ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7327/2008

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții P.B.G., P.N., P.T.C. și P.C.M. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, SC A.V.L. Berceni SA București, D.M., M.D., S.G., R.A., I.E. și S.V., solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate între pârâți în baza Legii nr. 112/1995. In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii proprietarului fostei Fabrici Kirov, iar apartamentele au fost vândute pârâților. In drept, s-au invocat dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul R.A. a formulat la data de 28 octombrie 2002 întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii, deoarece imobilul a aparținut autorilor acestora și a fost preluat de către stat în baza deciziei nr. 1659 din 6 august 1956 din proprietatea Fabricii Kirov. La același termen s-a învederat că S.V. a decedat la data de 10 martie 1999, având ca moștenitori pe C.V. și S.G., iar P.C., fiica pârâtului S.G. a declarat că tatăl său a decedat. La termenul din 2 decembrie 2002, pârâtul C.V. prin întâmpinare și cerere reconvențională a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, deoarece la data cumpărării apartamentului, autoarea sa S.V. a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, ambele părți contractante fiind de bună-credință.

Prin cererea reconvențională a solicitat ca în cazul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare să i se restituie suma achitată ca preț, indexată la zi și dobânda legală. Pârâta I.E. prin cererea formulată la aceeași dată și cererea de chemare în garanție a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, nefiind semnată de către toți reclamanții, a cerut respingerea acțiunii, cu motivarea că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, iar în subsidiar, prin cererea reconvențională a cerut obligarea reclamanților la plata prețului apartamentului în cuantum de 18.876.910 lei, reactualizat cu indicele de inflație și despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile, estimate la 6000 dolari SUA.

La termenul din 20 ianuarie 2003, pârâtul-reclamant C.V., în temeiul art. 246 C. proc. civ. a renunțat la judecata cererii reconventionale. Pârâta D.M. a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului care a redactat și semnat acțiunea și a susținut că cererea reclamanților nu este motivată în fapt și în drept. P.C. la termenul din 19.12.2003 a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, pentru că nu își pot dovedi calitatea de proprietari ai imobilului revendicat, întrucât autorii lor aveau numai calitatea de acționari alături de alte persoane. Prin sentința civilă nr. 625 din 5 mai 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților P.B.G., P.N., P.T.C.

și P.C.M.; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General privind cererea de chemare în garanție și privind cererile reconventionale formulate de pârâții-reclamanți R.A. și I.E.. A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților-pârâți P.B.G., P.N., P.T.C. și P.C.M. în contradictoriu cu pârâții-reclamanți R.A. și I.E., precum și cu pârâții chemați în garanție Primăria Municipiului București prin Primarul General, SC AVL Berceni SA, pârâții P.C., C.V., D.M., M.D., S.M. și Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în esență că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 149 din 5 iunie 1996, reclamanții din prezenta cauză sunt moștenitorii lui P.N.

care a deținut la Tăbăcăria Națională, devenită în octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele și încălțăminte Kirov un număr de 18.760 de acțiuni, astfel că au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Prin apelul declarat de reclamanții-pârâți P.N., P.B.G. și P.T.C. s-a arătat că în cauză și-au demonstrat calitatea de moștenitori ai autorilor lor, precum și dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, care au intrat în administrarea statului în baza deciziei SPC nr. 1659 din 6 august 1956. Au mai susținut că naționalizarea imobilelor a avut loc în baza Legii nr. 119/1948, care prevedea că proprietarilor li se acordă despăgubiri conform art. 11 din acea lege, împrejurare ce nu s-a realizat nici până în prezent.

Mai arată apelanții că statul nu putea înstrăina apartamentele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, întrucât nu deținea un titlu valabil asupra imobilului, fiind un simplu administrator. Prin decizia nr. 438/A din 21 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții-pârâți P.N., P.B.G. și P.T.C. împotriva sentinței civile nr. 625 din 5 mai 2006 a Tribunalului București în contradictoriu cu intimații-pârâți reclamanți R.A., I.E., P.C., C.V., M.M., U.E., D.M., S.M., Administrația Fondului Imobiliar, intimații-pârâți chemați în garanție Primăria Municipiului București, SC AVL Berceni SA București și intimata-reclamantă pârâtă P.C.M.

