ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10294/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10294/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra

recursului civil de față, în condițiile art. 256

C. proc. civ., reține următoarele:

Acțiunea în

revendicare a imobilului situat în București, sector 1, formulată de

reclamantul P.D.E., S.M.,

S.G.C.

și S.N.,

înregistrată la 8 decembrie 2005 pe rolul

Judecătoriei sector 1 și ulterior, urmare a declinării

competenței de

soluționare

a cauzei prin sentința civilă nr. 6665 din 26 aprilie 2007 (hotărâre

irevocabilă prin decizia Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă,

cu

nr. 76/2008, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1540 din

7 octombrie 2008, reținându-se autoritatea de lucru judecat față de sentința

civilă nr. 3494/2004 a

Judecătoriei Sectorului 1.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, învestită cu

soluționarea apelului declarat

de reclamant împotriva sentinței

tribunalului a respins calea de atac,

ca nefondată, prin decizia nr. 344 din 21 mai 2009 pentru considerentele ce

urmează:

Acțiunea

soluționată prin sentința civilă nr. 3494 din 18 mai 2004, îl

avea ca reclamant pe numitul P.D.E.,

iar ca pârâți

pe

numiții S.G.C., S.N., S.T.A.

și S.M. Alături de pârâții arătați, în anul 2004, în cauză mai figurau

ca pârâți Primăria Municipiului București și SC

H.N. SA.

Capătul doi de cerere din acțiunea

soluționată prin sentința arătată anterior, era clar formulat de către

reclamant, ca fiind:

„obligarea pârâților

persoane fizice la a-i lăsa în deplină proprietate și

liniștită posesie, apartamentele pe care aceștia

le ocupă în imobilul

situat în București, sector 1".

Curtea a găsit ca

fiind de domeniul evidenței, identitatea dintre

părțile din prezenta cauză și părțile din capătul

doi de cerere al acțiunii

soluționate

prin sentința civilă nr. 3494/2004.

Obiectul acțiunii în revendicare îl

reprezintă atât pretenția

formulată prin

cerere cât și dreptul subiectiv invocat. Există identitate

de obiect, chiar dacă acesta este formulat

diferit în cele două cazuri (în

speță

formularea este identică), dar scopul final urmărit este același. De pildă,

dacă a fost respinsă o primă acțiune în revendicare a unui

imobil,

există identitate dacă se introduce o altă acțiunea pentru partajarea

imobilului, pentru că scopul urmărit prin ambele acțiuni

este de a se stabili dreptul de proprietate

asupra imobilului. Acest

exemplu

preluat din doctrină are la bază decizia Curții Supreme de

Justiție nr.

1345/2001, în care se arată că „pentru ca să existe

identitate de obiect între cele două acțiuni, este suficient să rezulte

că

scopul final urmărit de reclamant

este același în ambele litigii. Această

condiție este îndeplinită dacă în ambele procese, reclamanta tinde să

valorifice

același drept de proprietate, dobândit de autorul său, în temeiul unui contract

de vânzare-cumpărare".

Față de cele

arătate, Curtea constată că în mod corect și riguros,

tribunalul a reținut identitate de părți și de

obiect.

Cât privește

identitatea de cauză, Curtea a constatat că nu sunt

reale susținerile apelantului, conform cărora, prima

instanță ar fi

analizat greșit cauza doar

prin prisma temeiului juridic, și anume art.

480 C. civ.

Tribunalul a analizat

identitatea de cauze, pornind de la premisa

că prin cauză se înțelege fundamentul raportului juridic dedus

judecății, temeiul juridic al cererii. Cauza nu se confundă nici cu cauza

acțiunii nici cu mijloacele de probă.

Curtea, a constatat

că susținerile apelantului conform cărora

acțiunea în revendicare s-ar manifesta în două

modalități, una dintre

acestea fiind

compararea de titluri, iar alta fiind, acțiunea proprietarului neposesor

împotriva posesorului neproprietar sunt simple speculații, tară corespondent în

legislația în vigoare, în

doctrină sau în

practica judiciară. în realitate, acțiunea în revendicare

este formulată

întotdeauna de proprietarul neposesor împotriva

posesorului neproprietar, iar rezultatul acestei acțiuni, depinde de

compararea titlurilor, dacă ambele părți au titluri, sau de compararea

posesiilor, dacă nici una dintre acestea nu au

titluri. Evident că dacă o

parte are titlu, aceasta are câștig de cauză

în revendicare, dar acest

lucru nu are

relevanță în cauză și nici nu justifică aserțiunea, conform

cu care acțiunea în revendicare întemeiată pe

dreptul comun (art. 480

C. civ.) ar fi de două feluri.

Relativ la soluția dată de către prima

instanță cererii de

intervenție accesorie,

Curtea a găsit-o ca fiind corectă, deoarece este

consecința logică a soluției dată de aceeași instanță cererii principale

introdusă împotriva persoanei, în favoarea căreia s-a formulat

intervenția. De altfel, apelantul nu are interes

să critice modul în care

a fost soluționată cererea de intervenție

accesorie, atâta timp cât

soluția dată

acțiunii principale, nu are la bază apărările formulate de

intervenienta-accesorie

în sprijinul părții, în favoarea căreia a intervenit.

