ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1441/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1441/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 32 din 20

februarie 2009, Curtea de Apel

Ploiești,

secția penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de

petiționara D.F. împotriva rezoluțiilor

nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 și nr. 17/11/2/2009 din 08 ianuarie 2009,

ambele emise

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești.

Prin aceeași sentință a fost obligată

petiționara la plata sumei de

40 lei reprezentând

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Prin plângerea întemeiată pe dispozițiile

art. 278/1 C. proc. pen.

,

petiționara D.F.,

a

solicitat desființarea rezoluțiilor

nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 și nr. 17/11/2/2009 din 08

ianuarie 2009 prin care Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești a

dispus, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi

penale față de intimatul-procuror G.N.

pentru infracțiunile

prevăzute

de art. 246, art. 247 și art. 266 C. pen., întrucât faptele nu

există.

În plângerea adresată instanței, s-a

susținut că soluția este

neîntemeiată

întrucât procurorul G.N. se face vinovat de

săvârșirea infracțiunilor reclamate, că acesta nu

a ținut seama de

probele

administrate, reținând o altă situație de fapt decât aceea care

rezulta din probe. S-a mai susținut că

fiul său, inculpatul D.C.

, a

fost condamnat pe nedrept deoarece nu a săvârșit

infracțiunea

de viol, că este nemulțumită de cercetarea făcută la

parchet, că au fost audiați martorii "falși" și că toate

probele de la

dosar sunt

„false", considerând că trebuie audiați martorii din dosarul

cauzei

sau să se propună alți martori.

În final, s-a solicitat admiterea

plângerii, desființarea rezoluțiilor

la care a făcut trimitere și suspendarea din funcție a procurorului

G.N.

În urma examinării actelor premergătoare,

prima instanță a

constatat

că plângerea formulată de petiționară, conform art. 278/1

C.

proc. pen., nu este fondată pentru următoarele considerente:

Prin plângerea înregistrată sub nr.

72/42/2009 din 26 ianuarie

2009

numita D.F. a susținut că rezoluțiile nr. 615/P/2008 din

02 decembrie 2008 și nr. 17/II/2/2009 din 08

ianuarie 2009, ambele

emise de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești, sunt

netemeinice și

nelegale, întrucât procurorul G.N., la care

s-a referit, se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art.

246, art. 247 și art. 266 C. pen.

În

esență, s-a susținut că infracțiunile

reclamate ar fi fost comise

cu ocazia cercetărilor efectuate în dosarul penal

nr. 389/P/2005,

înregistrat pe rolul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa,

întrucât procurorul G.N. a reținut o altă

situație de fapt

; alta decât

cea reală, ținând seama de probe „false", că au fost audiați

martori

"falși", activități judiciare care au avut ca finalitate trimiterea

în

judecată și condamnarea

numitului D.C., fiul petentei, la 8

ani închisoare, el fiind nevinovat.

Curtea de Apel Ploiești, verificând actele premergătoare

efectuate în cauză, a constatat că prin

rechizitoriul nr. 389/P/2005 din

21

iunie 2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa,

întocmit de procurorul G.N., s-a dispus trimiterea

în

judecată, în stare de arest

preventiv, a inculpatului D.C.

pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 197 alin. (1) și alin. (2)

lit. b/1) C. pen. și art. 203 C. pen., constând

în aceea că, la data de

19 mai 2005,

prin exercitarea violenței și prin amenințări, a constrâns

pe sora sa D.G., în vârstă de 17 ani, la raport

sexual.

Această situație de fapt, prezentată în

rechizitoriu, a fost stabilită

pe baza probelor

administrate și anume: procesul verbal de

consemnare

a plângerii orale, proces verbal de cercetare la fața locului, declarațiile

părții vătămate D.G., declarațiile

martorilor,

raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză

psihiatrică.

Prin sentința penală nr. 313 din 20 iulie

2005, Judecătoria Pucioasa a

dispus

condamnarea inculpatului D.C. la 8 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunilor menționate,

sentință care a confirmată

pe căile de control judiciar.

Prin rezoluția nr. 615/P/2008, din 02 decembrie 2008 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

s-a dispus, în temeiul

art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale

față de intimatul-procuror G.N., pentru infracțiunile prevăzute art. 246, art.

247 și art. 266

C. pen.,

argumentându-se că atât actele și măsurile dispuse de

procuror, cât și hotărârile judecătorești

adoptate, au fost menținute pe

căile

de atac exercitate, în urma efectuării, în prezenta cauză, a

actelor

premergătoare nefiind relevate indicii care să confirme

existența actelor materiale ce intră în conținutul legal al

infracțiunilor

reclamate.

S-a mai constatat, de asemenea, că

soluția apreciată ca nelegală

și netemeinică, trimiterea

în judecată a inculpatului care ar fi

nevinovat,

reprezintă rezultatul propriei convingeri a petiționarei,

situație în care verificarea legalității și

temeiniciei acesteia excede

anchetei

penale, cu atât mai mult cu cât, în prezent, hotărârea de

condamnare s-a confirmat pe căile ordinare de

atac.

Rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale față de intimatul-

procuror

a fost confirmată prin rezoluția nr. 17/11/2/2009, din data de

8 ianuarie 2009, emisă de procurorul

general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești, respingându-se ca neîntemeiată plângerea

formulată conform art. 278 C. proc. pen.,

de către aceeași

petiționară.

