ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1049/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1049/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului civil
de față;
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin
decizia civilă nr. 271/R din 20 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel
București,
secția a IX-a civilă, a fost respinsă cererea de repunere pe rol a cauzei
formulată de recurenții-pârâți M.F., M.C., T.D.
și T.D.B., ca neîntemeiată.
A
fost respins recursul formulat de recurenții-pârâți M.F., M.C., T.D. și T.D.B.
împotriva deciziei civile
nr. 53/A din 16 ianuarie 2007, pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă,
în dosarul nr. 28446/299/2005, în contradictoriu cu
reclamanții-intimați V.G.
,
F.D.A. și intimații-pârâți Primăria Municipiului
București prin Primar General și Consiliul General al Municipiului
București, ca
nefondat.
S-a
reținut în esență că, prin cererea înregistrată sub nr. 11673 din 7 iulie 1999
la Judecătoria
sectorului
I
București, reclamantul
V.G. a chemat în
judecată pe pârâții T.D., T.D.B., M.F.,
M.C., Primarul Municipiului
București și Consiliul General al
Municipiului București, ultimii doi în calitate de
reprezentanți ai Municipiului
București și a solicitat ca prin hotărâre judecătorească
să se dispună: obligarea pârâților T.D. și T.D.B. să lase reclamantului în
deplină proprietate și
posesie spațiile de la etajul imobilului, situat în București,
identificat cu
denumirea „apartamentul nr. 3",
obligarea pârâților M.F. și M.C. să lase
reclamantului în
deplină proprietate și posesie spațiile de la parterul aceluiași
imobil, identificate cu
denumirea
apartamentul nr. 1 să se constate nulitatea absolută a contractului de
vânzare-cumpărare nr. 4192/28155 din 18 aprilie 1997, încheiat între Primăria
Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA
București și pârâții
T.D. și T.D.B. și a contractului de vânzare-
cumpărare nr. 4193/28154 din 18 aprilie 1997,
încheiat între Primăria Municipiului
București prin mandatar SC H.N. SA
București și pârâții M.F. și M.C.
În motivarea
acțiunii s-a arătat în esență că reclamantul este proprietarul
întregului imobil situat în București, așa cum
rezultă din sentința civilă nr. 13230/1998, pronunțată de Judecătoria
sectorului
I
București. Acest imobil a fost
preluat de către stat de la autorul reclamantului
V.G.G. în anul 1948 prin rechiziționare. Ulterior, în anul 1950 același
imobil a fost înscris la poziția 431 din Anexa de
București a Decretului nr. 92/1950,
cu mențiunea că s-au naționalizat
două apartamente, proprietatea A.V. (soția lui G.V.).
A arătat
reclamantul că, nici naționalizarea și nici rechiziționarea nu au avut
ca efect ieșirea bunului din patrimoniul
autorului V.G. și nici pierderea
dreptului
de proprietate, acestea fiind și considerentele pentru care prin sentința
civilă
menționată a fost admisă acțiunea în revendicare.
În
executarea respectivei hotărâri a fost emisă dispoziția nr. 2591/1998 de
Primarul General al
Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea către
reclamant a întregului imobil (compus din
teren în suprafață de 319 mp și
construcție),
însă reclamantul nu a putut intra în posesia bunului, pentru că pârâții
încheiaseră
contractele de vânzare-cumpărare (în mod fraudulos, în opinia
reclamantului) pentru spațiile pe care le-au
ocupat, în calitate de chiriași.
În raport de situația existentă, reclamantul a solicitat să se
procedeze la analiza
comparativă a titlurilor de proprietate ale părților și să se constate
că titlul său este
mai bine caracterizat. Cu privire la titlurile pârâților, a susținut că
sunt lipsite de
validitate pentru obiect ilicit, cauză imorală și ilicită și pentru
fraudarea legii și că
niciodată statul nu a avut drept de proprietate asupra imobilului în
litigiu pentru a-1 putea transmite pârâților prin contractul de
vânzare-cumpărare.
După mai multe
cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 6610 din
21 aprilie 2006,
Judecătoria sectorului 1 București a respins
excepția autorității de
lucru judecat și a
admis în parte cererea principală și cea de intervenție.
