ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10294/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, sector 1, formulată de reclamantul P.D.E., S.M., S.G.C.

și S.N., înregistrată la 8 decembrie 2005 pe rolul Judecătoriei sector 1 și ulterior, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 6665 din 26 aprilie 2007 (hotărâre irevocabilă prin decizia Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu nr. 76/2008, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1540 din 7 octombrie 2008, reținându-se autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 3494/2004 a Judecătoriei Sectorului 1. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului a respins calea de atac, ca nefondată, prin decizia nr. 344 din 21 mai 2009 pentru considerentele ce urmează: Acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. 3494 din 18 mai 2004, îl avea ca reclamant pe numitul P.D.E., iar ca pârâți pe numiții S.G.C., S.N., S.T.A.

și S.M. Alături de pârâții arătați, în anul 2004, în cauză mai figurau ca pârâți Primăria Municipiului București și SC H.N. SA. Capătul doi de cerere din acțiunea soluționată prin sentința arătată anterior, era clar formulat de către reclamant, ca fiind: „obligarea pârâților persoane fizice la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentele pe care aceștia le ocupă în imobilul situat în București, sector 1". Curtea a găsit ca fiind de domeniul evidenței, identitatea dintre părțile din prezenta cauză și părțile din capătul doi de cerere al acțiunii soluționate prin sentința civilă nr. 3494/2004. Obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă atât pretenția formulată prin cerere cât și dreptul subiectiv invocat.

Există identitate de obiect, chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cazuri (în speță formularea este identică), dar scopul final urmărit este același. De pildă, dacă a fost respinsă o primă acțiune în revendicare a unui imobil, există identitate dacă se introduce o altă acțiunea pentru partajarea imobilului, pentru că scopul urmărit prin ambele acțiuni este de a se stabili dreptul de proprietate asupra imobilului. Acest exemplu preluat din doctrină are la bază decizia Curții Supreme de Justiție nr. 1345/2001, în care se arată că „pentru ca să existe identitate de obiect între cele două acțiuni, este suficient să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este același în ambele litigii.

Această condiție este îndeplinită dacă în ambele procese, reclamanta tinde să valorifice același drept de proprietate, dobândit de autorul său, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare". Față de cele arătate, Curtea constată că în mod corect și riguros, tribunalul a reținut identitate de părți și de obiect. Cât privește identitatea de cauză, Curtea a constatat că nu sunt reale susținerile apelantului, conform cărora, prima instanță ar fi analizat greșit cauza doar prin prisma temeiului juridic, și anume art. 480 C. civ. Tribunalul a analizat identitatea de cauze, pornind de la premisa că prin cauză se înțelege fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii. Cauza nu se confundă nici cu cauza acțiunii nici cu mijloacele de probă.

Curtea, a constatat că susținerile apelantului conform cărora acțiunea în revendicare s-ar manifesta în două modalități, una dintre acestea fiind compararea de titluri, iar alta fiind, acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sunt simple speculații, tară corespondent în legislația în vigoare, în doctrină sau în practica judiciară. în realitate, acțiunea în revendicare este formulată întotdeauna de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar rezultatul acestei acțiuni, depinde de compararea titlurilor, dacă ambele părți au titluri, sau de compararea posesiilor, dacă nici una dintre acestea nu au titluri. Evident că dacă o parte are titlu, aceasta are câștig de cauză în revendicare, dar acest lucru nu are relevanță în cauză și nici nu justifică aserțiunea, conform cu care acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) ar fi de două feluri.

Relativ la soluția dată de către prima instanță cererii de intervenție accesorie, Curtea a găsit-o ca fiind corectă, deoarece este consecința logică a soluției dată de aceeași instanță cererii principale introdusă împotriva persoanei, în favoarea căreia s-a formulat intervenția. De altfel, apelantul nu are interes să critice modul în care a fost soluționată cererea de intervenție accesorie, atâta timp cât soluția dată acțiunii principale, nu are la bază apărările formulate de intervenienta-accesorie în sprijinul părții, în favoarea căreia a intervenit. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată, din perspectiva pct. 7, că hotărârea are considerații contradictorii în ceea ce privește temeiurile și modalitățile acțiunii în revendicare.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține inexistența autorității de lucru judecat. Astfel, nu există similitudine în ce privește părțile întrucât în 2004 au figurat ca pârâți, alături de pârâții din prezenta cauză, și Primăria municipiului București, prin primar general și SC H.N. SA . Nu există identitate nici de obiect deoarece acțiunea din 2004 avut drept obiect nulitatea absolută a titlurilor de proprietate ale părților, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Instanța reține greșit că în primul proces s-a cerut revendicarea bunului de la pârâții din prezenta cauză, deoarece doar dacă s-ar fi admis acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare bunul ar fi revenit în proprietatea statului, acesta având calitatea de posesor neproprietar.

Nu există identitate nici în ceea ce privește cauza, deoarece scopul acțiunii din 2004 1-a constituit nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și revendicarea imobilului de la stat, în timp ce scopul cauzei de față îl reprezintă restituirea posesiei către reclamant ca urmare a comparării titlurilor de proprietate. Prima acțiunea a fost rezolvată pe cale de excepție, așa încât nu poate fi reținut incidența dispozițiilor art. 1201 C. civ. Intimații, prin întâmpinarea depusă în termenul socotit de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat respingerea recursului deoarece instanța a motivat decizia corespunzător, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1201 C. civ.

Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte reține caracterul fondat al recursului, pentru considerentele ce succed. Prin sentința civilă nr. 5365 din 27 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții P.E.D. și P.E., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al municipiului București, având drept obiect imobilul situat în București, sector 1, compus din teren de 520 mp și construcție cu parter și etaj. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 3494 de la 18 mai 2004 a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul P.D.E., având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâții S. și Ș. și că inadmisibilă acțiunea în revendicarea imobilului.

Prin considerentele acestei sentințe, definitivă și irevocabilă, se arată că reclamantul a formulat acțiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare cu depășirea termenului prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la acțiunea în revendicare se arată că aceasta este inadmisibilă în condițiile dreptului comun, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și ale Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație ce nu permite accesul la ambele proceduri, cea în revendicare conform dreptului comun și cea prevăzută de legea specială de reparație. Principiul autorității de lucru judecat, rezultând din art. 1201 C. civ.

împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat,a vând același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre cele două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți dintr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într- un alt proces. Autoritatea lucrului judecat nu este negată nici de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Lungoci contra României), cu singura condiție, cerută de altfel și de legea română, ca dreptul dedus judecății să fi fost analizat în esența lui. Chiar dacă există tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ., nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat deoarece prima instanță nu a soluționat fondul litigiului, opunând reclamantului existența legii speciale de reparație.

Admiterea excepției autorității de lucru judecat de către ambele instanțe de fond a blocat accesul reclamantului la justiție, încălcându-se principiul constituțional al liberului acces la justiție. Cum prin sentința din anul 2004 nu s-a statuat asupra titlurilor de proprietate deținute de părți ori a preferabilității unuia dintre ele, excepția autorității de lucru judecat a fost greșit reținut ca incidență în cauză. Față de împrejurarea că instanțele au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) C. proc. civ., va admite recursul, iar decizia va fi casară. Drept consecință, apelul declarat de reclamant va fi admis în temeiul dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., sentința va fi desființată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.D.E. împotriva deciziei nr. 344 din 21 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia, drept consecință, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1540 din 07 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 decembrie 2009.