ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1049/2008

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 271/R din 20 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a fost respinsă cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenții-pârâți M.F., M.C., T.D. și T.D.B., ca neîntemeiată. A fost respins recursul formulat de recurenții-pârâți M.F., M.C., T.D. și T.D.B. împotriva deciziei civile nr. 53/A din 16 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 28446/299/2005, în contradictoriu cu reclamanții-intimați V.G. , F.D.A. și intimații-pârâți Primăria Municipiului București prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București, ca nefondat.

S-a reținut în esență că, prin cererea înregistrată sub nr. 11673 din 7 iulie 1999 la Judecătoria sectorului I București, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâții T.D., T.D.B., M.F., M.C., Primarul Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, ultimii doi în calitate de reprezentanți ai Municipiului București și a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: obligarea pârâților T.D. și T.D.B. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie spațiile de la etajul imobilului, situat în București, identificat cu denumirea „apartamentul nr. 3", obligarea pârâților M.F. și M.C. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie spațiile de la parterul aceluiași imobil, identificate cu denumirea apartamentul nr. 1 să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4192/28155 din 18 aprilie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA București și pârâții T.D. și T.D.B. și a contractului de vânzare- cumpărare nr. 4193/28154 din 18 aprilie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA București și pârâții M.F. și M.C. În motivarea acțiunii s-a arătat în esență că reclamantul este proprietarul întregului imobil situat în București, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 13230/1998, pronunțată de Judecătoria sectorului I București. Acest imobil a fost preluat de către stat de la autorul reclamantului V.G.G. în anul 1948 prin rechiziționare. Ulterior, în anul 1950 același imobil a fost înscris la poziția 431 din Anexa de București a Decretului nr. 92/1950, cu mențiunea că s-au naționalizat două apartamente, proprietatea A.V.

(soția lui G.V.). A arătat reclamantul că, nici naționalizarea și nici rechiziționarea nu au avut ca efect ieșirea bunului din patrimoniul autorului V.G. și nici pierderea dreptului de proprietate, acestea fiind și considerentele pentru care prin sentința civilă menționată a fost admisă acțiunea în revendicare. În executarea respectivei hotărâri a fost emisă dispoziția nr. 2591/1998 de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea către reclamant a întregului imobil (compus din teren în suprafață de 319 mp și construcție), însă reclamantul nu a putut intra în posesia bunului, pentru că pârâții încheiaseră contractele de vânzare-cumpărare (în mod fraudulos, în opinia reclamantului) pentru spațiile pe care le-au ocupat, în calitate de chiriași.

În raport de situația existentă, reclamantul a solicitat să se procedeze la analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților și să se constate că titlul său este mai bine caracterizat. Cu privire la titlurile pârâților, a susținut că sunt lipsite de validitate pentru obiect ilicit, cauză imorală și ilicită și pentru fraudarea legii și că niciodată statul nu a avut drept de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru a-1 putea transmite pârâților prin contractul de vânzare-cumpărare. După mai multe cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 6610 din 21 aprilie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis în parte cererea principală și cea de intervenție.

Au fost obligați pârâții M.F. și M.C. să lase reclamantului și intervenientului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4193/28154 din 18 aprilie 1997. Au fost obligați pârâții T.D. și T.D.B. să lase reclamantului și intervenientului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, identificat potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 4192/28155 din 18 aprilie 1997. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 53/A din 16 ianuarie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții T.D., T.D.B., M.F. și M.C. împotriva sentinței civile nr. 6610 din 21 aprilie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București în contradictoriu cu intimații-reclamanți V.G., F.D.A.

prin mandatar V.G. și intimații-pârâți Primăria Municipiului București prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin decizia nr. 271/R din 20 aprilie 2007 a respins recursul pârâților, așa cum s-a arătat mai sus. La data de 25 iunie 2007 M.F., M.C., T.D. și T.D.B. în contradictoriu cu intimații V.G., F.A. prin mandatar V.G., Primăria Municipiului București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 271/R din 20 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 318 Teza a II-a C. proc.

