ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4744/2013

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC P. SA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea H.G. nr. 1638/2008 adoptată de pârât, precum și recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, în cuantum de 12.711.530 dolari SUA, reprezentând creanța externă de la Republica Irak. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are de recuperat, cu titlu de creanță externă, neîncasată în termen, de la Republica Irak, suma de 12.711.530 dolari SUA, cuantum înregistrat și recunoscut de către statul român și statul irakian, iar în H.G. nr. 1638/2008, Anexa nr. 1.13 s-a menționat eronat suma de 1.513.065,05 dolari SUA ca sumă datorată la 31 decembrie 2004, în loc de 12.711.530 dolari SUA. Aceasta a precizat că H.G., contestată sub aspectul modului de calcul, este contrară Acordului de la Amman și încalcă drepturile fiecărei persoane de a obține o reparație justă și echitabilă pentru datoria de recuperat de la Statul Irak. Reclamanta a mai arătat că paritatea impusă societății de către statul român este nelegală față de aspectul că plata de la statul irakian se face 1 dolari SUA, iar statul român stabilește 1 RON/1 dolari SUA pentru anul 2010 și impune o paritate de 0,15 RON/1 dolari SUA pentru o datorie stabilită în monedă internațională. A mai arătat că SC P. SA sau ICE P. nu a fost niciodată despăgubită de statul român sau altă entitate pentru "datoria publică", în condițiile în care prin H.G. nr. 233/2004, Cap. II, pct. 32 din H.G. nr. 447/1991 a fost revocat. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, H.G. nr. 1638/2008 nu încalcă și nu contravine prevederilor Legii nr. 7/1992, iar pe de altă parte, capătul doi al cererii nu mai are obiect, dat fiind că valoarea creditului în lei aferent sumei de 12.711.530 dolari SUA a fost preluat la datoria publică. Prin urmare, nu i-au fost afectate reclamantei niciun drept sau interes legitim. În cauză, s-a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României de către Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 2791 din 9 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor Publice, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului doi al acțiunii invocată de intervenient, aceasta nu va fi analizată ca o veritabilă excepție invocată în temeiul art. 137 C. proc. civ., ci ca apărări ale intervenientei ce vizează modalitatea de respingere a acțiunii. Solicitarea reclamantei de recunoaștere a dreptului în legătură cu obținerea sumei de 12.711.530 dolari reprezintă un capăt accesoriu de cerere, formulat în baza art. 1 din Legea nr. 554/2004, aceasta solicitând în principal anularea actului administrativ, iar ca o consecință a anulării actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, apreciată de reclamantă ca fiind în cuantumul indicat. Prima instanță a apreciat că, în raport de prevederile legii contenciosului administrativ, această solicitare a reclamantei nu poate fi socotită inadmisibilă. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate în raport de împrejurarea că ICE P. a fost întreprindere de stat care nu putea avea credite față de un stat debitor decât prin statul român, iar până la data înființării SC P. SA întreg patrimoniul său era proprietatea statului român. De asemenea, a reținut că după reorganizarea în societăți comerciale, creditele cu titlu de creanțe externe se încasează de către societățile comerciale, înființate prin reorganizare, tot prin statul român (întrucât și creanțele au fost dobândite la momentul inițial de către statul român prin întreprinderile sale), după ce statul reține sumele corespunzătoare valorii preluate la datoria publică. Suma de 12.711.530 dolari SUA reprezintă valoarea creditelor preluate la datoria publică, astfel că suma de 1.513.065,05 dolari SUA, menționată în Anexa 1.13 din H.G. contestată, este corectă, fiind conformă evidențelor Băncii Comerciale Române cu privire la exporturile derulate de ICE P.. Procesul-verbal depus de reclamantă la dosar reprezintă "situația creditelor bancare neperformante preluate de către stat și de către bancă pe baza bilanțului contabil la 31 iunie 1991". În acest proces-verbal s-a stabilit obligația societății de a urmări și raporta trimestrial la Ministerul Finanțelor Publice modul în care a acționat pentru recuperarea creanțelor și a rezultatelor obținute. Aceasta demonstrează că Ministerul a prevăzut expres această obligație, întrucât, pe de o parte, societatea știa că în contul preluării creditelor bancare neperformante statul trebuia să recupereze prin compensare creanțele pe care societatea le avea de încasat, și, pe de altă parte, interesul era de partea Ministerului de a urmări încasarea creanțelor P. și nu al societății care deja fusese scutită de datorie. H.G. nr. 1638/2008 a fost emisă în vederea decontării operatorilor titulari de contact a creditelor nepreluate la datoria publică, conform Legii nr. 7/1992. Curtea de apel a constatat că, referitor la modul de decontare avut în vedere la stabilirea sumei ce se cuvine reclamantei, acesta a fost stabilit prin Legea nr. 247/2005, art. 9 alin. (2) lit. a) Cap. 2 Titlul VII, pe baza cursului valutar de 0,0015 RON/1 dolar SUA, iar nu prin hotărârea de guvern contestată. Privitor la capătul de cerere privind recunoașterea dreptului în legătură cu obținerea sumei de 12.711.530 dolari SUA, instanța de fond a apreciat că acesta nu este întemeiat, întrucât s-a reținut anterior că reclamanta a obținut această sumă prin preluarea la datoria publică a debitelor sale în această valoare.

