanța de fond

în considerentele sentinței atacate nu au incidență în cauză.

2.

În

mod greșit instanța de fond a reținut că refuzul de a soluționa cererea noastră

în mod favorabil a avut drept justificare legală și dispozițiile Decretului

167/1958 privitor la prescripția extinctivă. In realitate, afirmă recurenta - reclamantă,

decretul menționat mai sus nu putea fi aplicat retroactiv, unor titluri emise anterior

intrării sale în vigoare, în cuprinsul cărora era menționat un termen de

rambursare la valoarea nominală de 40 de ani și un

termen de prescripție de 30 ani (care s-ar fi împlinit în anul 1983).

Arată,

de asemenea, că prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă

prin faptul instaurării regimului comunist, întreruperea continuând chiar până la

data plății acestora, întrucât Guvernul instalat după anul 1989 nu a repudiat

niciodată obligația de plată a respectivelor titluri, iar prin adresa atacată

nu a contestat caracterul lor valabil, invocând doar acest incident în privința

plății.

Recursul este

nefondat.

Examinând actele

dosarului și criticile recurentei, prin prisma dispozițiilor art. 304, art. 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte

constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii,

nefiind dat în speță nici un motiv care să impună modificarea sau casarea ei,

concluzie fundamentată pe argumentele în continuare arătate.

Stabilind

obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ, Legea nr. 554/2004

statuează, prin art. 8 alin. (1), în forma în vigoare la data sesizării instanței,

că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul

primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă

nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de art. 7 alin. (4), poate

sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea

în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru

daune morale.

Potrivit tezei

a II-a a aceluiași text, se poate adresa instanței de contencios administrativ

și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin

nesoluționarea  în termen s-au prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Soluționând cererea

la care se referă art. 8 alin. (1), instanța poate, după caz, să anuleze în tot

sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un

act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris,

soluții expres prevăzute prin art. 18 alin. (1) din aceeași lege.

În speță,

sesizând instanța de contencios administrativ, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită la restituirea

unor titluri de valoare care fac parte din categoria împrumuturilor publice angajate

de statul Român în anii 1913 și 1922, respectiv să-i recunoască dreptul pretins

și, implicit, obligația de a-i restitui ulterior contravaloarea acestor titluri.

În motivarea acțiunii

s-a susținut că reclamanta deține un număr însemnat de titluri la purtător

pentru care statul român nu-și îndeplinește obligația de restituire, iar,

urmare cererilor repetate, pârâtul a emis adresa din 18 septembrie 2006 prin

care a refuzat în mod nejustificat soluționarea cererii sale, limitându-se să

invoce existența unor acorduri încheiate între România și SUA cu privire la condițiile

de încasare a respectivelor titluri și, respectiv, intervenirea prescripției

dreptului la acțiune pentru ipoteza în care acestea nu au fost încasate în

condițiile stabilite.

Au fost indicate

și argumentele pentru care, în opinia reclamantei, există posibilitatea legală

de a se solicita, în prezent, restituirea contravalorii acestor titluri,

vizând, în esență, aplicabilitatea în speță a termenului de prescripție de 30

de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. și nu a celui prevăzut de Decretul nr. 167/1958,

termen care a început să curgă numai de la data căderii regimului comunist,

dată de la care deținătorii obligațiunilor au avut posibilitatea practică și

legală de a acționa.

Principiul

rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., obligă

instanța să procedeze în primul rând la calificarea juridică exactă a acțiunii

și în funcție de această calificare să verifice condițiile de admisibilitate,

urmând a se pronunța numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Raportat la conținutul

acțiunii reclamantei și a argumentelor invocate în justificarea acestui demers

judiciar, în mod corect prima instanță s-a considerat legal investită a

examina, în condițiile contenciosului administrativ, numai pretinsul caracter

nejustificat al refuzului de soluționare a cererii, comunicat cu adresa din 18

septembrie 2006.

În înțelesul

legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o

cerere implică, potrivit art. 2 lit. h) - devenită lit. i) în urma

modificărilor aduse prin Legea nr. 262/2007 - exprimarea explicită, cu exces de

putere, a voinței de a nu soluționa cererea.

Excesul de

putere este definit, prin art. 2 lit. m), ca fiind exercitarea dreptului de

apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, ca de altfel și prin

încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege, în raport cu modificările

aduse prin Legea nr. 262/2007.

Rezultă din

aceste prevederi legale că admisibilitatea acțiunii într-o atare situație este condiționată

de existența unui refuz explicit de rezolvare a unei cereri, care să fie exprimat

cu exces de putere, adică cu depășirea limitelor dreptului de apreciere al

autorităților administrației publice.

Prin urmare, nu

orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de

putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și

libertățile cetățenilor, soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului

sau contrar așteptărilor sale nereprezentând, în mod automat, un astfel de

refuz.

Stabilirea conținutului

răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității emitente,

care trebuie exercitate însă cu respectarea normelor legale în vigoare.

Procedând la examinarea

conținutului adresei în discuție, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului,

prima instanță a concluzionat în mod corect că refuzul pârâtului, motivat de

existența unor acorduri între România și SUA referitoare la reglementarea

problemelor financiare dintre cele două țări și, respectiv, intervenirea

prescripției dreptului la acțiune, nu are un caracter nejustificat,

impunându-se adoptarea soluției de respingere a acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Așa fiind, cum

reclamanta nu a solicitat obligarea autorității pârâte la emiterea unui anumit

act administrativ, a unei adeverințe, a unui certificat sau orice alt înscris,

în sensul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a pretinsului

refuz nejustificat practicat, acte în baza cărora să se procedeze la onorarea

pretențiilor sale, o atare obligație nefiind instituită, de altfel, în sarcina pârâtului

prin nici o dispoziție legală, se constată că soluția adoptată de prima

instanță este întrutotul justificată,capetele de cerere prin care se tinde la obținerea

contravalorii titlurilor la purtător având, incontestabil, un caracter

esențialmente civil.

Față de cele expuse,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Biserica Ortodoxă S.T., împotriva sentinței civile nr. 1785

din 21 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2008.