ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1146/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea pronunțată la data de 19 ianuarie 2007 în dosarul nr. 7583/300/2005, Judecătoria sectorului 2 București a dispus sesizarea Curții de Apel București, cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 160 din 3 martie 2006, invocată de Fundația D.P. în contradictoriu cu Guvernul României și Ministerul Educației și Cercetării (în prezent Ministerul Educației, Cercetării și Inovării). În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanta a arătat că, trecerea, prin hotărârea de guvern contestată, a bazei C. din domeniul privat al statului în domeniul public, deși a fost făcută, formal, printr-un act legal, este totuși afectată de viciul deturnării de putere din partea Guvernului României, în condițiile în care nu cauza de utilitate publică a stat la baza acestei măsuri, așa cum impunea Legea nr. 213/1998.

S-a mai arătat că actul este nelegal, deoarece nu respectă principiul proporționalității măsurii luate față de motivele care au determinat-o, ținând cont de faptul că administrarea bazei C. de către Fundația D.P. nu prejudicia cu nimic interesul public de folosire în continuare a acestui obiectiv ca bază sportivă și de agrement. Reclamanta a susținut că hotărârea de guvern în cauză a încălcat și dreptul de proprietate, privată prin celelalte drepturi reale componente, prevăzut în art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. Aceasta deoarece, prin măsura dispusă, respectiv indisponibilizarea respectivului bun, ar înceta abuziv contractul de locațiune al cărui beneficiar este reclamanta, care se afla în procedura prealabilă semnării contractului de vânzare-cumpărare a bunului în discuție și s-ar realiza astfel o veritabilă expropriere.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2847 din 28 octombrie 2008, a respins excepția de nelegalitate, ca neîntemeiată. Instanța a reținut că analiza legalității și temeiniciei H.G. nr. 160/2005 a format obiectul unei alte cauze, având aceleași părți, cauză care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2451 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal . S-a mai menționat că temeiurile de drept în baza cărora a fost adoptat actul administrativ, respectiv art. 7 lit. e) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 au făcut obiectul controlului de constituționalitate al instanței competente, Curtea Constituțională statuând că aceste dispoziții sunt în acord cu prevederile legii fundamentale.

Instanța de fond a apreciat că H.G. nr. 160/2005 a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 213/1998, prin măsura dispusă reglementându-se o gestiune mai eficientă a patrimoniului statului, iar în măsura în care bunul în litigiu s-a aflat și se află în proprietatea Statului Român, beneficiarul exclusiv de dispoziție asupra acestuia, nu se poate aprecia că transmiterea dreptului de folosință către o altă persoană, s-a făcut cu exces de putere din partea Guvernului României. Instanța a mai reținut că nu este fondată nici critica reclamantei privind încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O., în condițiile în care nu s-a finalizat procedura negocierii directe prevăzută de O.G.

nr. 19/2002 și reclamanta nu era titulara vreunui drept asupra imobilului, care să facă obiectul unei exproprieri abuzive. Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Fundația D.P., invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta arată că a invocat excesul de putere ca prim motiv de nelegalitate a H.G. nr. 160/2003, în privința căruia motivarea primei instanțe este foarte sumară. În speță, Guvernul, prin exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere a încălcat drepturile fundației care era îndreptățită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bazei C., iar RA A.P.P.S. avea obligația să o vândă . Susține recurenta că trecerea bazei C. în administrarea Ministerului Educației și Cercetării și în proprietatea publică a statului, deși RA A.P.P.S.

, în calitate de reprezentant al statului, s-a obligat să vândă baza către subscrisa, îi aduce o încălcare grava drepturilor si intereselor sale legitime. Recurenta mai susține că instanța nu a analizat nici motivele vizând nelegalitatea actului administrativ decurgând din nerespectarea principiului proporționalității măsurii luate prin H.G. nr. 160/2005 în raport de considerentele care au determinat adoptarea acestei hotărâri de guvern și a încălcării a art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la C.E.D.O. Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând că în opinia acestuia H.G.

nr. 160/2005 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 7 lit. e) și art. 8 alin (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în condițiile în care în imobilul ce constituie baza sportivă C. urmează să-și desfășoare activitatea o instituție publică de interes național în a cărei administrare s-a transmis bunul, reglementându-se astfel o gestiune mai eficientă a patrimoniului statului, respectiv a domeniului public și privat. Susține intimata, că transmiterea în administrarea Ministerului Educației și Cercetării a fost făcută cu respectarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 care prevăd că, bunurile din domeniul public pot fi date în administrarea instituțiilor publice de interes național, iar darea în administrare se realizează prin hotărâre a Guvernului.

Intimata face referire la sentința civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 245/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins acțiunea având ca obiect cererea reclamantului care a solicitat anularea H.G. nr. 160/2005 privind transmiterea unui imobil din proprietatea privată a statului și din administrarea RA A.P.P.S. în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerul Educației și Cercetării. Analizând hotărârea recurată în raport cu susținerile și cu apărările părților precum și sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu există motive pentru casarea sau modificarea sentinței recurate.

Recurenta-reclamantă a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 160 din 3 martie 2005 privind transmiterea unui imobil din domeniul privat al statului și din administrarea RA A.P.P.S. în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Educației și Cercetării. Astfel cum s-a susținut prin întâmpinare autorul excepției de nelegalitate a formulat o acțiunea în anularea aceluiași act administrativ, cerere care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București. Prin Decizia nr. 2451 din 28 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de Fundația D.P. împotriva sentinței civile nr. 1971/2005.

Astfel, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că actul administrativ contestat este legal fiind emis de pârât cu respectarea prerogativelor legale și în temeiul art. 8 alin. (1) și art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1999 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia cu modificările ulterioare. Înalta Curte în prezenta cauză apreciată că în contextul în care reclamanta-recurentă a solicitat anularea aceluiași act administrativ individual, cerere respinsă în mod irevocabil, invocarea în cadrul unui alt dosar, a excepției de nelegalitate cu privire la același act administrativ în temeiul art. 4 din Legea contenciosului administrativ, apare ca inadmisibilă. Ca natură juridică, excepția de nelegalitate este o apărare de fond pe care partea interesată o formulează în cadrul unui proces, în condițiile în care reclamantul își fundamentează pretențiile pe un act administrativ, considerat nelegal și vătămător de autorul excepției.

În speța de față, criticile de nelegalitate în privința actului administrativ sunt prezente și în cadrul acțiunii directe în anulare. Reclamanta a ales prima dată calea cererii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel că este incident principiul electa una via …. Așadar, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei. A accepta un alt punct de vedere ar însemna să se înfrângă, în cele din urmă, principiul autorității de lucru judecat, față de existența procesului declanșat de cererea de anulare a actului administrativ aflat în discuție. În consecință, examinarea actului administrativ pe cale directă exclude controlul judecătoresc și pe calea indirectă a excepției de nelegalitate, la cererea aceleiași persoane interesate.

Într-adevăr, în problemele litigioase, părțile sunt cele care aleg căile de urmat și mijloacele de apărare, însă, în condițiile legii. Față de dispozițiile art. 1201 C. civ., nu pot exista două procese între aceleași părți cu privire la același obiect, respectiv actul administrativ aflat în litigiu. În atare condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu poate fi primită excepția de nelegalitate a H.G. nr. 160/2005, atâta vreme cât prin acțiune directă s-a cerut instanței de contencios administrativ să se pronunțe asupra legalității aceluiași act administrativ. Față de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Fundația D.P. București împotriva sentinței civile nr. 2847 din 28 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 februarie 2009.