ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4349/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 494 din 13 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC R.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.D.E., prin care solicita anularea parțială a Ordinului Președintelui A.N.R.D.E. nr. 4/2007, în ceea ce privește dispozițiile cuprinse în art. 34 și în Anexa nr. 3 la Norma tehnică - distante de siguranță aferente instalațiilor eoliene, ca fiind nelegale. Prin aceeași sentință, instanța de fond a respins, de asemenea, și excepția lipsei de interes a acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în privința excepției, că reclamanta are interes în promovarea acțiunii, fiind titulara autorizației de construire pentru execuția unui ansamblu energetic eolian și solicitând A.N.R.D.E.

acordarea unei autorizații de înființare pentru realizarea acestei capacități energetice. În condițiile în care, la eliberarea acestei autorizații, sunt avute în vedere dispozițiile Ordinului Președintelui A.N.R.D.E. nr. 4/2007 pentru aprobarea Normei tehnice privind delimitarea zonelor de protecție și de siguranța aferente capacităților energetice, reclamanta justifică un interes pentru a contesta acele dispoziții ale ordinului pe care le consideră nelegale și în raport de care apreciază că este prejudiciată sub aspectul realizării investiției. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 34 din ordinul contestat, pentru capacitățile energetice proiectate și executate înainte de intrarea în vigoare a respectivei norme tehnice, rămân în vigoare dimensiunile zonelor de protecție și de siguranță, așa cum au fost definite/aplicate la punerea lor în funcțiune.

Anexa nr. 3 la acest ordin stabilește distanțele de siguranță aferente instalațiilor eoliene. Pe parcursul soluționării cauzei, conținutul art. 34 a fost modificat prin Ordinul Președintelui A.N.R.D.E. nr. 49 din 29 noiembrie 2007, în sensul că pentru capacitățile energetice proiectate și executate, care dețin autorizație de construire obținută înainte de intrarea în vigoare a normei tehnice, rămân în vigoare dimensiunile zonelor de proiecție și de siguranță, așa cum au fost definite/ aplicate la punerea lor în funcțiune. De asemenea, a fost modificată Anexa nr. 3, fiind înlocuită cu Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 49/2007.

Apreciază instanța de fond că emiterea ordinului contestat nu s-a făcut cu încălcarea art. 25 din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluții legislative pentru situații tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări, în cauză nefiind vorba despre o situație tranzitorie, având în vedere că, la data intrării în vigoare a ordinului contestat, reclamanta nu deținea autorizație de înființare eliberată conform art. 13 alin. (1) și art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 13/2007, cu respectarea distanțelor de siguranță, astfel cum erau reglementate anterior emiterii acestui ordin.

Neîntemeiată consideră prima instanță că este și aprecierea reclamantei potrivit căreia dispozițiile ordinului se aplică retroactiv, având în vedere dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 13/2007, conform cărora realizarea de noi capacități energetice (..) se desfășoară pe bază de autorizații de înființare, acordate cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Întrucât cererea de eliberare a autorizației de înființare a fost formulată de reclamantă la data de 20 noiembrie 2007, ea va fi soluționată în conformitate cu prevederile legale în vigoare, deci și ale Ordinului nr. 4/2007, care a intrat în vigoare, conform art. 3, în termen de 30 de zile de la data publicării în M. Of., respectiv la 18 mai 2007. Faptul că reclamanta a obținut autorizație de construire anterior intrării în vigoare a ordinului nu înseamnă că soluționarea cererii de eliberare a autorizației de înființare se face potrivit dispozițiilor în vigoare la momentul eliberării autorizației de construire.

Cu privire la susținerea reclamantei potrivit căreia ordinul contestat încalcă art. 75 din Legea nr. 24/2000, întrucât în formula introductivă nu sunt indicate dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 13/2007, care reprezintă temeiul juridic al adoptării normei tehnice, instanța de fond constată că este neîntemeiată, întrucât dispozițiile legale invocate nu prevăd în mod expres sancțiunea nulității actului pentru lipsa acestei mențiuni iar reclamanta nu a precizat în ce constă vătămarea ce i-a fost cauzată și nici nu a probat o astfel de vătămare.

