ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5490/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5490/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

N.E.G.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtele A.N.R.E. și SC T.T. SRL

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună

suspendarea autorizației de înființare din 27 februarie 2008 și a deciziei

Președintelui A.N.R.E. nr. 389 din 27 februarie 2008 până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. 2612/2/2008 aflat pe rolul aceleiași instanțe.

În motivarea în fapt a

acțiunii, reclamanta a arătat următoarele:

În cadrul parcului energetic

eolian autorizat prin actul administrativ anterior individualizat se află și centralele

eoliene nr. A, nr. B, nr. C-nr. D, situate pe parcelele A1, A2, A3, A4 și A5, în

extravilanul comunei Fântânele. Societatea reclamantă este proprietara terenului

în suprafață de 1,2 ha, aflat în extravilanul comunei Fântânele, a terenului în

suprafață de 0,3 ha, precum și a terenului în suprafață de 0,7 ha.

Conform art. 3 pct. 67

și pct. 68 din Legea nr. 13/2007, în jurul fiecărei centrale trebuie să existe zone

de protecție și siguranță.

În cauză, zonele de protecție

și de siguranță cu privire la centralele nr. A, nr. B și nr. C ce aparțin Parcului

E.F.V. se întind pe terenul aflat în proprietatea sa, motiv pentru care nu va mai

putea amplasa pe acesta nicio centrală eoliană sau instalație.

Acordarea autorizației

de înființare din 27 februarie 2008 s-a realizat cu încălcarea prevederilor

art. 16 din H.G. nr. 540/2004, întrucât SC T.T. SRL nu i-a cerut acordul cu privire

la grevarea terenului său de sarcini și nici nu i-a trimis vreo notificare în legătură

cu intenția de amplasare pe acest teren a respectivei centrale eoliene.

La momentul evaluării

documentației prezentate de SC T.T. SRL de către A.N.R.E., în vederea acordării

autorizației de înființare pentru Parcul E.F.V., societatea reclamantă obținuse

un certificat de urbanism în scopul construirii unei capacități energetice eoliene

pe terenul învecinat și depusese cerere la operatorul de rețea, în vederea obținerii

avizului de amplasament pentru această capacitate energetică.

Reclamanta susține că,

în raport de situația creată, va fi obligată să nu mai construiască vreun obiectiv

energetic sau de altă natură pe terenul pe care îl deține în proprietate.

În plus, societatea reclamantă

arată dreptul său de proprietate asupra parcelelor de teren amplasate în extravilanul

comunei F., județul Constanța, va fi afectat în mod abuziv pe toată durata de funcționare

a capacității energetice eoliene autoritate prin actul administrativ contestat.

Reclamanta precizează

că îndeplinește condițiile impuse de art. 14 și art. 15 din Legea contenciosului

administrativ, întrucât a depus acțiune având ca obiect anularea actelor deduse

judecății.

Prejudiciul material viitor

și previzibil este reprezentat de împrejurarea că societatea nu mai poate continua

proiectele eoliene pe care intenționa să le realizeze pe terenurile pe care le deținea

în proprietate. Ca atare, investițiile făcute se vor pierde, iar profiturile pe

care urma să le obțină din exploatarea viitoarelor parcuri nu se vor mai regăsi

în bugetul societății.

Cazul bine justificat

rezultă din emiterea actelor administrative contestate cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 13/2007 și ale H.G. nr. 540/ 2004.

În drept, reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Pârâtele au formulat întâmpinări

în cauză:

Pârâta A.N.R.E. a solicitat

respingerea ca nefondată a cererii de suspendare, în principal, pentru faptul că,

prin Legea energiei electrice nr. 13/2007, se instituie un contencios administrativ

special care nu permite suspendarea efectelor ordinelor și deciziilor Președintelui

A.N.R.E. pe durata soluționării litigiilor de contencios administrativ, iar în subsidiar,

pentru neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004, modificată.

Pârâta SC T.T. SRL a invocat

excepția lipsei de interes a cererii de suspendare a celor două acte administrative,

întrucât reclamanta nu intră în categoria persoanelor afectate de capacitatea energetică

aflată în discuție. Totodată, pârâta a solicitat respingerea cererii de suspendare

ca nefondată, ca urmare a nerespectării cerințelor impuse de art. 14 din Legea anterior

arătată.

La termenul de judecată

din data de 16 iunie 2010, pârâta SC T.T. SRL a invocat excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată, iar prin încheierea de

ședință din data de 24 noiembrie 2010 s-a dispus sesizarea Curții Constituționale

cu soluționarea acestei excepții.

Prin notele de ședință

depuse de la dosar, pârâta SC T.T. SRL a invocat excepția inadmisibilității acțiunii,

în raport de dispozițiile art. 9 alin. (8)-alin. (11), art. 11, art. 13-art. 19

și art. 22-art. 23 din Legea energiei electrice nr. 13/2007.

