ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4023/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 140 din 16 mai 2007

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC M.I. SRL și pe cale de consecință a dispus

suspendarea executării deciziei pentru regularizarea situației privind

obligațiile suplimentare stabilite în sarcina reclamantei de controlul vamal,

nr. 2174 din 31 ianuarie 2007, în limita sumei de achitat, respectiv 297.860

lei măsura suspendării a fost dispusă până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ, privind anularea deciziei

menționate.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta a demonstrat că se află în

situația unui caz bine justificat, date fiind motivările care îi susțin

aparența de nelegalitate a actului iar iminența prejudiciului este evidentă

prin prisma executării silite asupra debitului, a cărui punere în executare, ar

fi în măsură să perturbe substanțial activitatea economico-financiară a

societății.

Împotriva acestei hotărâri pârâtele D.R.V.

Timișoara și A.N.V. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs dezvoltate,

recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond în mod nelegal a respins

excepția de autoritate a lucrului judecat având în vedere că o cerere

anterioară, formulată de aceeași societate reclamantă, de suspendare a

executării deciziei de regularizare ce formează obiectul dosarului de față, a

fost respinsă (dosar 664/59/2007 înregistrat la Curtea de Apel Timișoara).

Recurenta a mai arătat că argumentele

invocate de intimata-reclamantă în susținerea cererii de suspendare, întemeiată

pe prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu sunt de natură să

justifice suspendarea de către instanță a executării silite, nefiind demonstrat

prin nici un mijloc de probă faptul că executarea silită a sumei stabilite prin

actul de impunere ar avea consecințe grave, în sensul producerii unei pagube

greu de reparat ulterior.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 14 și art. 15 din Legea nr.

554/2004, pentru suspendarea executării unui act administrativ, solicitată

instanței competente a se pronunța și asupra anulării în tot sau în parte a

actului respectiv, se cer a fi întrunite cumulativ două condiții, respectiv

existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube, care,

astfel poate fi prevenită.

Înalta Curte, examinând actele și

lucrările dosarului în raport de aceste prevederi legale, incidente, cât și

prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în

cauză sunt întrunite cele două cerințe legale.

Astfel, după cum în mod just s-a

constatat, iminența prejudiciului în cazul societății intimate este evidentă

dat fiind faptul că s-a dovedit începerea executării silite a sumei ce formează

obiectul deciziei de impunere contestată, respectiv 297.860 lei. În plus, nu

suma de bani ca atare, ce formează obiectul executării silite ci consecințele evidente

decurgând din posibila plată, respectiv, perturbarea însemnată a activității

societății reclamante, demonstrează o dată în plus îndeplinirea aceste

condiții.

Înalta Curte reține că sunt nefondate

criticile recurentei și în ceea ce privește modalitatea în care instanța de fond

a analizat în cauză cerința cazului bine justificat, întrucât în mod argumentat

chiar dacă sumar, au fost prezentate motivele de aparentă nelegalitate ale

actului de impunere, respectiv lipsa motivării legale a deciziei de

regularizare ca și încălcarea principiilor securității juridice și a protecției

așteptărilor legitime, consacrate și în jurisprudența comunitară.

Nici în fața instanței de fond și de

altfel nici prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă nu a combătut

aceste motive.

În fine, se reține că și critica

recurentei vizând modalitatea de soluționare de către instanța de fond a

excepției autorității de lucru judecat este neîntemeiată și ca atare nu poate

fi primită, pe de o parte, pentru că așa cum corect s-a reținut prin hotărârea

anterioară invocată, cererea de suspendare formulată de aceeași

reclamantă-intimată a fost respinsă exclusiv pentru neplata cauțiuni legal

datorată, iar pe de alta, reținând natura juridică a acestor hotărâri

judecătorești, ce vizează măsuri vremelnice , nu soluționează fondul cauzei și

care pot fi modificate în măsura în care se schimbă condițiile avute în vedere

la pronunțarea primei hotărâri nefiind așadar supuse puterii de lucru judecat

propriu-zise.

Față de cele expuse, în temeiul art. 312 C.

proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat, cu consecința

menținerii hotărârii legale pronunțate de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.R.V. pentru

A.N.V. București împotriva sentinței civile nr. 140 din 16 mai 2007 a Curții de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23

octombrie 2007.