Referitor la încălcarea art. 76 din Legea nr. 24/2000, invocată de reclamantă, în sensul că, în opinia acesteia, Anexa nr. 3 încalcă dispozițiile art. 2 lit. b), d) și h) din Legea nr. 13/2007, instanța de fond a reținut că aceste dispoziții legale stabilesc trei dintre obiectivele de bază ale activității în domeniul energiei electrice și termice dar necesitatea îndeplinirii acestor obiective nu justifică funcționarea capacităților energetice în orice condiții, ci se impune stabilirea unui cadru de funcționare pentru realizarea scopurilor prevăzute de art. 20 alin. (1) din lege. Or, prin Anexa nr. 3, tocmai acest cadru este prevăzut, fiind stabilite distanțele de siguranță aferente instalațiilor eoliene, distanțe care nu au caracterul unor măsuri restrictive pentru producerea de energie din surse regenerabile, astfel cum susține reclamanta, ci a unor măsuri menite să asigure realizarea scopurilor pentru care au fost instituite zonele de protecție și de siguranță.

În consecință, se arată în considerentele hotărârii recurate, sub acest aspect nu sunt încălcate nici dispozițiile H.G. nr. 443/2003 privind promovarea producerii de energie electrică din surse regenerabile. Cât privește încălcarea art. 7 alin. (1) lit. c) din acest din urmă act normativ, în sensul că din ordin nu rezultă pe baza căror studii și statistici au fost aprobate dimensiunile zonelor de siguranță, instanța de fond constată că la dosar a fost depus studiul elaborat de o instituție cu sediul la Bruxelles, care a fost avut în vedere la emiterea ordinului, nemenționarea expresă a acestui studiu în conținutul ordinului nefiind de natură să afecteze legalitatea actului administrativ.

Reclamanta a susținut, de asemenea, că au fost încălcate dispozițiile art. 3 pct. 67 și 68 din Legea energiei electrice, având în vedere că ordinul nu instituie nici o diferențiere de regim juridic între zonele de protecție și zonele de siguranță pe care le instituie, susținere pe care prima instanță a găsit-o, de asemenea, neîntemeiată; în acest sens, a reținut că în articolele cuprinse în Capitolul V din Norma tehnică se fac numeroase distincții între cele două tipuri de zone iar în anexele 1 - 3 sunt prevăzute în mod distinct distanțele de protecție și cele de siguranță aferente diferitelor construcții ce intră sub incidența Legii nr. 13/2007, din această reglementare nerezultând o restricție absolută de amplasare a centralelor eoliene la o distanță mai mică decât zona de siguranță fată de oricare dintre obiectivele menționate în anexă.

O altă critică formulată de reclamantă și considerată de instanța de instanța de fond ca neîntemeiată se referă la încălcarea dispozițiilor unor acte normative cu caracter special care reglementează zonele de siguranță și de protecție aferente obiectivelor menționate în Anexa nr. 3, cum ar fi O.G. nr. 43/1997 și O.U.G. nr. 12/1998. Cu privire la primul act normativ, care reglementează zonele de siguranță și de protecție aferente drumurilor publice necesare în scopurile prevăzute la art. 16 și 17 din ordonanță, instanța de judecată a reținut că are obiect de reglementare diferit față de cel al ordinului contestat, diferențele dintre distanțele de siguranță și de protecție stabilite de cele două acte normative fiind determinate de specificul obiectivelor care trebuie protejate, de diferențele existente între drumul public și capacitatea energetică eoliană.

