ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1078/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 10 iulie 2007, reclamanta SIF M.

SA București a chemat în judecată pe pârâta SC I. SA București, solicitând

instanței să constate nulitatea pct. 1, 2 și 3 ale hotărârii adoptate de

A.G.E.A. de la SC I. SA din data de 6 aprilie 2007.

Prin sentința comercială nr.

14958, pronunțată la data de 12 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta SIF M. SA, în

contradictoriu cu pârâta SC I. SA, ca neîntemeiată și, a obligat reclamanta la

plata sumei de 2.700 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

În motivarea hotărârii,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În legătură cu încălcarea

dispozițiilor art. 210 și art. 224 din Legea nr. 297/2004, Tribunalul reține că

dispozițiile acestei legi pot fi invocate numai în cazul operațiunilor

specifice pieței de capital și nu în cazul constatării nulității unei hotărâri

A.G.A. care vizează o viitoare vânzare de active. Operațiunea de evaluare a

unui activ al SC I. SA în vederea efectuării unei eventuale vânzări nu este o

operațiune de pe piața de capital. Hotărârea atacată de reclamantă se referă la

aspecte care privesc o viitoare vânzare de active și nicidecum la o operațiune

de pe piața de capital.

Din înscrisurile aflate la

dosar rezultă că la raportul de evaluare au avut acces numai acționarii

societății întrucât acest raport a fost pus la dispoziția acestora din momentul

apariției în Monitorul Oficial a convocării A.G.A.

Societatea pârâtă a adus la

cunoștința publicului conținutul hotărârii A.G.A. atacate prin publicarea în Monitorul

Oficial, atât a convocării cât și a hotărârii.

Împotriva sentinței

instanței de fond a declarat apel reclamanta SIF M. SA București, solicitând

admiterea apelului formulat, modificarea în tot a sentinței atacate și

admiterea acțiunii, respectiv constatarea nulității absolute a pct. 1, 2 și 3

ale hotărârii adoptate de A.G.E.A. de la SC I. SA din data de 6 aprilie 2007.

Prin decizia comercială nr. 196

din 5 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins

apelul formulat de apelanta - reclamantă SIF M. SA București, împotriva

sentinței comerciale nr. 14958 din 12 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC

I. SA, ca nefondat și a obligat apelanta la plata sumei de 2.700 lei cheltuieli

de judecată către intimată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Primul motiv de apel

referitor la critica asupra soluției primei instanțe de respingere a probei cu

expertiză tehnică de evaluare a imobilului – activ al societății, cu privire la

care acționarii au propus vânzarea, este nefondat, deoarece acesta nu privește

nelegalitatea sentinței apelate prin prisma nelegalității hotărârii A.G.A.

atacate pe această cale, ci exclusiv nemulțumirea apelantei - reclamante cu

privire la modul cum acționarii au înțeles să voteze această chestiune.

Din această perspectivă,

instanța de judecată nu va putea aprecia asupra oportunității măsurilor luate

de acționari în adunarea generală, ci doar asupra legalității/nelegalității A.G.A.

(în ce privește convocarea, constituirea etc.) sau a hotărârii.

Asupra măsurilor luate, numai

voința societară este îndreptățită să aprecieze din punct de vedere al

oportunității acestora.

Prin urmare, nu se poate

susține că prin această hotărâre a fost prejudiciat interesul societății și al

acționarilor minoritari, de vreme ce nu se poate ști care va fi prețul la care

ulterior se va putea vinde imobilul (acesta putând fi cu mult mai mare decât

cel din raportul de evaluare, în funcție de ofertele ce ar putea exista la acea

dată).

Ca atare, încălcarea art. 127

din Legea nr. 31/1990 nu a fost dovedită, cu atât mai mult cu cât nu s-a

adoptat prin această hotărâre, achiziționarea imobilului de către acționarul

majoritar, pentru a se putea susține aspectul pur speculativ și în avantajul

acționarului majoritar al operațiunii aprobate prin hotărârea A.G.E.A. atacată.

