ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7327/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7327/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții P.B.G.,

P.N., P.T.C. și P.C.M. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului

București, SC A.V.L. Berceni SA București, D.M., M.D., S.G., R.A., I.E. și S.V.,

solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate între pârâți în baza

Legii nr. 112/1995.

In motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii proprietarului fostei

Fabrici Kirov, iar apartamentele au fost vândute pârâților.

In drept, s-au invocat dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul R.A.

a formulat la data de 28 octombrie 2002 întâmpinare și cerere reconvențională,

solicitând respingerea acțiunii, deoarece imobilul a aparținut autorilor

acestora și a fost preluat de către stat în baza deciziei nr. 1659 din 6 august

1956 din proprietatea Fabricii Kirov.

La același termen s-a

învederat că S.V. a decedat la data de 10 martie 1999, având ca moștenitori pe C.V.

și S.G., iar P.C., fiica pârâtului S.G. a declarat că tatăl său a decedat.

La termenul

din 2 decembrie 2002, pârâtul C.V. prin întâmpinare și cerere reconvențională a

solicitat respingerea acțiunii reclamanților, deoarece la data cumpărării

apartamentului, autoarea sa S.V. a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995,

ambele părți contractante fiind de bună-credință.

Prin cererea

reconvențională a solicitat ca în cazul constatării nulității contractului de

vânzare-cumpărare să i se restituie suma achitată ca preț, indexată la zi și

dobânda legală.

Pârâta I.E. prin

cererea formulată la aceeași dată și cererea de chemare în garanție a invocat

excepția nulității cererii de chemare în judecată, nefiind semnată de către

toți reclamanții, a cerut respingerea acțiunii, cu motivarea că reclamanții au

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, iar în subsidiar, prin

cererea reconvențională a cerut obligarea reclamanților la plata prețului

apartamentului în cuantum de 18.876.910 lei, reactualizat cu indicele de

inflație și despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile, estimate la

6000 dolari SUA.

La termenul

din 20 ianuarie 2003, pârâtul-reclamant C.V., în temeiul art. 246 C. proc. civ.

a renunțat la judecata cererii reconventionale.

Pârâta D.M. a

invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului

care a redactat și semnat acțiunea și a susținut că cererea reclamanților nu

este motivată în fapt și în drept.

P.C. la termenul din

19.12.2003 a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, pentru

că nu își pot dovedi calitatea de proprietari ai imobilului revendicat,

întrucât autorii lor aveau numai calitatea de acționari alături de alte

persoane.

Prin sentința civilă

nr. 625 din 5 mai 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților P.B.G., P.N., P.T.C. și P.C.M.; a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul

General privind cererea de chemare în garanție și privind cererile

reconventionale formulate de pârâții-reclamanți R.A. și I.E..

A fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea reclamanților-pârâți P.B.G., P.N., P.T.C. și P.C.M. în

contradictoriu cu pârâții-reclamanți R.A. și I.E., precum și cu pârâții chemați

în garanție Primăria Municipiului București prin Primarul General, SC AVL

Berceni SA, pârâții P.C., C.V., D.M., M.D., S.M. și Consiliul General al

Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut în esență că, potrivit certificatului de

moștenitor nr. 149 din 5 iunie 1996, reclamanții din prezenta cauză sunt

moștenitorii lui P.N. care a deținut la Tăbăcăria Națională, devenită în

octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele și încălțăminte Kirov

un număr de 18.760 de acțiuni, astfel că au calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii în înțelesul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin apelul declarat

de reclamanții-pârâți P.N., P.B.G. și P.T.C. s-a arătat că în cauză și-au

demonstrat calitatea de moștenitori ai autorilor lor, precum și dreptul de

proprietate asupra imobilelor în litigiu, care au intrat în administrarea

statului în baza deciziei SPC nr. 1659 din 6 august 1956.

Au mai

susținut că naționalizarea imobilelor a avut loc în baza Legii nr. 119/1948,

care prevedea că proprietarilor li se acordă despăgubiri conform art. 11 din

acea lege, împrejurare ce nu s-a realizat nici până în prezent.

Mai arată apelanții că statul nu

putea înstrăina apartamentele ce formează obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată,

întrucât nu deținea un titlu valabil asupra imobilului, fiind un simplu

administrator.

Prin decizia

nr. 438/A din 21 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanții-pârâți P.N., P.B.G. și P.T.C. împotriva sentinței civile nr. 625

din 5 mai 2006 a Tribunalului București în contradictoriu cu intimații-pârâți

reclamanți R.A., I.E., P.C., C.V., M.M., U.E., D.M., S.M., Administrația

Fondului Imobiliar, intimații-pârâți chemați în garanție Primăria Municipiului

București, SC AVL Berceni SA București și intimata-reclamantă pârâtă P.C.M.