Este evident, se arată în considerentele hotărârii recurate, că problemele legate de exploatarea drumului public și funcționarea unei centrale eoliene sunt diferite, centrala eoliană având un caracter dinamic, pentru funcționarea normală a acesteia fiind necesară afectarea unei suprafețe de teren mai mari decât pentru amenajarea și exploatarea drumului public. Faptul că în zona de protecție a drumului nu se instituie o restricție absolută de amplasare de construcții sau alte obiective nu înseamnă că pot fi ridicate în această zonă orice fel de construcții, inclusiv centrale eoliene, fără a se avea în vedere necesitatea asigurării unei zone de protecție și pentru construcția respectivă. Aceleași considerente sunt valabile, reține prima instanță, și sub aspectul susținerii că sunt încălcate dispozițiile O.U.G.

nr. 12/ 1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea S.N.C.F.R., ordonanță care, prin art. 29 alin. (1) instituie zona de siguranță și zona de protecție a infrastructurii feroviare publice în scopul desfășurării în bune condiții a circulației feroviare și al prevenirii evenimentelor de cale ferată. Referitor la necorelarea Anexei nr. 3 a ordinului contestat cu dispozițiile H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, instanța de fond constată că în Anexa nr. 7 la ordin, reprezentând lista actelor normative de referință în vigoare la data avizării normei tehnice, la lit. j) este menționată această hotărâre, contrar susținerii reclamantei, ceea ce înseamnă că a fost avută în vedere la emiterea ordinului; reclamanta nu precizează în ce constă necorelarea ordinului cu dispozițiile Legii nr. 350/2001 și ale H.G.

nr. 525/1996, simplul fapt că Legea nr. 350/2001 nu a fost menționată în Anexa nr. 7 nefiind de natură să dovedească împrejurarea că ordinul încalcă această lege. În legătură cu Anexa nr. 3, reclamanta a mai invocat nerespectarea unor dispoziții constituționale, respectiv art. 44, 45 și 135 alin. (2) lit. a), cu privire la acest aspect instanța de fond reținând următoarele: Art. 44 din Constituție reglementează dreptul la proprietatea privată, reclamanta susținând că existenta unui număr foarte mare de drumuri de exploatare, în condițiile aplicării ordinului, duce la excluderea a nenumărate proprietăți pentru realizarea de capacități eoliene, realizând o expropriere fără justă și prealabilă despăgubire și o îngrădire a exercițiului dreptului de proprietate.

Susținerea este neîntemeiată, ordinul având în vedere, printre altele, respectarea dreptului de proprietate deopotrivă pentru deținătorul capacității energetice și pentru persoanele aflate în vecinătatea acesteia. Conform art. 45 din Constituție, accesul liber al persoanelor la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate. Exercitarea libertății economice în domeniul activităților din sectorul energiei electrice și al energiei termice se face în condițiile Legii nr. 13/2007, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, ordinul nr. 4/2007 fiind emis în baza și pentru executarea acestei legi. Libertatea economică a reclamantei în acest domeniu nu poate fi absolută, fiind necesară respectarea condițiilor impuse de actele normative incidente și de actele administrative emise în vedere executării acestora, astfel încât nu sunt încălcate dispozițiile art. 45 din Constituție.

Nici încălcarea art. 35 alin. (2) lit. a) din Constituție nu poate fi reținută, se arată în considerentele sentinței recurate, asigurarea de către stat a creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție neînsemnând că această valorificare se poate face în orice condiții; or, Anexa nr. 3 a ordinului contestat stabilește o parte dintre condițiile în care se realizează valorificarea factorilor de producție în domeniul energiei electrice. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul anulării parțiale a ordinului contestat, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: I. Referitor la conformitatea Ordinului nr. 4/2007 cu art. 25 din Legea nr. 24/2000, instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale incidente, având în vedere că autorizația de înființare se poate obține numai după ce se obțin alte avize și autorizații; recurenta-reclamantă este titulara unei autorizații de construire a unei capacități energetice, eliberate de Consiliul Județean Constanța; pentru obținerea autorizației de construire a depus planuri tehnice și de amplasament în care au fost inserate și distanțele față de diferitele obiective (drumuri publice, poduri, diguri) în conformitate cu legislația în vigoare la acea dată; potrivit art. 16 din H.G.