civ. În motivarea contestație se susține de către contestatori că instanța de recurs a omis să examineze motivul de recurs, formulat astfel: „ ...b) Totodată, este eronată opinia exprimată de instanța de apel, în sensul că art .480 C. civ. exclude deja, aplicare Legea nr. 10/2001, în cazul revendicărilor promovate de foștii proprietari'. Se arată că în realitate, Legea nr. 10/2001 se află în deplină concordanță cu art. 480 C. civ., text de lege care se constituie într-un principiu genera,l - fundal al ocrotirii dreptului de proprietate, la care se raportează toate varietățile de, revendicare, mobiliară și imobiliară, cu particularitățile lor. ,,c) Față de. cele arătate, apare cu totul nelalocul său reproșul pe care tribunalul : îl face apelanților-pârăți [la pagina 10 alin. (7)], cum, că aceștia ar fi susținut că, ficțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun excede cadrului.

legal prevăzut de Legea nr.10/2001, instanța făcând o răstălmăcire a poziției recurenților. Într-adevăr, așa cum rezultă din motivele din apel formulate de pârâții M. și T., aceștia au criticat sentința Judecătoriei Sectorului 1 București, pe considerentul că prima instanță a redus judecarea acțiunii, în revendicare la o simplă comparare a titlurilor părților din proces, procedeu care încalcă atât dispozițiile Codului Civil (art. 480), cât și pe cele al art. 46 (art. 45 după republicare) din Legea nr. 10/2001”. Mai arată, contestatorii, că acest motiv de recurs se află înscris sub titlul generic: „în mod greșit Tribunalul București a validat soluția primei instanțe de admitere a acțiunii în revendicare, formulată de V.G.

și F.A. împotriva pârâților M. și T., întemeindu-se pe compararea titlurilor prezentate de părți, procedeu care se plasează în afara cadrului legal de rezolvare a cauzei, reprezentat de legile care reglementează situația imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001” care grupează mai multe motive de recurs, între care și pe cel citat mai sus. Se susține că, nici instanța de apel și nici cea de recurs nu au înțeles și nu au răspuns la această critică fundamentată pe o problemă de drept hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

De asemenea, recurenții arată că nu au susținut că „acțiunea în revendicare formulată pe dreptul comun excede cadrului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001” cum greșit a reținut Curtea de Apel în motivare la pagina 17 alin. (2) din hotărâre, că procedeul comparării de titluri contravine dispozițiilor art. 480 C. civ., care se completează organic cu prevederile Legii nr. 10/2001, cum de fapt s-a statuat în mod constant și prin practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În fine, contestatorii fac mențiunea că prin acest motiv de recurs nu au redus acțiunea în revendicare (acțiunea proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar) la compararea de titluri, comparare ce reprezintă numai un simplu mod de probatiune la care s-a recurs în trecut, din necesitatea de a suplini o lipsă a legii cu privire la calea de urmat în situația în care, într-un proces de revendicare imobiliară ambele părți prezentau dovezi cu privire la bunul în litigiu, dovezi care nu erau decisive într-un sens sau altul. Prin examinarea acestui motiv și reținerea lui ca fondat, pretins a fi omis de la cercetare, contestatorii susțin că s-ar fi ajuns la situația ca instanța de recurs să constate că art. 480 C. civ.

se completează cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială aplicabilă în cauză, respingându-se astfel ideea comparării de titluri. La 6 decembrie 2007, reprezentantul contestatorilor-pârâți M.F., M.C., T.D. și T.D.B. a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în raport cu dispozițiile art. 142 alin. (1) și art. 146 din Constituția României. În susținerea acestei excepții, s-a învederat că Tribunalul București, secția a III-a civila, și Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin hotărârile pronunțate au stabilit că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul statului fără titlu, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Se subliniază că, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 2l3/1998 contravine art. 142 alin. (1) și art. 146 din Constituția României, care instituie competența excepțională și exclusivă a Curții Constituționale de a exercita controlul de constituționalitate asupra actelor normative cu putere de lege, atunci când conferă și instanțelor judecătorești ordinare posibilitatea de a exercita acest control. Totodată, contestatorii apreciază că voința legiuitorului nu poate constitui un argument în favoarea constituționalității acestui articol de lege, întrucât Curtea Constituțională este chemată să cerceteze arbitrariul acestei voințe a legiuitorului, atunci când Constituția României este încălcată. Continuând, învederează că cererea intitulată „Contestație în anulare" este întemeiată pe dispozițiile art. 318 Teza II C. proc.

