ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 321/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor din

dosar, se constată următoarele:

Prin sentința nr. 101 din 10 ianuarie

2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ,

faliment a admis cererea de antrenare a răspunderii personale patrimoniale a

administratorului debitoarei SC E. SRL prin lichidator S.C.P. I. S.P.R.L. TIMIȘOARA,

I.I., a dispus obligarea administratorului la plata în favoarea creditorilor a

sumei de39.183,70 lei, reprezentând pasivul stabilit în cauză. Prin aceeași

hotărâre, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței față de SC E. SRL prin

lichidator S.C.P. I. S.P.R.L. TIMIȘOARA și radierea din evidențele ORC Timiș.

Sentința instanței de fond a fost

recurată de către administratorul I.I., iar la termenul de judecată din 2 iunie

2008, acesta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7

alin. (1), (8) și (9) din Legea nr. 85/2006 în raport de dispozițiile art. 21

și art. 24 din Constituția României, art. 10 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr. 634/R din 15 septembrie

2008, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins ca tardiv formulat

recursul declarat de pârâtul I.I. Prin aceeași decizie, Curtea s-a pronunțat și

asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu privire la excepția de

neconstituționalitate invocată, în sensul respingerii acesteia, reținând că

prin decizia nr. 1137 din 4 decembrie 2007, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra întregului art. 7 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva sus-menționatei decizii, a

declarat recurs pârâtul I.I., solicitând în temeiul dispozițiilor art. 29 alin.

(6) din Legea nr. 47/1992 republicată, admiterea recursului, constatarea

faptului că excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește condițiile

de admisibilitate prevăzute de lege și să se dispună sesizarea Curții

Constituționale cu soluționarea excepției invocate.

În argumentarea motivelor de recurs,

recurentul a susținut, în esență, că soluția curții este greșită în ceea ce

privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, având în

vedere că starea de fapt supusă spre analiză este diferită de cea reținută prin

decizia nr. 1137 din 4 decembrie 2007.

Astfel, a susținut recurentul că decizia

Curții Constituționale a avut în vedere problema „primei comunicări a actelor

de procedură”, în timp ce în speță, s-a ridicat problema comunicării sentinței

prin care s-a dispus atragerea răspunderii administratorului societății. A mai

susținut recurentul că prin neîndeplinirea procedurii de comunicare, au fost încălcate

dispozițiile art. 21 și art. 24 din Constituția României, art. 10 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce urmează:

Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ.,

legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate, exercitarea drepturilor

procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Totodată, aceleași dispoziții legale

exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, și pe

cale de consecință, provocarea unui control judiciar în alte condiții decât

cele determinate prin legea procesuală.

În raport de aceste precizări prealabile,

Înalta Curte reține că admisibilitatea unei căi de atac și pe cale de

consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate este

condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 29 alin. (6) din Legea

nr. 47/1992 republicată, încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă

cererea de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată cu recurs la

instanța imediat superioară.

În cauză, Înalta Curte a fost sesizată cu

recursul declarat împotriva deciziei prin care Curtea de Apel s-a pronunțat

atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și pe fondul

recursului, prin respingerea acestuia ca tardiv formulat.

Se observă așadar că recursul declarat în

cauză nu este admisibil ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzută de art. 299

C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare

pe această cale.

Având în vedere caracterul unitar al unei

hotărâri judecătorești, în condițiile în care instanța s-a pronunțat prin

aceeași hotărâre atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât

și asupra fondului cauzei, recursul promovat numai cu privire la soluționarea

cererii de sesizare a Curții Constituționale, în condițiile art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992 republicată, este inadmisibil.

Pe de altă parte și în ipoteza în care

s-ar trece peste considerentele ce preced, este de observat că, în speță,

cererea de recurs este lipsită de interes, ca o condiție de admisibilitate a

exercitării oricărei căi de atac, respectiv folosul practic urmărit în cazul în

care hotărârea recurată ar fi desființată.

În cauză, decizia recurată a dobândit

caracter irevocabil, prin soluționarea pe fond a recursului, prin urmare,

sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate nu ar mai reprezenta pentru recurent niciun folos

practic, câtă vreme soluția cuprinsă în decizia recurată nu mai poate fi

influențată de eventuala soluție a Curții Constituționale.

Pe cale de consecință, pentru

considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELELEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul I.I.,

împotriva deciziei nr. 634/R din 15 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 5

februarie 2009.