Referitor la aplicabilitatea

art. 210 din Legea nr. 297/2004, Curtea reține că, apelanta - reclamantă face

confuzia între valorile mobiliare, care sunt acțiunile deținute de acționari la

societatea deschisă spre tranzacționare și supusă legislației cu privire la

piața de capital și bunurile mobile sau imobile proprietatea societății

comerciale, operațiunile privindu-le pe acestea din urmă nefiind supuse

legislației speciale.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, reclamanta SIF M. SA București, solicitând

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul de a

schimba în tot sentința comercială nr. 14958 din 12 decembrie 2007, iar, pe

fond, admiterea acțiunii în sensul constatării nulității pct. 1, 2 și 3 ale hotărârii

adoptate de A.G.E.A. de la SC I. SA din data de 6 aprilie 2007.

În recursul său, întemeiat

în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamanta a invocat,

în esență, următoarele motive:

Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 210 din Legea nr. 297/2004.

Potrivit art. 1 din Legea nr.

297/2004 „Prezenta lege reglementează înființarea și funcționarea piețelor de

instrumente financiare, cu instituțiile (în care se regăsesc și emitenții,

adică, potrivit art. 2 pct. 4, entitatea cu sau fără personalitate juridică ce

a emis, emite sau intenționează să emită instrumente financiare) și

operațiunile specifice acestora, precum și a organismelor de plasament

colectiv, în scopul mobilizării disponibilităților financiare prin intermediul

investițiilor în instrumente financiare”; și constatăm că instanța de apel nu

respectă principiul interpretării sistemice a normelor juridice, acest aspect

determinând aprecierea acesteia cu privire la inaplicabilitatea art. 210, precum

și principiul interpretării normelor juridice „Ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus”, principiu potrivit căruia „unei formulări generale a

textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a

introduce distincții pe care legea nu le conține”.

Norma juridică este clară

„Deținătorii valorilor mobiliare trebuie să-și exercite drepturile conferite de

acestea cu buna credință, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime

ale celorlalți deținători și a interesului prioritar al societății comerciale,

în caz contrar fiind răspunzători pentru daunele provocate”.

Soluția pronunțată prin

decizia comercială atacată prin prezentul recurs este esențial viciată de

ignorarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 297/2004. Așa cum am arătat și

în motivele de apel, având în vedere modul în care este formulată norma

juridică și conținutul acesteia, apreciem că este o normă specială dar nu care

derogă ci care lărgește ipoteza reglementată de art. 127 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în contextul în care art. 127 instituie o obligație de abținere de la

vot doar pentru situațiile în care un acționar are un interes contrar

societății, art. 210 se referă la exercitarea dreptului de vot cu nerespectarea

interesului prioritar al societății, indiferent din ce motive (așadar motivele

nu sunt neapărat circumscrise interesului propriu).

Motivele de nulitate

absolută care rezultă din încălcarea art. 210 din Legea nr. 297/2004 este

absența totală a consimțământului persoanei juridice având în vedere faptul că

voința socială a fost formată cu încălcarea normelor imperative ale legii,

hotărârea atacată nu reflectă voința societății, nerespectându-se interesul

prioritar al acesteia și fraudarea legii.

Instanța de apel a reținut,

de asemenea, în mod greșit și faptul că „primul motiv de apel referitor la

critica asupra soluției primei instanțe de respingerea a probei cu expertiza

tehnică de evaluare a imobilului – activ al societății, cu privire la care

acționarii au propus vânzarea, este nefondat, deoarece acesta nu privește

nelegalitatea sentinței apelate prin prisma nelegalității hotărârii Adunării

Generale atacate pe această cale, ci exclusiv nemulțumirea apelantei -

reclamante cu privire la modul cum acționarii au înțeles să voteze în această

chestiune”.

În acest context, adică

pentru dovedirea încălcării interesului prioritar al societății și, implicit,

nerespectarea art. 210 din Legea nr. 297/2004, în conformitate cu dispozițiile art.

305 C. proc. civ., vă rugăm să dispuneți administrarea probei cu expertiză care

să lămurească „o împrejurare de fapt”, respectiv valoarea reală de piață a

imobilului a cărui vânzare a fost aprobată.

