ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1146/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data de 19

ianuarie 2007 în dosarul nr. 7583/300/2005, Judecătoria sectorului 2 București

a dispus sesizarea Curții de Apel București, cu soluționarea excepției de

nelegalitate a H.G. nr. 160 din 3 martie 2006, invocată de Fundația D.P. în

contradictoriu cu Guvernul României și Ministerul Educației și Cercetării (în

prezent Ministerul Educației, Cercetării și Inovării).

În motivarea excepției de nelegalitate,

reclamanta a arătat că, trecerea, prin hotărârea de guvern contestată, a bazei C.

din domeniul privat al statului în domeniul public, deși a fost făcută, formal,

printr-un act legal, este totuși afectată de viciul deturnării de putere din

partea Guvernului României, în condițiile în care nu cauza de utilitate publică

a stat la baza acestei măsuri, așa cum impunea Legea nr. 213/1998.

S-a mai arătat că actul este nelegal,

deoarece nu respectă principiul proporționalității măsurii luate față de motivele

care au determinat-o, ținând cont de faptul că administrarea bazei C. de către

Fundația D.P. nu prejudicia cu nimic interesul public de folosire în continuare

a acestui obiectiv ca bază sportivă și de agrement.

Reclamanta a susținut că hotărârea de

guvern în cauză a încălcat și dreptul de proprietate, privată prin celelalte

drepturi reale componente, prevăzut în art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

C.E.D.O.

Aceasta deoarece, prin măsura dispusă,

respectiv indisponibilizarea respectivului bun, ar înceta abuziv contractul de

locațiune al cărui beneficiar este reclamanta, care se afla în procedura

prealabilă semnării contractului de vânzare-cumpărare a bunului în discuție și

s-ar realiza astfel o veritabilă expropriere.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2847 din 28

octombrie 2008, a respins excepția de nelegalitate, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că analiza legalității

și temeiniciei H.G. nr. 160/2005 a format obiectul unei alte cauze, având

aceleași părți, cauză care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1971 din

28 noiembrie 2005, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2451 din 28 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal .

S-a mai menționat că temeiurile de drept în

baza cărora a fost adoptat actul administrativ, respectiv art. 7 lit. e) și

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 au făcut obiectul controlului de

constituționalitate al instanței competente, Curtea Constituțională statuând că

aceste dispoziții sunt în acord cu prevederile legii fundamentale.

Instanța de fond a apreciat că H.G. nr. 160/2005

a fost emisă cu respectarea prevederilor Legii nr. 213/1998, prin măsura dispusă

reglementându-se o gestiune mai eficientă a patrimoniului statului, iar în

măsura în care bunul în litigiu s-a aflat și se află în proprietatea Statului

Român, beneficiarul exclusiv de dispoziție asupra acestuia, nu se poate aprecia

că transmiterea dreptului de folosință către o altă persoană, s-a făcut cu

exces de putere din partea Guvernului României.

Instanța a mai reținut că nu este fondată

nici critica reclamantei privind încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O.,

în condițiile în care nu s-a finalizat procedura negocierii directe prevăzută

de O.G. nr. 19/2002 și reclamanta nu era titulara vreunui drept asupra

imobilului, care să facă obiectul unei exproprieri abuzive.

Împotriva sus-menționatei sentințe a

declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Fundația D.P., invocând

prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta arată că a invocat excesul de

putere ca prim motiv de nelegalitate a H.G. nr. 160/2003, în privința căruia

motivarea primei instanțe este foarte sumară.

În speță, Guvernul, prin exercitarea

abuzivă a dreptului de apreciere a încălcat drepturile fundației care era

îndreptățită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a bazei C., iar RA

A.P.P.S. avea obligația să o vândă .

Susține

recurenta că trecerea bazei C. în administrarea Ministerului Educației și

Cercetării și în proprietatea publică a statului, deși RA A.P.P.S. , în

calitate de reprezentant al statului, s-a obligat să vândă baza către

subscrisa, îi aduce o încălcare grava drepturilor si intereselor sale legitime.

Recurenta mai

susține că instanța nu a analizat nici motivele vizând nelegalitatea actului

administrativ

decurgând din nerespectarea

principiului proporționalității măsurii luate prin H.G. nr. 160/2005 în

raport

de considerentele care au determinat adoptarea acestei hotărâri de guvern și a

încălcării a art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Prin

întâmpinare pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării a solicitat

respingerea recursului ca nefondat arătând că în opinia acestuia H.G. nr.