civ., întrucât instanța de recurs a omis să examineze motivul de recurs ce viza aprecierea ca eronată a opiniei exprimate de către instanța de apel, în sensul că art. 480 C. civ. exclude de la aplicare Legea nr. 10/2001, în cazul revendicărilor promovate de foștii proprietari. Instanța investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a reținut că această excepție invocată la unul din termenele de judecată ale contestației în anulare, privitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în raport cu art. 142 alin. (1) și art. 146 din Constituția României este inadmisibilă, având în vedere faza procesuală în care se află cauza (contestație în anulare) și faptul că motivul contestației în anulare întemeiat chiar pe dispozițiile art. 318 Teza II C. proc.

civ., nu are în vedere în mod explicit omisiunea cercetării de către instanța de recurs a unor chestiuni incidente normelor a căror neconstituționalitate se urmărește a fi constatată. Împotriva încheierii de ședință din 6 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, în dosar nr. 4626/2007, prin care a fost respinsă cererea contestatorilor (recurenții din cauză) privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția neconstituționalității art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 au declarat recurs pârâții M.F., M.C., T.D. și T.D.B.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că în mod greșit Curtea de Apel București a reținut că excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia este inadmisibilă, deoarece, în opinia instanței acest articol de lege nu are legătură cu motivele contestației în anulare formulate de recurenți împotriva deciziei nr. 271/R din 20 aprilie 2007 a Curții de Apel București.

Recursul este fondat în raport de cele ce urmează: Motivul de recurs formulat de către contestatori și pretins a fi omis în examinarea Curții de Apel prin decizia nr. 271/R din 20 aprilie 2007, împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare, a avut scopul să aducă în atenția instanței faptul că procedeul comparării de titluri la care s-a recurs cu ocazia judecății la fond și, în apel, pornind de la dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 ar fi inadmisibil în raport cu cadrul legislativ actual, reprezentat prin Legile nr. 10/2001 și nr. 112/1995. În aceste condiții, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, considerat ca neconstituțional de către contestatori, are o legătură nemijlocită cu motivul de recurs invocat și susținut că nu a fost examinat de către instanța investită.

În această situație, condiția de admisibilitate prevăzută în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv aceea ca excepția de neconstituționalitate să se refere la o dispoziție legală în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului este îndeplinită. O astfel de excepție poate fi invocată în orice fază procesuală. Față de aceste aspecte, recursul declarat de pârâții M.F., M.C. , T.D. și T.D.B. va fi admis, urmând să se caseze încheierea din 6 decembrie 2007 a Curții de Apel București și, reținând admisibilitatea excepției invocate, va fi sesizată Curtea Constituțională pentru soluționarea acesteia.

Cu privire la excepția invocată de contestatori, se reține că ei au arătat că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 contravine art. 142 alin. (1) și art. 146 din Constituția României, care instituie competența excepțională și exclusivă a Curții Constituționale de a exercita controlul de constituționalitate asupra actelor normative cu putere de lege, atunci când conferă și instanțelor ordinare această posibilitate de a exercita un asemenea control. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Conform art. 29 alin. (4) din lege, sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere, care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Se constată că excepția a fost invocată de către contestatorii, că are legătură cu obiectul cauzei, iar Curtea Constituțională nu a constatat anterior că prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 ar fi neconstituționale. Prin urmare, față de împrejurarea că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform alin. (5) al aceluiași articol, Înalta Curte va suspenda judecata cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale și va trimite cauza acesteia pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de contestatorii-pârâți.

În ceea ce privește opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la excepția invocată, formulată în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, se reține că pârâții-contestatori au criticat art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, susținând că este contrar dispozițiilor art. 142 alin. (1) și art. 146 din Constituția României. Excepția este neîntemeiată, deoarece voința legiuitorului a fost ca „instanțele judecătorești să stabilească valabilitatea titlului de proprietate", conferind acestora posibilitatea de a exercita controlul cu privire la valabilitatea unui titlu, nefiind încălcată competența excepțională și exclusivă a Curții Constituționale de a exercita controlul de constituționalitate asupra actelor normative cu putere de lege.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții M.F., M.C., T.D. și T.D.B. împotriva încheierii din 6 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, pronunțată în dosar nr. 4626/2007. Casează hotărârea recurată și dispune sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate privind art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Suspendă judecarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2008.