Au fost
obligați pârâții M.F. și M.C. să lase
reclamantului
și intervenientului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat
în București, identificat conform
contractului
de vânzare-cumpărare nr. 4193/28154 din 18 aprilie 1997.
Au fost obligați pârâții T.D. și T.D.B. să lase reclamantului și
intervenientului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul
din București, identificat potrivit
contractului de vânzare-cumpărare nr. 4192/28155
din 18 aprilie 1997.
Tribunalul
București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 53/A din
16 ianuarie 2007,
a respins ca nefondat
apelul declarat de pârâții T.D., T.D.B., M.F. și M.C. împotriva
sentinței civile nr. 6610 din 21 aprilie 2006 a
Judecătoriei sectorului 1 București în contradictoriu cu intimații-reclamanți
V.G., F.D.A.
prin mandatar V.G. și
intimații-pârâți Primăria Municipiului București prin Primar General și
Consiliul General al Municipiului București.
Curtea
de Apel București, secția a IX-a civilă, prin decizia nr. 271/R din
20 aprilie 2007 a
respins recursul pârâților, așa cum s-a arătat mai sus.
La
data de 25 iunie 2007 M.F., M.C., T.D.
și T.D.B. în contradictoriu cu intimații V.G., F.A. prin mandatar V.G.,
Primăria Municipiului
București prin Primarul
General și Consiliul General al Municipiului București au
formulat
contestație în anulare împotriva deciziei nr. 271/R din 20 aprilie 2007,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, întemeiată pe
dispozițiile art. 318 Teza a II-a C. proc. civ.
În
motivarea contestație se susține de către contestatori că instanța de recurs a
omis să examineze motivul de recurs, formulat astfel: „ ...b) Totodată, este
eronată
opinia
exprimată de instanța de apel, în sensul că art .480 C. civ. exclude deja,
aplicare Legea nr. 10/2001, în cazul
revendicărilor promovate de foștii proprietari'.
Se arată că în realitate, Legea nr. 10/2001 se află în deplină
concordanță cu
art. 480 C. civ.,
text de lege care se constituie într-un principiu genera,l - fundal al
ocrotirii dreptului de proprietate, la care se raportează toate varietățile de,
revendicare, mobiliară și imobiliară, cu particularitățile lor. ,,c) Față de.
cele arătate, apare cu totul nelalocul său reproșul pe care tribunalul
:
îl face
apelanților-pârăți [la pagina 10
alin. (7)], cum, că aceștia ar fi susținut că, ficțiunea
în revendicare
formulată pe dreptul comun excede cadrului. legal prevăzut de
Legea nr.10/2001, instanța făcând o răstălmăcire
a poziției recurenților.
Într-adevăr,
așa cum rezultă din motivele din apel formulate de pârâții M. și T., aceștia au
criticat sentința Judecătoriei Sectorului
1
București, pe considerentul că
prima instanță a redus judecarea acțiunii, în
revendicare
la o simplă comparare a titlurilor părților din proces, procedeu care
încalcă
atât dispozițiile Codului Civil (art. 480), cât și pe cele al art. 46 (art. 45
după republicare) din Legea nr. 10/2001”.
Mai arată,
contestatorii, că acest motiv de recurs se află înscris sub titlul
generic: „în mod greșit Tribunalul București a
validat soluția primei instanțe de admitere a acțiunii în revendicare,
formulată de V.G. și F.A.
împotriva pârâților M. și T., întemeindu-se pe
compararea titlurilor prezentate de părți, procedeu care se plasează în afara
cadrului legal de rezolvare a cauzei, reprezentat de legile care reglementează
situația imobilelor preluate în proprietatea
statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv Legea nr.
112/1995 și Legea nr. 10/2001” care grupează
mai multe motive de recurs,
între care și pe cel citat mai sus.
Se
susține că, nici instanța de apel și nici cea de recurs nu au înțeles și nu au
răspuns la această critică fundamentată pe o problemă de drept hotărâtoare
pentru
dezlegarea pricinii.
