ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1441/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 32 din 20 februarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționara D.F. împotriva rezoluțiilor nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 și nr. 17/11/2/2009 din 08 ianuarie 2009, ambele emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Prin aceeași sentință a fost obligată petiționara la plata sumei de 40 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: Prin plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278/1 C. proc. pen. , petiționara D.F., a solicitat desființarea rezoluțiilor nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 și nr. 17/11/2/2009 din 08 ianuarie 2009 prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de intimatul-procuror G.N. pentru infracțiunile prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 266 C. pen., întrucât faptele nu există. În plângerea adresată instanței, s-a susținut că soluția este neîntemeiată întrucât procurorul G.N. se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor reclamate, că acesta nu a ținut seama de probele administrate, reținând o altă situație de fapt decât aceea care rezulta din probe. S-a mai susținut că fiul său, inculpatul D.C. , a fost condamnat pe nedrept deoarece nu a săvârșit infracțiunea de viol, că este nemulțumită de cercetarea făcută la parchet, că au fost audiați martorii "falși" și că toate probele de la dosar sunt „false", considerând că trebuie audiați martorii din dosarul cauzei sau să se propună alți martori.

În final, s-a solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor la care a făcut trimitere și suspendarea din funcție a procurorului G.N. În urma examinării actelor premergătoare, prima instanță a constatat că plângerea formulată de petiționară, conform art. 278/1 C. proc. pen., nu este fondată pentru următoarele considerente: Prin plângerea înregistrată sub nr. 72/42/2009 din 26 ianuarie 2009 numita D.F. a susținut că rezoluțiile nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 și nr. 17/II/2/2009 din 08 ianuarie 2009, ambele emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, sunt netemeinice și nelegale, întrucât procurorul G.N., la care s-a referit, se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 266 C. pen.

În esență, s-a susținut că infracțiunile reclamate ar fi fost comise cu ocazia cercetărilor efectuate în dosarul penal nr. 389/P/2005, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa, întrucât procurorul G.N. a reținut o altă situație de fapt ; alta decât cea reală, ținând seama de probe „false", că au fost audiați martori "falși", activități judiciare care au avut ca finalitate trimiterea în judecată și condamnarea numitului D.C., fiul petentei, la 8 ani închisoare, el fiind nevinovat. Curtea de Apel Ploiești, verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a constatat că prin rechizitoriul nr. 389/P/2005 din 21 iunie 2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa, întocmit de procurorul G.N., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului D.C.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 197 alin. (1) și alin. (2) lit. b/1) C. pen. și art. 203 C. pen., constând în aceea că, la data de 19 mai 2005, prin exercitarea violenței și prin amenințări, a constrâns pe sora sa D.G., în vârstă de 17 ani, la raport sexual. Această situație de fapt, prezentată în rechizitoriu, a fost stabilită pe baza probelor administrate și anume: procesul verbal de consemnare a plângerii orale, proces verbal de cercetare la fața locului, declarațiile părții vătămate D.G., declarațiile martorilor, raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză psihiatrică. Prin sentința penală nr. 313 din 20 iulie 2005, Judecătoria Pucioasa a dispus condamnarea inculpatului D.C.

la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor menționate, sentință care a confirmată pe căile de control judiciar. Prin rezoluția nr. 615/P/2008, din 02 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimatul-procuror G.N., pentru infracțiunile prevăzute art. 246, art. 247 și art. 266 C. pen., argumentându-se că atât actele și măsurile dispuse de procuror, cât și hotărârile judecătorești adoptate, au fost menținute pe căile de atac exercitate, în urma efectuării, în prezenta cauză, a actelor premergătoare nefiind relevate indicii care să confirme existența actelor materiale ce intră în conținutul legal al infracțiunilor reclamate.

S-a mai constatat, de asemenea, că soluția apreciată ca nelegală și netemeinică, trimiterea în judecată a inculpatului care ar fi nevinovat, reprezintă rezultatul propriei convingeri a petiționarei, situație în care verificarea legalității și temeiniciei acesteia excede anchetei penale, cu atât mai mult cu cât, în prezent, hotărârea de condamnare s-a confirmat pe căile ordinare de atac. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimatul- procuror a fost confirmată prin rezoluția nr. 17/11/2/2009, din data de 8 ianuarie 2009, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, respingându-se ca neîntemeiată plângerea formulată conform art. 278 C. proc. pen., de către aceeași petiționară.