Împotriva deciziei

a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se

arată, din perspectiva

pct. 7, că hotărârea

are considerații contradictorii în ceea ce privește

temeiurile și

modalitățile acțiunii în revendicare.

Cu privire la

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține inexistența

autorității de lucru judecat.

Astfel, nu există similitudine în ce

privește părțile întrucât în 2004 au figurat ca pârâți, alături de pârâții din

prezenta cauză, și

Primăria municipiului

București, prin primar general și SC H.N. SA

.

Nu există

identitate nici de obiect deoarece acțiunea din 2004

avut drept obiect nulitatea absolută a titlurilor de

proprietate ale părților, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea

nr. 10/2001.

Instanța reține

greșit că în primul proces s-a cerut revendicarea

bunului de la pârâții din prezenta cauză, deoarece

doar dacă s-ar fi

admis acțiunea în

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare bunul

ar fi revenit în proprietatea statului, acesta

având calitatea de posesor

neproprietar.

Nu există identitate nici în ceea ce

privește cauza, deoarece

scopul acțiunii

din 2004 1-a constituit nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și

revendicarea

imobilului de la stat, în timp ce scopul cauzei de față îl

reprezintă restituirea posesiei către reclamant

ca urmare a comparării

titlurilor de proprietate.

Prima acțiunea a

fost rezolvată pe cale de excepție, așa încât nu

poate fi reținut incidența dispozițiilor art. 1201

C. civ.

Intimații, prin

întâmpinarea depusă în termenul socotit de art.

308 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat

respingerea recursului

deoarece instanța

a motivat decizia corespunzător, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1201

C. civ.

Analizând decizia prin prisma criticilor

formulate, a

probatoriilor administrate în

toate etapele procesuale și a temeiurilor

de drept incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul fondat al

recursului,

pentru considerentele ce succed.

Prin sentința civilă nr. 5365 din 27

aprilie 1997 a Judecătoriei

sectorului 1

București a fost admisă acțiunea în revendicare formulată

de reclamanții P.E.D. și P.E., în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al

municipiului București,

având drept obiect imobilul situat în București,

sector 1, compus din teren de 520 mp și

construcție

cu parter și etaj.

Judecătoria

sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 3494

de la 18 mai 2004 a respins, ca prescrisă, acțiunea

formulată de

reclamantul P.D.E., având ca

obiect nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii

nr. 112/1995 de pârâții S. și Ș. și

că inadmisibilă acțiunea în

revendicarea imobilului.

Prin considerentele

acestei sentințe, definitivă și irevocabilă, se

arată că reclamantul a formulat acțiunea în

anularea contractelor de

vânzare-cumpărare cu depășirea termenului prevăzut de art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

acțiunea în revendicare se arată că aceasta este

inadmisibilă în condițiile dreptului comun, în

raport de prevederile art.

6 din Legea nr. 213/1998 și ale Legii nr. 10/2001, lege specială de

reparație ce nu permite accesul la ambele proceduri,

cea în revendicare conform dreptului comun și cea prevăzută de legea specială

de reparație.

Principiul autorității de lucru judecat,

rezultând din art. 1201 C. civ. împiedică nu numai judecarea din nou a unui

proces

terminat,a vând același obiect,

aceeași cauză și purtat între aceleași

părți, ci și contrazicerile

dintre cele două hotărâri judecătorești, în

sensul

că drepturile recunoscute unei părți dintr-o hotărâre definitivă

să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre

posterioară, pronunțată într-

un alt proces.

Autoritatea lucrului judecat nu este

negată nici de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Lungoci contra României),

cu

singura condiție, cerută de altfel și de

legea română, ca dreptul dedus

judecății să fi fost analizat în esența

lui.

Chiar dacă există

tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ.,

nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat deoarece

prima instanță nu a soluționat fondul litigiului,

opunând reclamantului

existența legii speciale de reparație.

Admiterea excepției

autorității de lucru judecat de către ambele

instanțe de fond a blocat accesul reclamantului la

justiție, încălcându-se principiul constituțional al liberului acces la

justiție.

Cum prin sentința din anul 2004 nu s-a

statuat asupra titlurilor

de proprietate

deținute de părți ori a preferabilității unuia dintre ele,

excepția autorității de lucru judecat a fost

greșit reținut ca incidență în

cauză.

Față de

împrejurarea că instanțele au soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului, Înalta Curte în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) C. proc. civ., va admite

recursul, iar decizia va fi casară.

Drept consecință,

apelul declarat de reclamant va fi admis în

temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., sentința va

fi

desființată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D

E

Admite recursul declarat de reclamantul

P.D.E. împotriva deciziei nr. 344 din 21 mai 2009

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia,

drept consecință, admite apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței civile nr. 1540 din 07 octombrie 2008 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Desființează sentința și trimite cauza

spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 decembrie 2009.