nr. 540/2004 privind aprobare regulamentului referitor la acordarea autorizațiilor și licențelor, solicitantul trebuie să prezinte un plan de amplasament din care să rezulte respectarea distanțelor de siguranță. În opinia recurentei-reclamante, împrejurările arătate conduc către ideea că în speță se poate vorbi despre existența unei situații tranzitorii care nu este reglementată în nici un fel prin art. 34 al Ordinului nr. 4/2007, acesta neacoperind raporturile juridice în curs de derulare, dar nefinalizate până la apariția noului act normativ. II. Referitor la încălcarea art. 75 și 76 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prima instanță a considerat în mod greșit că lipsa mențiunii privind emiterea ordinului în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 13/2007 ar fi sancționată cu nulitatea relativă, iar vătămarea cerută de această sancțiune nu a fost probată.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că art. 75 și 76 din Legea nr. 24/2000 cuprind norme de drept public, având caracter imperativ, iar nu norme de procedură civilă care să atragă aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. III. Prima instanță a reținut în mod greșit că Ordinul nr. 4/2007, anexa III, nu încalcă dispozițiile art. 44, 45 și 133 din Constituția României, care protejează dreptul de proprietate privată. În realitate, stabilirea arbitrară a zonelor de protecție și de siguranță conduce la restrângeri ale dreptului de proprietate asupra terenurilor învecinate centralelor eoliene, aflate tot în proprietatea sa, în sensul că îi limitează dreptul de dispoziție asupra terenurilor în cauză.

IV. În legătură cu încălcarea de către Ordinul nr. 4 (Anexa III) a prevederilor O.G. nr. 43/1997 privind zonele de protecție și siguranță ale drumurilor publice, precum și ale O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române, prima instanță nu a avut în vedere împrejurările că legile amintite mai sus sunt modificate implicit printr-un act normativ cu forță juridică inferioară care mărește distanțele de siguranță față de obiectivele protejate de primele acte normative invocate, aducând limitări suplimentare dreptului de proprietate. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a arătat, în esență, că sentința atacată este legală și temeinică, pentru că în speță, au fost respectate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ale H.G.

nr. 443/2003 privind promovarea producției de energie electrică din surse regenerabile de energie și ale Legii energiei electrice nr. 13/2007, precum și dispozițiile art. 44, 45 și 133 din Constituția României. De asemenea, intimata-pârâtă a făcut referire la prevederile art. 11 alin. (1) și alin. (2) lit. h) și ale art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 13/2007, care îi conferă dreptul de a emite reglementări tehnice și comerciale în domeniul energiei electrice. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările invocate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ unele dispoziții din Norma tehnică privind delimitarea zonelor de protecție și de siguranță aferente capacităților energetice – revizia I, aprobată prin Ordinul nr. 4/2007 al Președintelui A.N.R.D.E., modificare după declanșarea litigiului prin Ordinul nr. 49 din 29 noiembrie 2007, și anume: art. 34, care în forma modificată prevede că „pentru capacitățile energetice proiectate și executate, care dețin autorizație de construire obținută înainte de intrarea în vigoare a prezentei norme tehnice, rămân în vigoare dimensiunile zonelor de protecție și de siguranță așa cum au fost definite/ aplicate la punerea lor în funcțiune și anexa 1 (fosta anexă 3 din ordinul inițial), care stabilește distanțele de siguranță aferente centralelor eoliene.

În esență, recurenta-reclamantă a invocat, pe de o parte, motive de nelegalitate constând în încălcarea normelor de tehnică legislativă la emiterea Ordinului atacat și pe de altă parte, exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere al autorizației emitente, prin stabilirea arbitrară a unor distanțe de siguranță excesive, cu efectul vătămării intereselor sale legitime și a dreptului său de proprietate asupra terenurilor învecinate celui pe care ar urma să fie amplasat obiectivul energetic.