În opinia primei instanțe, este de

principiu că simplul fapt potrivit

căruia soluția dată de un procuror este nefavorabilă interesului

părților

implicate într-un

proces penal, nu constituie temei pentru tragerea la

răspundere penală sau disciplinară a acestuia.

Legalitatea și temeinicia

rezoluțiilor

adoptate și, respectiv a hotărârilor judecătorești pronunțate

se verifică de către instanțele de

control judiciar competente, inclusiv

competente să se pronunțe asupra respectării normelor procedurale ce

asigură exercitarea dreptului la un proces echitabil.

Or, reține prima instanță, actele

premergătoare efectuate nu

confirmă susținerile petentei.

Trebuie observat că procurorii își

exercită

atribuțiile de serviciu potrivit legii, fiind datori ca prin întreaga

lor activitate să asigure supremația acesteia. De

aceea, măsurile

adoptate în cauzele

repartizate, motivarea lor, cât timp se bazează pe

actele procedurale și

probele administrate, nu reprezintă, prin ele

înseși,

temei legal care să justifice reținerea intenției sau culpei în

comiterea

infracțiunilor reclamante de petiționară.

Împotriva sentinței, petiționara a

declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:

-

prezentă la soluționarea în primă

instanță a plângerii (fil. 14,

dosar

instanță), petiționara a reiterat acuzațiile aduse intimatului-

procuror prin plângerea penală (pag. 1-2 a

încheierii de dezbateri și

amânare a pronunțării sentinței);

-

în motivele scrise de recurs (fil.

7-8, 10), transmise prin serviciul

poștal,

petiționara reia, în esență, nemulțumirile cu privire la trimiterea

în judecată și condamnarea fiului său (nu s-au

luat „declarații mai

detaliate",

nu s-a desfășurat o „activitate efectivă de judecată", nu a

fost administrată „o probațiune completă",

sentința nu este motivată și

„nu

cuprinde analiza probelor" etc.) și, de asemenea, sunt aduse

acuzații tuturor persoanelor care au avut

legătură cu dosarul fiului ei

(judecători,

grefieri, avocați, polițiști, criminaliști, medici - fil. 7 verso).

-

recurenta-petiționară nu s-a

prezentat la instanță pentru a

susține motivele de recurs.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5/2 C. proc.

pen., precum și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția

României, orice cetățean beneficiază de prezumția

de nevinovăție,

deschiderea unei

proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi

penale) nefiind posibilă decât în condițiile

prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire

penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute

de art. 221 C. proc. pen.,

dispune

prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul

actului de sesizare sau al actelor premergătoare

efectuate nu rezultă

vreunul din

cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale prevăzute

de art. 10 C. proc. pen.

De altfel, în conformitate cu dispozițiile

art. 224 alin. (1) C. proc. pen.,

în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate

efectua acte premergătoare.

Pentru soluționarea plângerii penale

formulată de petiționară,

procurorul, potrivit art. 224 C.

proc. pen., a efectuat acte

premergătoare.

Actele premergătoare efectuate nu au relevat minime

indicii ale săvârșirii de către

intimatul-procuror a faptelor penale

reclamate

prin plângerea penală de către petiționară.

Nemulțumirile cu privire la efectuarea

urmăririi penale, inclusiv cu privire la probatoriul administrat și la actele

ori măsurile

procurorului, pot fi invocate pe căile

legale: fie prin plângerea adresată, după caz, procurorului ori procurorului

ierarhic superior în cursul urmăririi penale; fie prin ridicarea excepțiilor

ori formularea cererilor specifice în cursul judecății.

Aceste căi legale au fost la dispoziția inculpatului (fiul

petiționarei), și apărătorului acestuia, în tot cursul procesului penal

(urmărire penală, judecata în primă instanță și judecata în căile ordinare de

atac).

În aceste condiții legale, nemulțumirea petiționarei (mama

inculpatului) cu privire la efectuarea urmăririi penale și finalizarea acesteia

prin trimiterea în judecată a fiului său de către intimatul-procuror, examinată

singular, pe fondul lipsei minimelor indicii ale

săvârșirii unor infracțiuni, nu este de natură să justifice declanșarea

procedurii

judiciare pentru tragerea la răspundere penală a procurorului.

Nemulțumirea petiționarei privind

condamnarea definitivă a fiului său, în urma examinării cauzei sale de către

tribunale imparțiale și

independente

(sent. pen. nr. 313/2005 a Judecătoriei Pucioasa,

dec.

pen. nr. 441/2005 a Tribunalului Dâmbovița și dec. pen. nr. 8/2006 a Curții de

Apel Ploiești), pe fondul existenței mijloacelor juridice pentru clarificarea

tuturor susținerilor sale cu privire la pretinsa nevinovăție, nu este

suficientă pentru a reține săvârșirea de către procuror a unor fapte prevăzute

de legea penală.

Neîntemeiate sunt și criticile

referitoare la nemotivarea sentinței

atacate (argumentele

de fapt și de drept ale soluției sunt menționate la pag. 3 hotărârii) și la

probatoriul administrat [acesta fiind în concordanță cu dispozițiile art. 278/1

alin. (7) C. proc. pen.].

În consecință, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale în materia

soluționării plângerii penale,

plângerii contra actelor procurorului și,

respectiv, în materia plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor

procurorului de netrimitere în judecată.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. l lit.

b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul petiționarei.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi

obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Re

spinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționara D.F. împotriva sentinței penale nr.

32 din 20 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta petiționară la plata

sumei de 200 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2009.