În opinia primei instanțe, este de principiu că simplul fapt potrivit căruia soluția dată de un procuror este nefavorabilă interesului părților implicate într-un proces penal, nu constituie temei pentru tragerea la răspundere penală sau disciplinară a acestuia. Legalitatea și temeinicia rezoluțiilor adoptate și, respectiv a hotărârilor judecătorești pronunțate se verifică de către instanțele de control judiciar competente, inclusiv competente să se pronunțe asupra respectării normelor procedurale ce asigură exercitarea dreptului la un proces echitabil. Or, reține prima instanță, actele premergătoare efectuate nu confirmă susținerile petentei. Trebuie observat că procurorii își exercită atribuțiile de serviciu potrivit legii, fiind datori ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația acesteia.

De aceea, măsurile adoptate în cauzele repartizate, motivarea lor, cât timp se bazează pe actele procedurale și probele administrate, nu reprezintă, prin ele înseși, temei legal care să justifice reținerea intenției sau culpei în comiterea infracțiunilor reclamante de petiționară. Împotriva sentinței, petiționara a declarat prezentul recurs. Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele: - prezentă la soluționarea în primă instanță a plângerii (fil. 14, dosar instanță), petiționara a reiterat acuzațiile aduse intimatului- procuror prin plângerea penală (pag. 1-2 a încheierii de dezbateri și amânare a pronunțării sentinței); - în motivele scrise de recurs (fil.

7-8, 10), transmise prin serviciul poștal, petiționara reia, în esență, nemulțumirile cu privire la trimiterea în judecată și condamnarea fiului său (nu s-au luat „declarații mai detaliate", nu s-a desfășurat o „activitate efectivă de judecată", nu a fost administrată „o probațiune completă", sentința nu este motivată și „nu cuprinde analiza probelor" etc.) și, de asemenea, sunt aduse acuzații tuturor persoanelor care au avut legătură cu dosarul fiului ei (judecători, grefieri, avocați, polițiști, criminaliști, medici - fil. 7 verso). - recurenta-petiționară nu s-a prezentat la instanță pentru a susține motivele de recurs. Recursul este nefondat. În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5/2 C. proc.

pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția României, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc.

pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. Pentru soluționarea plângerii penale formulată de petiționară, procurorul, potrivit art. 224 C. proc. pen., a efectuat acte premergătoare. Actele premergătoare efectuate nu au relevat minime indicii ale săvârșirii de către intimatul-procuror a faptelor penale reclamate prin plângerea penală de către petiționară. Nemulțumirile cu privire la efectuarea urmăririi penale, inclusiv cu privire la probatoriul administrat și la actele ori măsurile procurorului, pot fi invocate pe căile legale: fie prin plângerea adresată, după caz, procurorului ori procurorului ierarhic superior în cursul urmăririi penale; fie prin ridicarea excepțiilor ori formularea cererilor specifice în cursul judecății.

Aceste căi legale au fost la dispoziția inculpatului (fiul petiționarei), și apărătorului acestuia, în tot cursul procesului penal (urmărire penală, judecata în primă instanță și judecata în căile ordinare de atac). În aceste condiții legale, nemulțumirea petiționarei (mama inculpatului) cu privire la efectuarea urmăririi penale și finalizarea acesteia prin trimiterea în judecată a fiului său de către intimatul-procuror, examinată singular, pe fondul lipsei minimelor indicii ale săvârșirii unor infracțiuni, nu este de natură să justifice declanșarea procedurii judiciare pentru tragerea la răspundere penală a procurorului. Nemulțumirea petiționarei privind condamnarea definitivă a fiului său, în urma examinării cauzei sale de către tribunale imparțiale și independente (sent. pen.

nr. 313/2005 a Judecătoriei Pucioasa, dec. pen. nr. 441/2005 a Tribunalului Dâmbovița și dec. pen. nr. 8/2006 a Curții de Apel Ploiești), pe fondul existenței mijloacelor juridice pentru clarificarea tuturor susținerilor sale cu privire la pretinsa nevinovăție, nu este suficientă pentru a reține săvârșirea de către procuror a unor fapte prevăzute de legea penală. Neîntemeiate sunt și criticile referitoare la nemotivarea sentinței atacate (argumentele de fapt și de drept ale soluției sunt menționate la pag. 3 hotărârii) și la probatoriul administrat [acesta fiind în concordanță cu dispozițiile art. 278/1 alin. (7) C. proc. pen.]. În consecință, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia soluționării plângerii penale, plângerii contra actelor procurorului și, respectiv, în materia plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor procurorului de netrimitere în judecată.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul petiționarei. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Re spinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara D.F. împotriva sentinței penale nr. 32 din 20 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2009.