Analizând pe rând motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată următoarele: I. Cu privire la încălcarea art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia „proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluții legislative pentru situații tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări” este de reținut că art. 34 din Norma aprobată prin ordinul contestat cuprinde soluția pentru situații tranzitorii, ceea ce o nemulțumește pe recurenta-reclamată fiind împrejurarea că norma tranzitorie nu este suficient de largă pentru a acoperi și situația sa particulară.

SC R.I. SRL este titulara autorizației de construire nr. 47 din 17 noiembrie 2006, emisă de Președintele Consiliului Județean Constanța în temeiul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, pentru execuția unui ansamblu energetic eolian cu 13 centrale eoliene, totalizând 28,4 MW în extravilanul comunei Mihai Viteazu și se consideră vătămată prin norma tranzitorie concepută de autoritatea emitentă prin faptul că în cazul său nu rămân în vigoare dimensiunile zonelor de protecție și de siguranță prevăzute de legislația în vigoare la data emiterii autorizației de construire pentru că art. 34 din Norma în discuție se raportează la data punerii în funcțiune a capacității energetice, iar nu la data autorizării construirii acesteia.

Conform art. 52 din Constituția României, corelat cu art. 1 alin. (1) și 2 și art. 8 alin. (1) și alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004, o acțiune în contencios administrativ subiectiv nu poate fi însă fundamentată pe orice fel de interes al părții, ci numai pe un drept recunoscut de lege ori pe un interes privat legitim, definit de art. 2 alin. (1) lit. p) al aceleiași legi, prin posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat. Or, în speță, nu poate fi reținută legitimitatea interesului invocat de recurenta-reclamantă, de vreme ce aceasta se prevalează în mod exclusiv de o autorizație de construire emisă în temeiul Legii nr. 50/1991, fără a fi urmat și procedura specială de autorizare reglementată de legea energiei electrice.

Astfel, atât vechea Lege a energiei electrice nr. 318/2003, în vigoare la data emiterii autorizației de construire, cât și Legea nr. 13/2007, în executarea căreia a fost emis Ordinul nr. 4/2007, prevăd în art. 13 alin. (1) că realizarea de noi capacități energetice, precum și retehnologizarea celor existente, se desfășoară pe bază de autorizații de înființarea, acordate cu respectarea prevederilor legale în vigoare. Autorizația de înființare este eliberată de autoritatea competentă, definită în art. 3 din ambele legi drept A.N.R.D.E. Din înscrisurile depuse la dosarul de fond rezultă că recurenta - reclamantă a solicitat eliberarea autorizației de înființare în temeiul art. 13-15 din Legea nr. 13/2007 abia la data de 20 noiembrie 2007, după declanșarea litigiului, deși inițiase deja lucrările de realizare a noii capacități energetice.

Prin urmare, instanța de fond a reținut în mod corect că în momentul emiterii ordinului contestat, recurenta - reclamantă nu se afla într-o situație tranzitorie care să intre sub incidența reglementărilor speciale în domeniul energiei electrice în accepțiunea art. 25 din Legea nr. 24/2000 situații tranzitorii fiind raporturile sau situațiile juridice născute sub vechea reglementare, iar nu situațiile de fapt. II.

Motivul referitor la încălcarea art. 75 și 76 din Legea nr. 24/2000, în temeiul cărora ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și celelalte acte administrativ-normative ale conducătorilor autorităților publice centrale se emit pe baza și în executarea legilor, hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, vor cuprinde în forma introductivă toate temeiurile juridice prevăzute la art. 40 alin. (4) și se vor limita strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, fără a conține soluții care să contravină prevederilor acestora, este de asemenea nefondat.

Este adevărat că în preambulul ordinului nu a fost menționat articolul 20 alin. (2) din Legea nr. 13/2007 conform căruia „zonele de protecție și de siguranță se determină pentru fiecare capacitate, în conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea competentă”, dar au fost indicate prevederile art. 9 alin. (2), alin. (8) și alin. (9) referitoare la procedura de elaborare a reglementărilor, precum și cele ale art. 11 alin. (1) și (2) lit. a) și h) referitoare la atribuția A.N.R.D.E. de a adopta reglementări în domeniul său de activitate, ceea ce face ca ordinul să fie suficient de clar și de previzibil sub aspectul obiectului său de reglementare.