Instanța de apel a reținut în esență că din actele existente la dosar rezultă că reclamanții sunt moștenitorii a cel puțin uneia dintre persoanele care avea calitatea de asociat la persoana juridică naționalizată. Potrivit certificatului de moștenitor nr.149 din 5 iunie 1996, reclamanții din prezenta cauză sunt moștenitorii lui N.P., care a deținut la Tăbăcăria Națională devenită în octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele și încălțăminte Kirov un număr de 18.760 de acțiuni. In acest sens, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la apartamentele pentru care se solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, persoanele fizice care au intrat în proprietatea lor, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în sensul că la data înstrăinării pârâții aveau calitatea de chiriași, nu posedau o altă locuință, nu exista o cerere de restituire în natură sau un litigiu pe rol, iar reclamanții din prezenta cauză nu au notificat pe niciuna dintre persoanele contractante despre intenția lor de a solicita restituirea în natură. In aceste condiții, s-a reținut că actele juridice de înstrăinare sunt salvate de la nulitate de buna-credință a părților contractante. S-a conchis, că singura soluție echitabilă este cea prevăzută de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanții pot solicita măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

S-a avut în vedere și faptul că apartamentele existente în activul fostei Tăbăcării Naționale au fost preluate în mod abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, așa cum prevăd dispozițiile H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții-pârâți P.B.G., P.N. și P.T.C., care, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată în esență că s-au încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ. și art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. In acest sens, susțin recurenții că, în condițiile în care li s-a re cunoscut calitatea de moștenitori ai autorului lor, fost proprietar și acționar al Fabricii Bourul și Tăbăcăria Națională și că sunt îndreptățiți la reparație, în condițiile Legii nr. 10/2001, respectiv la măsuri reparatorii prin echivalent.

Cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se ocolește răspunsul cu privire la vânzarea bunului altuia, menționându-se că înstrăinarea a avut loc cu bună-credință, că preluarea s-a realizat în baza unui titlu, fără a se depune acte cu care să combată aceste susțineri. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, se reține că este nefondat pentru următoarele considerente: Prin acțiunea reclamanților s-a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu motivarea că la data încheierii chiriașii au fost de rea-credință. Imobilele care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitatea absolută se solicită, nu au aparținut niciodată recurenților sau autorilor lor, astfel că desființarea acestor contracte nu ar aduce nici un avantaj recurenților, deoarece nu există nicio posibilitate reală prin care ele să intre în patrimoniul lor.

Terenurile pe care s-au construit locuințele în discuție au aparținut Fabricii Bourul, fosta Fabrică de Pielărie, conform mențiunilor din procesul-verbal încheiat la 19 octombrie 1946. Locuințele au fost naționalizate odată cu societatea căreia îi aparțineau, ajungând mai întâi în administrarea Fabricii Kirov, de unde au fost trecute în baza deciziei nr. 1659/1956 în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei. Fără niciun dubiu se reține că, imobilele au trecut în proprietatea statului prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948. Locuințele au aparținut anterior naționalizării T.N., societatea anonimă pe acțiuni, situație în care reclamanții nu au vocația de a obține în natură aceste imobile.

Potrivit certificatului de moștenitor aflat la dosarul cauzei, reclamanții sunt moștenitorii lui P.N., principalul acționar al T.N., care deținea 18760 de acțiuni la care se adaugă acțiunile pe care le deținea celalalt personal, având în total 40500 acțiuni din cele 60000 ale societății, ceea ce reprezenta aproximativ 67.50% din capitalul social. Intr-o atare situație, este clar că reclamanții nu au în niciun fel posibilitatea reală să pretindă și să obțină în natură imobilele care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut.

In acest sens sunt și prevederile Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 care la pct. 18.1 cu referire la art. 18 din Legea nr. 10/2001 stipulează în art. 18 lit. a) „interdicția restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deținătorilor de participații de capital social la societăți comerciale naționalizate". Reclamanții pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent în raport de textul precizat, deoarece nu erau asociați, ci acționari ai societății comerciale naționalizate și nu dețineau 100% din capitalul social.