Recursul declarat împotriva Sentinței nr. 2791 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta SC "P." SA, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta nu și-a structurat criticile formulate în motive de recurs. Din memoriul de recurs se deduce că soluția atacată este combătută sub următoarele aspecte: - cuprinde considerente contradictorii, în sensul că după ce reține că acțiunea este admisibilă și i se recunoaște dreptul legitim în privința sumei de 12.711.530 dolari SUA i se respinge cererea; mai invocă discrepanța de abordare a raportului dintre Statul român și societatea creditoare, susținând că deși instanța a reținut că statul avea obligația de a acționa pentru recuperarea creanțelor, totuși îl derobează de obligația corelativă de a informa societatea creditoare cu privire la sumele obținute, recunoscând tacit dreptul acestuia de a acționa numai în folosul patrimoniului propriu; - nu a fost sancționat refuzul M.F.P. de a depune la dosarul cauzei întreaga documentație care a stat la baza emiterii hotărârii de Guvern atacate, instanța renunțând nejustificat la dreptul său de a se pronunța asupra legalității operațiunilor administrative premergătoare; - nu s-au analizat toate înscrisurile pe care le-a depus la dosar, cum ar fi cele care dovedeau achitarea din fonduri proprii a garanției de 2.000.000 dolari SUA pentru contractul de 20.000.000 dolari SUA și nici Adresa nr. 209 din 23 iunie 2006 înregistrată la M.F.P. sub nr. 57426 din 26 iunie 2006.

Apărările formulate de intimați Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 martie 2011, intimatul Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că sentința atacată este legală. A arătat că H.G. nr. 1638/2008 nu încalcă și nu contravine în nici un mod prevederilor Legii nr. 7/1992, suma de 1.513.065,05 dolari SUA menționată în Anexa 1.13. a actului administrativ fiind conformă cu evidențele B., aferente exporturilor derulate de către SC P. SA, după deducerea sumei preluate la datoria publică: 12.711.530 dolari SUA. De altfel, a mai punctat intimatul, faptul că valoarea creditului în lei aferent acestei sume a fost preluată la datoria publică, nu este contestat de recurentă, potrivit raportărilor trimestriale remise Ministerului Finanțelor Publice. Prin notele scrise depuse în ședința publică de la 16 septembrie 2011, intimatul-intervenient M.F.P. a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, reiterând contextul normativ în care a fost adoptată hotărârea de guvern atacată. Referitor la corectitudinea formulei de calcul a debitului și/sau modalitatea ei de aplicare, intimatul a arătat că toate criticile recurentei sunt neîntemeiate, atât timp cât prin Acordul bilateral dintre Guvernul României și Republica Irak și H.G. nr. 260/2006 s-a stabilit expres modul de calcul al datoriei, iar modul de decontare a contravalorii creanțelor recuperate în baza Legii nr. 29/1994 și procedurile aferente sunt reglementate prin Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 91/2010.