160/2005 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 7 lit. e) și art. 8

alin (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, în condițiile în care în imobilul ce constituie baza sportivă C.

urmează să-și desfășoare activitatea o instituție publică de interes național

în a cărei administrare s-a transmis bunul, reglementându-se astfel o gestiune

mai eficientă a patrimoniului statului, respectiv a domeniului public și

privat.        Susține intimata, că transmiterea în administrarea Ministerului

Educației și Cercetării a fost făcută cu respectarea dispozițiilor art. 12

alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 care prevăd că, bunurile din domeniul

public pot fi date în administrarea instituțiilor publice de interes național,

iar darea în administrare se realizează prin hotărâre a Guvernului.

Intimata face

referire la sentința civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 245/2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, prin care s-a respins acțiunea având ca obiect cererea

reclamantului care a solicitat anularea H.G. nr. 160/2005 privind transmiterea

unui imobil din proprietatea privată a statului și din administrarea RA

A.P.P.S. în proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerul

Educației și Cercetării.

Analizând

hotărârea recurată în raport cu susținerile și cu apărările părților precum și

sub toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține

că nu există motive pentru casarea sau modificarea sentinței recurate.

Recurenta-reclamantă

a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 160 din 3 martie 2005 privind transmiterea

unui imobil din domeniul privat al statului și din administrarea RA A.P.P.S. în

proprietatea publică a statului și în administrarea Ministerului Educației și

Cercetării.

Astfel

cum s-a susținut prin întâmpinare autorul excepției de nelegalitate a formulat

o acțiunea în anularea aceluiași act administrativ, cerere care a fost respinsă

prin sentința civilă nr. 1971 din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București.

Prin

Decizia nr. 2451 din 28 iunie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins recursul declarat de Fundația D.P. împotriva sentinței civile nr. 1971/2005.

Astfel,

s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că actul administrativ contestat

este legal fiind emis de pârât cu respectarea prerogativelor legale și în

temeiul art. 8 alin. (1) și art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1999

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia cu modificările ulterioare.

Înalta Curte în

prezenta cauză apreciată că în contextul în care reclamanta-recurentă a

solicitat anularea aceluiași act administrativ individual, cerere respinsă în

mod irevocabil, invocarea în cadrul unui alt dosar, a excepției de nelegalitate

cu privire la același act administrativ în temeiul art. 4 din Legea

contenciosului administrativ, apare ca inadmisibilă.

Ca natură juridică, excepția de

nelegalitate este o apărare de fond pe care partea interesată o formulează în

cadrul unui proces, în condițiile în care reclamantul își fundamentează

pretențiile pe un act administrativ, considerat nelegal și vătămător de autorul

excepției.

În speța de față, criticile de

nelegalitate în privința actului administrativ sunt prezente și în cadrul

acțiunii directe în anulare. Reclamanta a ales prima dată calea cererii în

anulare întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel că

este incident principiul

electa una via

…. Așadar, o dată aleasă calea

procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei. A accepta un alt punct de

vedere ar însemna să se înfrângă, în cele din urmă, principiul autorității de

lucru judecat, față de existența procesului declanșat de cererea de anulare a

actului administrativ aflat în discuție.

În consecință, examinarea actului

administrativ pe cale directă exclude controlul judecătoresc și pe calea

indirectă a excepției de nelegalitate, la cererea aceleiași persoane

interesate. Într-adevăr, în problemele litigioase, părțile sunt cele care aleg

căile de urmat și mijloacele de apărare, însă, în condițiile legii. Față de

dispozițiile art. 1201 C. civ., nu pot exista două procese între aceleași părți

cu privire la același obiect, respectiv actul administrativ aflat în litigiu.

În atare condiții,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu poate fi primită excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 160/2005, atâta vreme cât prin acțiune directă s-a

cerut instanței de contencios administrativ să se pronunțe asupra legalității

aceluiași act administrativ.

Față de cele expuse, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

Fundația D.P. București împotriva sentinței civile nr. 2847 din 28 octombrie

2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27

februarie 2009.