ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2921/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1119 din 4 decembrie 2007, Tribunalul Buzău a admis excepția

invocată de pârât.

A respins ca

inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta M.G. în contradictoriu cu pârâții

Consiliul local al municipiului Buzău și Municipiul Buzău, prin primar.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta M.G. a chemat în judecată Consiliul local al municipiului Buzău și

Municipiul Buzău, prin primar solicitând instanței, în baza art. 35 din Legea

nr. 33/1994, retrocedarea suprafeței de teren de 114 mp, situat în Buzău.

A mai reținut

tribunalul, că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prevederile

art. 35 din Legea nr. 33/1994

nu sunt

aplicabile în cazul acțiunilor având ca obiect imobile

expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun a

revendicării, dar nu și accesul la un proces

echitabil. In

cauză, imobilul teren a fost

preluat prin expropriere în baza

Decretului nr. 396/1978, astfel încât

solicitarea de

retrocedare poate fi făcută

doar în baza Legii nr. 10/2001.

Prin

decizia nr. 76 din 7 martie 2008, Curtea de Apel

Ploiești a respins apelul declarat

de reclamanta M.G.

în

contradictoriu cu pârâții Consiliul local al

municipiului

Buzău și Municipiul Buzău, prin primar.

Curtea

de apel a reținut că Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia dată în

interesul legii la 4 iunie 2007 a statuat că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu

se aplică în cazul

acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate, introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

In

cauză, imobilul a fost expropriat în anul 1978, iar

cererea de chemare în judecată

a fost introdusă în anul 2007.

Decizia în interesul legii produce efecte numai față de

viitor, ceea ce nu

exclude aplicabilitatea ei în cazul cererilor

introduse anterior momentului

pronunțării ei.

Curtea

de apel a respins și criticile referitoare la faptul

că, prin decizia civilă nr. 239 din 14 mai 2007 a

Curții de

Apel Ploiești s-ar fi soluționat

cu caracter irevocabil și putere

de

lucru judecat excepția inadmisibilității acțiunii ce viza

același teren și avea aceeași motivare în drept.

Tripla

identitate nu este îndeplinită, deoarece cele două cauze au avut părți

diferite, în calitate diferită. Reclamanta nu

a depus la dosar copia hotărârilor pronunțate în

cauza

anterioară, motiv pentru care nu se

cunoaște ce s-a dispus cu

privire la admisibilitatea acțiunii.

Cât privește

caracterul injust al menținerii în patrimoniul pârâtei a terenului în litigiu,

curtea de apel a reținut că reclamanta nu a primit o soluție nefavorabilă cu

privire la cererea de retrocedare, care să conducă la rămânerea terenului în

patrimoniul statului, ci doar a fost îndrumată să se îndrepte pentru suprafața

în litigiu printr-o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia în interesul

legii, dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

publicată în Monitorul Oficial al României la data de 13 noiembrie 2007, iar

Codul de procedură civilă nu reglementează expres dacă aceste decizii sunt

obligatorii pentru instanțe în privința proceselor ce se află deja în curs de

soluționare la data publicării.

Dacă s-ar

accepta că decizia dată în interesul legii se aplică și cererilor aflate pe

rolul instanțelor de judecată, s-ar ajunge la situația ca părțile să fie

private de căile de atac, deoarece instanțele sunt obligate să pronunțe o

singură soluție și s-ar încălca dreptul la un proces echitabil și cele trei

grade de jurisdicție.

Criticile

formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cererea reclamantei,

introdusă pe rolul Tribunalului Buzău la data de 23 octombrie 2007, a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, aspect reținut atât

de instanța de fond cât și cea de apel.

Prin decizia

nr. LIII din data de 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial, partea

I,

nr.

769 din 13 noiembrie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție au statuat însă că „Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauza de utilitate

publica se interpretează în sensul

că:

Aceste dispoziții nu se aplica în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

introduse după intrarea în

vigoare a Legi nr. 10/2001".

Prin

decizia pronunțată în recursul în interesul legii,

secțiile unite ale instanței

supreme au arătat, printre altele că

„din moment ce a fost adoptata Legea nr. 10/2001,

având tocmai

caracterul

special menționat, care reglementează toate situațiile ce

privesc restituirea în natură

sau măsuri reparatorii prin echivalent în

cazul imobilelor expropriate în

perioada  6  martie 1945-22 decembrie

1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 33/1994 să fie

considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect

asemenea imobile, dacă

au fost introduse după intrarea în rigoare a

Legii nr. 10/2001, ca și în

toate celelalte cazuri de preluate abuzivă

de către stat.

Potrivit art. 329

alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept

judecate în cadrul recursului în interesul legii

este obligatorie

pentru instanțele de judecată, inclusiv pentru instanța

supremă și, pentru că, în prezenta cauză, acțiunea s-a formulat la data de 23

octombrie 2007, prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică.

Astfel

încât, dacă la momentul declanșării procedurii

judiciare de către reclamantă, practica instanțelor

era

neunitară în ceea ce privește raportul

dintre dispozițiile art.

35 din Legea

nr. 33/1994 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, la

data pronunțării sentinței practica judiciară a fost unificată

prin pronunțarea deciziei în interesul legii mai

sus indicată.

Este nefondată susținerea reclamantei că decizia dată în

interesul legii nu este

aplicabilă în cazul cererilor introduse

anterior momentului publicării în Monitorul Oficial, deoarece, conform

dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza ultimă

C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor

de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este

obligatorie

pentru instanțele de judecată.

Aceasta

înseamnă că ori de câte ori instanța este chemată să se pronunțe asupra

chestiunii admisibilității acțiunii trebuie să aibă în vedere dezlegarea dată

prin recursul în interesul legii, indiferent de data la care a fost introdusă

cererea de chemare în judecată.

Nefondată

este și critica referitoare la faptul că recursul în interesul legii încalcă

dreptul la un proces echitabil și sistemul căilor de atac.

Astfel, recursul în

interesul legii nu suprimă căile de atac, ci este instrumentul procesual prin

care se asigură interpretarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării.

Dreptul la un proces

echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, presupune și un anumit grad de previzibilitate a

modului în care legea este interpretată, ceea ce înseamnă că în circumstanțe

asemănătoare, cărora li se aplică regimuri juridice asemănătoare, se vor

pronunța hotărâri judecătorești asemănătoare.

Cum, spre deosebire

de sistemul Convenției, sistemul de drept românesc nu are la bază precedentul

judiciar și cum, potrivit Constituției României, judecătorul se supune numai

legii, recursul în interesul legii este instrumentul pe care legiuitorul 1-a

pus la îndemâna instanței supreme pentru asigurarea practicii unitare, prin

interpretarea unitară a legii.

Față de cele arătate,

recursul declarat de reclamantă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta M.G. împotriva deciziei nr. 76 din 7 martie

2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 12 martie 2009.