Susținerea reclamanților potrivit căreia preluarea bunului societății s-a făcut fără titlu, în raport de dispozițiile Constituției în vigoare la data naționalizării este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Constituția României din anul 1948 prevede în art. 11 că, atunci când interesul general o cere, mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare când sunt proprietate particulară a persoanelor fizice și juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condițiile prevăzute de lege. S-a creat astfel cadrul juridic necesar naționalizării sau exproprierii mijloacelor de producție aflate în proprietate particulară, precum și a desființării întreprinderilor industriale, comerciale și bancare capitaliste.

In ceea ce privește Legea nr. 119/1948, în art. 1 se dispune că se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției, precum și întreprinderile individuale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații. In cazul naționalizării deveneau inaplicabile orice raționamente legale cu un caracter in personam al acestei măsuri. Autorilor reclamanților li s-au naționalizat acțiunile, astfel că sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru aceste acțiuni și nu la restituirea în natură a imobilelor care se aflau în patrimoniul societății și nu al persoanelor fizice acționare.

In aceste condiții, statul nu a vândut bunul altuia, ci pe acela avut în proprietatea sa în temeiul Legii nr. 119/1948, bunul fiind dobândit în modalitatea anterior arătată. în calitatea sa de proprietar, statul avea dreptul să stabilească instituțiile și modalitățile în care aceste vânzări să fie realizate. Pe de altă parte, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare era în vigoare Legea nr. 213/1998, care dădea posibilitatea foștilor proprietari să se adreseze instanțelor judecătorești în situația în care bunurile le-au fost preluate fără titlu valabil. Cu toate acestea, așa cum rezultă din adresa nr. 636 din 5 noiembrie 2002, emisă de SC AVL Berceni SA București până la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, pe rolul instanțelor nu era înregistrat niciun proces de revendicare.

In plus, Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea imobilelor cu destinația de locuințe preluate de stat cu titlu după 6 martie 1945. Astfel, nu se poate susține reau-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a locuințelor atâta timp cât legea permitea vânzarea acestora, iar reclamanții nu au avut niciodată proprietatea locuințelor. Cât privește susținerea că statul ar fi vândut lucrul altuia, neavând un titlu valabil asupra locuințelor, se reține că locuințele au aparținut unei societăți comerciale naționalizate prin Legea nr. 119/1948, lege care era în concordanță cu Constituția în vigoare la acea dată. Se mai susține prin cererea de recurs că pe rolul A.V.A.S. există cerere de restituire a Fabricii Kirov și a Tăbăcăriei formulată în baza Legii nr. 112/1995 și cerere pentru restituirea terenului în baza Legii nr. 18/1991.

In primul rând, nu poate exista pe rolul A.V.A.S. cerere de restituire în natură a patrimoniului unei societăți comerciale, ci, cel mult pentru despăgubiri, iar în al doilea rând (așa cum rezultă din actele dosarului), societatea care deține patrimoniul despre care se face vorbire este societatea Dâmbovița, privatizată integral, iar eventuala restituire în natură poate fi cerută numai în fața instanțelor de judecată în contradictoriu cu această societate. In ceea ce privește buna-credință, se reține că aceasta se prezumă și că în cauză o asemenea prezumție nu a fost răsturnată. Mai trebuie reținut că acțiunea în constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare a fost promovată la data de 14 august 2002, dată față de care recurenții sunt decăzuți din dreptul de a mai promova o acțiune în anulare în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001.

In concluzie, corect s-a reținut că apartamentele pentru care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995, în sensul că la data înstrăinării, pârâții aveau calitatea de chiriași, nu posedau o altă locuință, s-au făcut toate diligentele și s-a stabilit că nu exista nicio cerere de restituire în natură sau vreun litigiu pe rolul instanțelor pentru revendicare și nici nu s-au formulat notificări părților contractante cu privire la restituirea în natură, aspect nedovedit în cauză. Raportat la cele expuse, se reține buna-credință a părților contractante, ceea ce împiedică sancționarea actelor juridice cu nulitatea absolută.

Nu trebuie omis nici faptul că toate apartamentele din activul fostei Tăbăcării Naționale au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, dar cu titlu, conform dispozițiilor H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995. În consecință, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, reclamanții pot solicita măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pentru considerentele expuse, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții-pârâți P.B.G., P.N. și P.T.C. împotriva deciziei nr. 438/A din 21 iunie 2007. pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2008.