Procedura derulată în recurs În temeiul art. 305 C. proc. civ. s-a încuviințat, la solicitarea recurentei, administrarea probei cu înscrisuri privind privatizarea societății. De asemenea, la solicitarea aceleiași părți, prin încheierea din 16 septembrie 2011 a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 91/2010 privind destinația sumelor provenite din recuperarea unor drepturi valutare ale României, cauza fiind suspendată conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 422 din 3 mai 2012, Curtea Constituțională a constatat că din motivarea excepției rezultă că aceasta vizează numai dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanța de urgență și a respins-o ca neîntemeiată. După reluarea judecății recursului, recurenta a ridicat o nouă excepție de neconstituționalitate, privind dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind din nou sesizată Curtea Constituțională prin încheierea pronunțată la 16 noiembrie 2012. Cererea de suspendare a judecării cauzei pe perioada soluționării acestei excepții a fost respinsă prin aceeași încheiere, cu motivarea că aceeași parte a mai formulat o excepție de neconstituționalitate, iar stadiul litigiului și posibilitatea conferită de remediul procesual prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. nu impun aplicarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Până la data soluționării cauzei, 29 martie 2013, Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra excepției menționate. Prin concluziile scrise depuse de recurenta SC P. SA la termenul de dezbateri asupra recursului, s-a prezentat detaliat și structurat situația de fapt și cadrul normativ incident, conchizându-se în sensul că are de recuperat, cu titlu de creanță externă, neîncasată în termen de la Republica Irak, suma de 12.711.530,58 dolari SUA, valoare recunoscută de Statul român prin organele sale, precum și de Statul irakian, în condițiile în care toate exporturile din perioada 1970 - 1990 pe relația cu Republica Irak au fost realizate de recurentă din fonduri proprii, "fără nici un ajutor financiar din partea Statului român". II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor din întâmpinarea Guvernului României, a concluziilor scrise depuse de recurentă și de M.F.P., a înscrisurilor administrate, a deciziei Curții Constituționale indicate, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă SC P. SA a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ H.G. nr. 1638/2008 pentru aprobarea cuantumului sumelor ce urmează a fi virate Fondului "Proprietatea" și al celor decontate operatorilor economici ca urmare a îndeplinirii prevederilor Acordului bilateral dintre Guvernul României, acționând prin M.F.P. și Republica Irak, acționând prin Ministerul Finanțelor, semnat la Amman la 18 august 2005, solicitând anularea Anexei nr. 1.13. a actului administrativ, denumită "Fluxul de plăți pentru P." conform Acordului bilateral indicat anterior. În concret, dispoziția atacată de recurentă se referă la o prevedere din această anexă, potrivit căreia "suma reglementată la 31 decembrie 2004 este de 1.513.065,05 dolari SUA", în condițiile în care afirmă că are de recuperat o creanță al cărei cuantum este mult mai mare, respectiv 12.711.530 dolari SUA. Motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă nu cuprind raportări clare la prevederile normative pe care le-ar încălca actul administrativ atacat, aceasta oscilând între afirmația că "modul de calcul relevat (...) încalcă flagrant prevederile Acordului bilateral" cuprinsă în acțiunea judiciară (dosar fond) și teza potrivit căreia "Acordul de la Amman nu este opozabil și nu poate produce efecte față de creanța noastră" din Concluziile scrise depuse în recurs (dosar recurs). Prima instanță, analizând modul cum s-a constituit patrimoniul SC P. SA și al antecesoarei acesteia, ICE P., reținând împrejurarea necontestată că în evidențele BCR, după preluarea la datoria publică a creditului de 12.711.530 dolari SUA, reclamanta figurează cu creanța de 1.513.065,05 dolari SUA, a ajuns la concluzia că hotărârea de Guvern examinată este conformă cu prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din Cap. 2 Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care au stabilit paritatea 0,0015 RON/1 dolar SUA. Această concluzie este corectă. Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză și răspunzând, în același timp, criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține mai întâi, că susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia patrimoniul său a înregistrat o pierdere de 12.711.530 dolari SUA, constând în drepturile de creanță aferente exporturilor derulate în perioada 1970 - 1989 pe relația cu Republica Irak, este lipsită de fundament legal. Reglementările existente în perioada de referință stabileau cu claritate că activitatea de comerț exterior este "monopol de stat" (Decretul Consiliului de Stat nr. 317/1949 și Legea nr. 1/1971 cu privire la activitatea de comerț exterior, de cooperare economică și tehnico-științifică a R.S.R.). Întreprinderile care derulau astfel de activități nu o puteau face nemijlocit, pentru că era stabilit la nivel de lege că relațiile economice externe ale R.S.R. se exercită sub conducerea generală a Consiliului de Miniștri. În plus, prevederea cuprinsă în art. 5 din Constituția din 1965 care consfințea caracterul socialist al economiei naționale, bazate pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, ca și cea cuprinsă în art. 6 din aceeași Constituție referitoare la formele proprietății socialiste (a