Instanța de

apel a reținut în esență că din actele existente la dosar rezultă că

reclamanții sunt moștenitorii a cel puțin uneia dintre persoanele care avea

calitatea de asociat la persoana juridică naționalizată. Potrivit

certificatului de moștenitor nr.149 din 5 iunie 1996, reclamanții din prezenta

cauză sunt moștenitorii lui N.P., care a deținut la Tăbăcăria Națională

devenită în octombrie 1951 prin schimbarea denumirii Fabrica de Piele și încălțăminte

Kirov un număr de 18.760 de acțiuni. In acest sens, reclamanții au calitatea de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul art. 3 și art. 4 din

Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

apartamentele pentru care se solicită constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare, persoanele fizice care au intrat în

proprietatea lor, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în sensul că

la data înstrăinării pârâții aveau calitatea de chiriași, nu posedau o altă

locuință, nu exista o cerere de restituire în natură sau un litigiu pe rol, iar

reclamanții din prezenta cauză nu au notificat pe niciuna dintre persoanele

contractante despre intenția lor de a solicita restituirea în natură.

In aceste

condiții, s-a reținut că actele juridice de înstrăinare sunt salvate de la

nulitate de buna-credință a părților contractante.

S-a conchis, că

singura soluție echitabilă este cea prevăzută de art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001, în sensul că reclamanții pot solicita măsuri reparatorii prin

echivalent, cu respectarea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

S-a avut în vedere și

faptul că apartamentele existente în activul fostei Tăbăcării Naționale au fost

preluate în mod abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, așa cum prevăd

dispozițiile H.G.  nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor

metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții-pârâți P.B.G.,

P.N. și P.T.C., care, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

arată în esență că s-au încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ. și art. 21

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

In acest

sens, susțin recurenții că, în condițiile în care li s-a re cunoscut calitatea

de moștenitori ai autorului lor, fost proprietar și acționar al Fabricii Bourul

și Tăbăcăria Națională și că sunt îndreptățiți la reparație, în condițiile

Legii nr. 10/2001, respectiv la măsuri reparatorii prin echivalent.

Cu privire la

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare se ocolește

răspunsul cu privire la vânzarea bunului altuia, menționându-se că înstrăinarea

a avut loc cu bună-credință, că preluarea s-a realizat în baza unui titlu, fără

a se depune acte cu care să combată aceste susțineri.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, se reține că este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin acțiunea

reclamanților s-a solicitat constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu motivarea că la data

încheierii chiriașii au fost de rea-credință.

Imobilele

care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitatea

absolută se solicită, nu au aparținut niciodată recurenților sau autorilor lor,

astfel că desființarea acestor contracte nu ar aduce nici un avantaj

recurenților, deoarece nu există nicio posibilitate reală prin care ele să

intre în patrimoniul lor. Terenurile pe care s-au construit locuințele în

discuție au aparținut Fabricii Bourul, fosta Fabrică de Pielărie, conform

mențiunilor din procesul-verbal încheiat la 19 octombrie 1946.

Locuințele au

fost naționalizate odată cu societatea căreia îi aparțineau, ajungând mai întâi

în administrarea Fabricii Kirov, de unde au fost trecute în baza deciziei nr. 1659/1956

în administrarea fostului Sfat Popular al Capitalei.

Fără niciun dubiu se

reține că, imobilele au trecut în proprietatea statului prin naționalizare în

baza Legii nr. 119/1948.

Locuințele au

aparținut anterior naționalizării T.N., societatea anonimă pe acțiuni, situație

în care reclamanții nu au vocația de a obține în natură aceste imobile.

Potrivit

certificatului de moștenitor aflat la dosarul cauzei, reclamanții sunt

moștenitorii lui P.N., principalul acționar al T.N., care deținea 18760 de

acțiuni la care se adaugă acțiunile pe care le deținea celalalt personal, având

în total 40500 acțiuni din cele 60000 ale societății, ceea ce reprezenta

aproximativ 67.50% din capitalul social. Intr-o atare situație, este clar că

reclamanții nu au în niciun fel posibilitatea reală să pretindă și să obțină în

natură imobilele care fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror

anulare s-a cerut. In acest sens sunt și prevederile Normelor de aplicare a

Legii nr. 10/2001 care la pct. 18.1 cu referire la art. 18 din Legea nr.

10/2001 stipulează în art. 18 lit. a) „interdicția restituirii în natură a

imobilelor pentru cazul deținătorilor de participații de capital social la

societăți comerciale naționalizate".

Reclamanții

pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent în raport de textul

precizat, deoarece nu erau asociați, ci acționari ai societății comerciale

naționalizate și nu dețineau 100% din capitalul social.

Susținerea reclamanților

potrivit căreia preluarea bunului societății s-a făcut fără titlu, în raport de

dispozițiile Constituției în vigoare la data naționalizării este neîntemeiată,

pentru următoarele considerente:

Constituția

României din anul 1948 prevede în art. 11 că, atunci când interesul general o

cere, mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare când sunt

proprietate particulară a persoanelor fizice și juridice, pot deveni

proprietatea statului, adică bun al poporului, în condițiile prevăzute de lege.