Considerentul cu privire la incidența în cauză a regimului nulităților-procesual civile a fost greșit reținut de instanța de fond, dar înlăturarea lui nu este de natură să conducă la o soluție contrară celei pronunțate, pentru că și în contenciosul administrativ subiectiv anularea actului administrativ este condiționată de existența unei vătămări aduse reclamantului într-un drept sau într-un interes legitim. Potrivit art. 8 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004, persoanele fizice sau juridice de drept privat pot formula cereri prin care să invoce apărarea unui interes legitim public (în speță – respectarea ordinii de drept, a legalității obiective) numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Această condiție nu este îndeplinită în cauză, recurenta-reclamantă invocând încălcarea art. 75-76 din Legea nr. 24/2000 fără a preciza în ce mod această încălcare i-a vătămat drepturile ori interesele legitime sau a împiedicat-o să-și orienteze conduita în sensul conformității cu legea. III. Critica adusă sentinței recurate sub aspectul încălcării prevederilor constituționale care protejează dreptul de proprietate și libertatea economică va fi și ea înlăturată, pentru că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns în condițiile art. 53 din Constituția României. În plus, ordinul atacat a dat naștere unui raport de drept administrativ, în conținutul căruia drepturile și interesele potențialilor destinatari sunt puse în balanță cu interesul public pe care autoritatea emitentă este chemată să-l ocrotească.

În temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 13/2007, A.N.R.D.E. elaborează, stabilește și urmărește aplicarea ansamblului de reglementări obligatorii la nivel național, necesar funcționării pieței energiei electrice și a gazelor naturale în condiții de eficiență, concurență, transparență și protecție a consumatorilor, legea cuprinzând prevederi detaliate cu privire la drepturile și obligațiile ce decurg din autorizația de înființare și din licențe pentru a asigura un just echilibru între drepturile și interesele titularului autorizației sau licenței și drepturile și interesele terților, cu care ar putea intra în divergență (art. 16-19). Totodată, zonele de protecție și de siguranță se instituie, potrivit art. 20 din Legea nr. 13/2007, pentru protecția și funcționarea normată a capacităților energetice și a anexelor acestora, precum și pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor și mediului.

Dacă asupra terenurilor aflate în proprietatea terților, cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, se stabilește un drept de servitute legală (alin. (3) al art. 20), cu atât mai puțin însuși solicitantul autorizației de înființare a capacității energetice poate invoca o restrângere nejustificată și disproporționată a dreptului de dispoziție asupra propriilor lui terenuri, limitrofe obiectivului energetic, pentru a se putea reține o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorității emitente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. IV. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor și ale O.U.G.

nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea S.N.C.F.R., republicată, Înalta Curte constată fundamentală apărarea intimatei-pârâte, în sensul că actele normative menționate au alt obiect de reglementare, stabilesc zone de protecție și de siguranță pentru alte tipuri de obiective în considerarea specificului constructiv al acestora, astfel încât nu pot fi considerate modificate implicit prin Ordinul nr. 4/2007, așa cum susține recurenta - reclamantă. De altfel, SC R.I. SRL a reclamant stabilirea arbitrară a dimensiunilor zonelor de protecție și de siguranță pentru capacitățile energetice, dar nu a indicat, în concret, care ar fi limitele marjei de apreciere pe care autoritatea pârâtă le-ar fi încălcat prin norma tehnică în discuție, simplul fapt că distanțele de siguranță stabilite pentru drumuri și pentru căile ferate sunt mai reduce, neconstituind un argument în acest sens.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect prevederile legale incidente în raport cu împrejurările cauzei, astfel că va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.I. SRL împotriva sentinței nr. 494 din 13 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2008.