întregului popor și cooperatistă) excludeau posibilitatea ca ICE P. să fi putut acționa de o manieră independentă, utilizând fonduri proprii și, corelativ, obținând venituri proprii pe care să le fi transmis prin efectul H.G. nr. 1320/1990 privind înființarea SC P. SA, acesteia din urmă. În acest context, după anul 1990, prin mai multe acte normative, Guvernul României a fost împuternicit să negocieze recuperarea creanțelor României provenite din activitatea de comerț exterior cu diferite state, relevanță deosebită prezentând Legea nr. 29/1994 privind autorizarea Guvernului de a aproba negocierea în vederea recuperării creanțelor României provenite din activitatea de comerț exterior și cooperare economică internațională, derulată înainte de 31 decembrie 1989. Potrivit art. 1 din lege, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului, Ministerul Afacerilor Externe și B.N.R. au fost abilitate să negocieze și să recupereze drepturile valutare cuvenite statului român în diferite modalități (plăți în devize convertibile, import de mărfuri, prestări de servicii, etc.), ținând cont de condițiile concrete din țara debitoare. În aplicarea acestui act normativ a fost emisă H.G. nr. 732/1994 pentru aprobarea normelor metodologice privind recuperarea creanțelor României provenite din activitatea de comerț exterior și cooperare economică internațională, derulată înainte de 31 decembrie 1989, prin care au fost definite creanțele statului român ca reprezentând drepturi valutare care provin din activitatea de comerț exterior (exporturi de mărfuri și servicii), din activitatea de cooperare economică internațională (realizarea de obiective complexe în străinătate, participațiile cu capital la constituirea de societăți comerciale în străinătate, etc.) și din alte activități externe derulate înainte de 31 decembrie 1989. De asemenea, tot în scopul recuperării unor creanțe ale statului român, prin O.U.G. nr. 59/1994, Guvernul a fost autorizat să aprobe negocierea drepturilor și obligațiilor care decurg din acorduri comerciale și de plăți guvernamentale și angajamente tehnice bancare. Prin H.G. nr. 260/2006 s-a aprobat Acordul bilateral între Guvernul României acționând prin Ministerul Finanțelor Publice și Republica Irak, acționând prin Ministerul Finanțelor, semnat la Amman la 18 august 2005, în urma procesului de reconciliere a datoriei Irakului către statul român. Motivul de nelegalitate referitor la modul de calcul al sumelor de încasat a fost în mod justificat înlăturat de prima instanță, în raport de prevederile Acordului bilateral referitoare la formula de calcul a fluxului de plăți și de precizarea concretă a emitentului actului administrativ atacat, necontestată de recurentă, că în evidențele BCR, după deducerea sumei preluate la datoria publică în baza Legii nr. 7/1992 (conform centralizatoarelor, dosar fond), aceasta figurează cu suma de 1.513.065,05 dolari SUA, aferentă exporturilor derulate în perioada de referință. După cum s-a arătat, recurenta a invocat pentru prima dată în recurs și inopozabilitatea Acordului bilateral sus indicat, teză care nu poate fi primită din mai multe motive. Pe lângă faptul că la acest moment procesual formularea unor motive noi de nelegalitate nu mai este posibilă (art. 316 rap. la art. 292 alin. (1) C. proc. civ.), Înalta Curte mai reține și că o atare susținere nu este în folosul părții, câtă vreme, pentru considerentele expuse anterior, nu are nici un alt instrument juridic care să-i confere posibilitatea de a acționa direct pentru recuperarea unor debite născute anterior momentului 31 decembrie 1989 din Statul Irak. Cât privește paritatea de 0,0015 RON pentru 1 dolar SUA, aceasta nu a fost stabilită prin actul administrativ atacat, ci prin art. 1 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 91/2010 privind destinația sumelor provenite din recuperarea unor drepturi valutare ale României, text care a trecut filtrul de neconstituționalitate potrivit Deciziei nr. 422 din 3 mai 2012 a Curții Constituționale. În fine, nici criticile referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor nu pot fi primite. Argumentația fondului, prezentată rezumativ la pct. I.2. al acestei decizii, debutează cu constatare că acțiunea este admisibilă ("nu poate fi apreciată ca inadmisibilă"). Acest considerent a avut rolul de a înlătura finele de neprimire invocat de intervenientul M.F.P., instanța de fond calificând "excepția inadmisibilității capătului doi al acțiunii" ca reprezentând, de fapt, apărări de fond ale părții. Nici susținerea potrivit căreia instanța de fond nu s-a preocupat de atașarea la dosar a documentației avute în vedere la emiterea hotărârii de Guvern, potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004, nu are suport (dosar fond). În orice caz, recurenta nu a indicat care ar fi operațiunea administrativă premergătoare a cărei legalitate ar fi supusă contestării potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, căci, contrar susținerilor acesteia, instanța nu se poate pronunța din oficiu. Conchizând, Înalta Curte constată că nu au fost identificate elemente care să contureze existența unui exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din același act normativ, Guvernul României dispunând în domeniul vizat, prin prisma Legii nr. 29/1994 și a Legii nr. 247/2005, de o marjă largă de apreciere asupra modalităților de recuperare a drepturilor valutare ale statului român (aferente perioadei anterioare datei de 31 decembrie 1989) și a utilizării acestora. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.