De asemenea, recurenții arată că nu au susținut că „acțiunea în
revendicare
formulată
pe dreptul comun excede cadrului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001”
cum greșit a reținut
Curtea de Apel în motivare la pagina 17 alin. (2) din hotărâre, că
procedeul comparării de titluri contravine
dispozițiilor art. 480 C. civ., care se completează organic cu prevederile
Legii nr. 10/2001, cum de fapt s-a statuat în
mod
constant și prin practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În
fine, contestatorii fac mențiunea că prin acest motiv de recurs nu au redus
acțiunea în revendicare
(acțiunea proprietarul neposesor împotriva posesorului
neproprietar) la compararea de titluri, comparare ce
reprezintă numai un simplu
mod de
probatiune la care s-a recurs în trecut, din necesitatea de a suplini o lipsă a
legii cu privire la calea de urmat în
situația în care, într-un proces de revendicare imobiliară ambele părți
prezentau dovezi cu privire la bunul în litigiu, dovezi care
nu erau
decisive într-un sens sau altul.
Prin
examinarea acestui motiv și reținerea lui ca fondat, pretins a fi omis de la
cercetare,
contestatorii susțin că s-ar fi ajuns la situația ca instanța de recurs să
constate că art. 480 C. civ. se completează cu dispozițiile Legii nr. 10/2001,
ca
lege
specială aplicabilă în cauză, respingându-se astfel ideea comparării de
titluri.
La 6 decembrie 2007, reprezentantul contestatorilor-pârâți M.F.,
M.C., T.D. și T.D.B. a
invocat excepția
de neconstituționalitate a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea
publică și
regimul juridic al acesteia, în raport cu dispozițiile art. 142 alin. (1) și
art. 146 din Constituția României.
În susținerea acestei excepții, s-a învederat că Tribunalul București,
secția a
III-a civila, și Curtea
de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze
privind proprietatea intelectuală, prin hotărârile pronunțate au
stabilit că imobilul
revendicat a intrat în patrimoniul statului fără
titlu, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Se
subliniază că, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 2l3/1998 contravine art. 142
alin. (1)
și
art. 146 din Constituția României, care instituie competența excepțională și
exclusivă a Curții Constituționale de a
exercita controlul de constituționalitate
asupra
actelor normative cu putere de lege, atunci când conferă și instanțelor
judecătorești ordinare posibilitatea de a
exercita acest control.
Totodată, contestatorii apreciază că voința legiuitorului nu poate
constitui un argument în favoarea constituționalității acestui articol de lege,
întrucât Curtea Constituțională este chemată să cerceteze arbitrariul acestei
voințe a legiuitorului,
atunci
când Constituția României este încălcată.
Continuând, învederează că cererea intitulată „Contestație în
anulare" este întemeiată pe dispozițiile art. 318 Teza
II
C. proc. civ., întrucât
instanța de
recurs a omis să
examineze motivul de recurs ce viza aprecierea ca eronată a
opiniei exprimate de către instanța de apel, în
sensul că art. 480 C. civ. exclude
de la aplicare Legea nr. 10/2001, în
cazul revendicărilor promovate de foștii proprietari.
Instanța
investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a reținut că
această excepție invocată la unul din
termenele de judecată ale contestației în
anulare, privitoare la
neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea
nr. 213/1998, în raport cu art. 142 alin. (1) și
art. 146 din Constituția României este
inadmisibilă,
având în vedere faza procesuală în care se află cauza (contestație în
anulare) și faptul că motivul contestației în
anulare întemeiat chiar pe dispozițiile art. 318 Teza
II
C. proc. civ., nu are în vedere
în mod explicit omisiunea cercetării de
către instanța de recurs a unor chestiuni incidente normelor a căror
neconstituționalitate se urmărește a fi
constatată.
Împotriva
încheierii de ședință din 6 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a IX-a civilă, în
dosar nr. 4626/2007, prin care a fost
respinsă
cererea contestatorilor (recurenții din cauză) privind sesizarea Curții
Constituționale cu privire la excepția neconstituționalității art. 6 alin. (3)
din Legea
nr. 213/1998 au declarat recurs pârâții M.F., M.C., T.D. și
T.D.B.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că în mod greșit Curtea de Apel
București a reținut că excepția de
neconstituționalitate a art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică și regimul juridic al acesteia este
inadmisibilă, deoarece, în opinia instanței acest
articol de lege nu are legătură cu
motivele
contestației în anulare formulate de recurenți împotriva deciziei nr. 271/R
din
20 aprilie 2007 a Curții de Apel București.