S-a creat

astfel cadrul juridic necesar naționalizării sau exproprierii mijloacelor de

producție aflate în proprietate particulară, precum și a desființării

întreprinderilor industriale, comerciale și bancare capitaliste.

In ceea ce privește

Legea nr. 119/1948, în art. 1 se dispune că se naționalizează toate bogățiile

subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în

vigoare a Constituției, precum și întreprinderile individuale, societățile de

orice fel și asociațiunile particulare, bancare, de asigurări, miniere, de

transporturi și telecomunicații.

In cazul

naționalizării deveneau inaplicabile orice raționamente legale cu un caracter

in

personam

al acestei măsuri.

Autorilor

reclamanților li s-au naționalizat acțiunile, astfel că sunt îndreptățiți la

despăgubiri pentru aceste acțiuni și nu la restituirea în natură a imobilelor

care se aflau în patrimoniul societății și nu al persoanelor fizice acționare.

In aceste condiții,

statul nu a vândut bunul altuia, ci pe acela avut în proprietatea sa în temeiul

Legii nr. 119/1948, bunul fiind dobândit în modalitatea anterior arătată. în

calitatea sa de proprietar, statul avea dreptul să stabilească instituțiile și

modalitățile în care aceste vânzări să fie realizate.

Pe de altă parte, la

data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare era în vigoare Legea nr. 213/1998,

care dădea posibilitatea foștilor proprietari să se adreseze instanțelor

judecătorești în situația în care bunurile le-au fost preluate fără titlu

valabil. Cu toate acestea, așa cum rezultă din adresa nr. 636 din 5 noiembrie 2002,

emisă de SC AVL Berceni SA București până la data perfectării contractelor de

vânzare-cumpărare, pe rolul instanțelor nu era înregistrat niciun proces de

revendicare. In plus, Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea imobilelor cu

destinația de locuințe preluate de stat cu titlu după 6 martie 1945.

Astfel, nu se

poate susține reau-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a

locuințelor atâta timp cât legea permitea vânzarea acestora, iar reclamanții nu

au avut niciodată proprietatea locuințelor.

Cât privește

susținerea că statul ar fi vândut lucrul altuia, neavând un titlu valabil

asupra locuințelor, se reține că locuințele au aparținut unei societăți

comerciale naționalizate prin Legea nr. 119/1948, lege care era în concordanță

cu Constituția în vigoare la acea dată.

Se mai susține prin

cererea de recurs că pe rolul A.V.A.S. există cerere de restituire a Fabricii

Kirov și a Tăbăcăriei formulată în baza Legii nr. 112/1995 și cerere pentru

restituirea terenului în baza Legii nr. 18/1991.

In primul

rând, nu poate exista pe rolul A.V.A.S. cerere de restituire în natură a

patrimoniului unei societăți comerciale, ci, cel mult pentru despăgubiri, iar

în al doilea rând (așa cum rezultă din actele dosarului), societatea care

deține patrimoniul despre care se face vorbire este societatea Dâmbovița,

privatizată integral, iar eventuala restituire în natură poate fi cerută numai

în fața instanțelor de judecată în contradictoriu cu această societate.

In ceea ce privește

buna-credință, se reține că aceasta se prezumă și că în cauză o asemenea

prezumție nu a fost răsturnată.

Mai trebuie reținut

că acțiunea în constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare a fost

promovată la data de 14 august 2002, dată față de care recurenții sunt decăzuți

din dreptul de a mai promova o acțiune în anulare în temeiul art. 46 din Legea

nr. 10/2001.

In concluzie,

corect s-a reținut că apartamentele pentru care s-a solicitat constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost cumpărate cu

respectarea Legii nr. 112/1995, în sensul că la data înstrăinării, pârâții

aveau calitatea de chiriași, nu posedau o altă locuință, s-au făcut toate

diligentele și s-a stabilit că nu exista nicio cerere de restituire în natură

sau vreun litigiu pe rolul instanțelor pentru revendicare și nici nu s-au

formulat notificări părților contractante cu privire la restituirea în natură,

aspect nedovedit în cauză.

Raportat la

cele expuse, se reține buna-credință a părților contractante, ceea ce împiedică

sancționarea actelor juridice cu nulitatea absolută.

Nu trebuie

omis nici faptul că toate apartamentele din activul fostei Tăbăcării Naționale

au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, dar cu titlu, conform

dispozițiilor H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor

metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.

În

consecință, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, reclamanții pot

solicita măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea procedurii

prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru

considerentele expuse, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții-pârâți P.B.G., P.N. și P.T.C. împotriva deciziei nr. 438/A

din 21 iunie 2007. pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 noiembrie 2008.