La data de 13 februarie

2009, intimata - pârâtă SC I. SA București a depus la dosar întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând recursul

reclamantei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat,

Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

1) Primul motiv de recurs nu

este fondat, întrucât instanța de apel nu a interpretat și nu a aplicat greșit

dispozițiile art. 210 din Legea nr. 297/2004.

Astfel, se observă, din

cuprinsul hotărârii recurate, că instanța de apel a reținut în mod corect

aplicabilitatea în cauză a art. 210 din legea sus menționată; dezvoltând pe

larg considerentele avute în vedere și răspunzând detaliat criticilor formulate

de reclamantă.

De altfel, recurenta -

reclamantă SIF M. SA București, deși invocă, prin primul motiv de recurs formulat,

interpretarea și aplicarea greșită a art. 210 din Legea nr. 297/2004, în

susținere se limitează la a cita art. 1 și art. 210 din această lege, fără a

dezvolta în concret în ce anume constă aplicarea greșită de către instanța de

apel a acestui text legal.

2) Nici cel de-al doilea

motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât, pe de o parte, nu poate deveni

incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. în

cazul respectării principiului interpretării sistemice a normelor juridice,

acest motiv de recurs devenind aplicabil numai în cazul încălcării unui anumit

act normativ, iar, pe de altă parte, din criticile formulate, altfel cum au

fost dezvoltate în scris, nu rezultă încălcarea acestei norme și nu se poate

aprecia că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, ar fi nerespectat

principiul de drept instituit prin adagiul „ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus”, spre a fi afectată legalitatea hotărârii pronunțate în

apel.

Cât privește cealaltă

critică formulată, privind interesul prioritar al societății comerciale,

recurenta - reclamantă, deși, invocă în susținerea celui de-al doilea motiv de

recurs acest aspect, nu precizează nici care este interesul prioritar al

societății, nici cum acest interes nu a fost respectat prin adoptarea hotărârii

A.G.A. atacate și nici cum hotărârea instanței de apel, de menținere a hotărârii

A.G.A., ar influența negativ interesul prioritar al societății.

În atare situații, nefiind

arătate asemenea aspecte, spre a se aprecia asupra pretinsei analizări eronate

de către instanța de apel a normelor juridice ce reglementează drepturile și

interesele legitime ale celorlalți deținători de valori mobiliare și

respectarea interesului prioritar al societății comerciale, în limitele impuse

de Legea nr. 297/2004, nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe

această critică.

3) Cel de-al treilea motiv

de recurs invocat, este, de asemenea, nefondat.

Într-adevăr, dispoziția

înscrisă în art. 210 din Legea nr. 297/2004 lărgește aplicarea ipotezei reglementată

de art. 127 din Legea nr. 31/1990, și acest text se aplică în cauză, însă nu a

fost încălcat de către instanța de apel prin hotărâre pronunțată.

Mai mult, cererea recurentei

- reclamante sarcina de a proba faptul că soluția pronunțată prin decizia

recurată este esențial viciată de ignorarea dispozițiilor art. 210 din Legea nr.

297/2004, ori, o asemenea dovadă nu a fost făcută.

4) În fine, ultimul motiv de

recurs invocat, referitor la critica de respingere a probei cu expertiză

tehnică de evaluare a imobilului – activ al societății nu poate fi primit de

către instanța de recurs.

Împrejurarea că instanțele

de fond și de apel au respins cererea de probatorii a reclamantei nu justifică

modificarea hotărârii, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căci, o

asemenea critică nu poate fi subscrisă acestui motiv de recurs, nefiind o

critică de nelegalitate, ci o critică asupra modului în care instanțele

anterioare au înțeles să administreze probatoriile, ceea ce nu intră sub

incidența controlului exercitat de către instanța de recurs, instanța de fond

sau de apel fiind în a aprecia asupra probelor necesar a fi administrate pentru

soluționarea cauzei.

Față de cele de mai sus,

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SIF M. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 196 din 5

mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2009.