Recursul este fondat în raport
de cele ce urmează:
Motivul de recurs
formulat de către contestatori și pretins a fi omis în
examinarea Curții de Apel prin decizia nr. 271/R din 20 aprilie 2007,
împotriva căreia
s-a formulat
contestația în anulare, a avut scopul să aducă în atenția instanței faptul că
procedeul comparării de titluri la care s-a recurs cu ocazia judecății la fond
și, în
apel, pornind de la
dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 ar fi inadmisibil
în
raport cu cadrul legislativ actual, reprezentat prin Legile nr. 10/2001 și nr.
112/1995.
În aceste
condiții, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, considerat ca
neconstituțional de către contestatori, are o legătură nemijlocită cu motivul
de
recurs invocat și susținut că nu a fost
examinat de către instanța investită.
În această
situație, condiția de admisibilitate prevăzută în art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv aceea ca
excepția de neconstituționalitate
să
se refere la o dispoziție legală în vigoare care are legătură cu soluționarea
cauzei
în orice fază a litigiului este îndeplinită.
O astfel de excepție poate fi
invocată în orice fază procesuală.
Față
de aceste aspecte, recursul declarat de pârâții M.F., M.C.
, T.D. și T.D.B. va fi admis,
urmând să
se
caseze încheierea din 6 decembrie 2007 a Curții de Apel București și, reținând
admisibilitatea
excepției invocate, va fi sesizată Curtea Constituțională pentru
soluționarea acesteia.
Cu
privire la excepția invocată de contestatori, se reține că ei au arătat că art.
6
alin. (3)
din Legea nr. 213/1998 contravine art. 142 alin. (1) și art. 146 din
Constituția
României, care
instituie competența excepțională și exclusivă a Curții Constituționale de a
exercita controlul de constituționalitate asupra actelor
normative cu putere de lege, atunci când conferă
și instanțelor ordinare această
posibilitate de a exercita un asemenea
control.
Potrivit
dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea
Constituțională decide asupra excepțiilor
ridicate în fața instanțelor judecătorești
sau
de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe
ori a
unei dispoziții dintr-o lege
sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în
orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Conform
art. 29 alin. (4) din lege, sesizarea Curții Constituționale se dispune de
către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate,
printr-o încheiere, care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia
instanței și va fi
însoțită de
dovezile depuse de părți.
Se constată că excepția a fost invocată de către contestatorii, că are
legătură cu
obiectul cauzei, iar
Curtea Constituțională nu a constatat anterior că prevederile art. 6 alin. (3)
din Legea nr. 213/1998 ar fi neconstituționale.
Prin urmare,
față de împrejurarea că sunt întrunite condițiile prevăzute de
art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr.
47/1992, republicată, conform alin. (5) al aceluiași articol, Înalta Curte va
suspenda judecata cauzei până la pronunțarea Curții
Constituționale și va trimite cauza acesteia
pentru soluționarea excepției de
neconstituționalitate invocată de
contestatorii-pârâți.
În ceea ce
privește opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la excepția
invocată, formulată în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,
republicată, se reține că pârâții-contestatori au
criticat art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, susținând că este contrar
dispozițiilor art. 142 alin. (1) și art. 146 din
Constituția României.
Excepția
este neîntemeiată, deoarece voința legiuitorului a fost ca „instanțele
judecătorești să stabilească valabilitatea
titlului de proprietate", conferind
acestora
posibilitatea de a exercita controlul cu privire la valabilitatea unui titlu,
nefiind încălcată competența excepțională și
exclusivă a Curții Constituționale de a exercita controlul de
constituționalitate asupra actelor normative cu putere de lege.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul
declarat de pârâții M.F., M.C.,
T.D. și
T.D.B. împotriva încheierii din 6 decembrie
2007 a Curții de Apel
București, secția a IX-a civilă, pronunțată în dosar nr. 4626/2007.
Casează hotărârea recurată și dispune sesizarea Curții Constituționale
pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate privind art. 6 alin. (3)
din Legea
nr. 213/1998.
Suspendă
judecarea cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi, 18 februarie 2008.