La data de 12 august 2010,

SC R. SRL și T.V. au formulat cereri de intervenție în interesul reclamantei prin

care au solicitat suspendarea celor două acte administrative deduse judecății.

În justificarea interesului

lor, petenții au arătat că au încheiat cu reclamanta la data de 2 decembrie 2007

un contract de asociere în participațiune în baza căruia urma să construiască și

să exploateze împreună cu aceasta o capacitate energetică eoliană de 800 kw, pe

o suprafață de 7000 mp din parcela de teren A 12/76, situată în extravilanul comunei

F.

La termenul de judecată

din data de 9 februarie 2011, SC M.A. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul

pârâtei SC T.T. SRL prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare,în principal,

ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca nefondată.

În motivarea cererii,

intervenienta a arătat că are calitatea de proiectant general al obiectivului Parc

E.F.V., a cărei funcționare a fost autorizată de către autoritățile cu competențe

în domeniu.

Curtea de Apel a încuviințat

în principiu cererile de intervenție accesorie formulate în cauză.

Aceeași instanță, prin

sentința nr. 3573 din 18 mai 2011, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de

interes și inadmisibilității acțiunii, dar și acțiunea formulată de reclamanta SC

N.E.G.T. SRL, a admis cererea de intervenție în interesul pârâtei SC T.T. SRL formulată

de SC M.A. SRL și a respins cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată

de SC R. SRL și T.V.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În raport de dispozițiile

art. 1, art. 2 alin. (1) lit. n) și lit. p) din Legea nr. 554/2004, modificată,

reclamanta justifică un interes legitim privat în promovarea prezentei acțiuni de

vreme ce afirmă că a suferit o vătămare ce decurge din constituirea pe terenul proprietatea

acesteia a zonelor de protecție și de siguranță cu privire la centralele nr. A,

nr. B și nr. D ce aparțin Parcului E.F.V.

Excepția inadmisibilității

acțiunii este neîntemeiată, întrucât normele speciale cuprinse în Legea energiei

electrice nr. 13/2007 se completează cu normele generale prevăzute de Legea contenciosului

administrativ care prevăd posibilitatea suspendării efectelor unui act administrativ.

Pe fondul cauzei, instanța

a arătat că, prin decizia Președintelui A.N.R.E. nr. 389 din 27 februarie 2008,

s-a acordat SC T.T. SRL autorizația de înființare din 27 februarie 2008 pentru realizarea

Parcului E.F.V.

În speță, nu sunt întrunite

condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea

dispune suspendarea executării deciziei Președintelui A.N.R.E. nr. 389 din 27

februarie 2008, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Mai precis, reclamanta

nu a arătat care ar fi cazul bine justificat care să necesite adoptarea măsurii

de suspendare, simpla afirmare a nelegalității actului administrativ nefiind suficientă

pentru probarea îndeplinirii acestei condiții.

Susținerile reclamantei

în sensul că zonele de protecție și de siguranță aferente capacităților energetice

autorizate se întind pe terenul aflat în proprietatea sa sunt neîntemeiate.

În concret, zona de protecție

se află pe terenul asupra căruia SC T.T. SRL are drept de superficie și servitute

și pe care este construită centrala eoliană.

Zona de siguranță se instituie

numai în raport cu anumite obiective enumerate în mod expres și care s-ar învecina

cu centrala eoliană, existente la data solicitării/acordării autorizației, restricțiile

de distanță existând numai baza acestora. Pe terenul deținut de reclamantă nu se

află astfel de obiective, acesta fiind doar un teren extravilan, arabil.

Pârâta A.N.R.E. nu a încălcat

prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Regulamentul pentru acordarea licențelor

și autorizațiilor în sectorul energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 540/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din actele existente

la dosar, rezultă că pârâta SC T.T. SRL a încheiat cu deținătorii terenurilor pe

care se amplasează centralele eoliene nr. A nr. B, nr. C-nr. D contracte de concesiune

și superficie; aceste terenuri pe care se construiesc centralele nu se regăsesc

în parcelele individualizate de către reclamantă.

În altă ordine de idei,

prima instanță a apreciat că nu prezintă nicio relevanță juridică împrejurarea că

reclamanta a obținut certificat de urbanism și a depus cerere la operatorul de rețea

pentru obținerea avizului de amplasament.

De asemenea, curtea de

apel a arătat că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte iminența

producerii unei pagube, iar simpla trimitere la imposibilitatea continuării proiectelor

eoliene pe care intenționa să le construiască pe terenurile aflate în discuție și

la eventualele profituri pe care urma să le obțină nu constituie argumente în înțelesul

legii.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC N.E.G.T. SRL, care a solicitat modificarea sa, în

sensul admiterii cererii de suspendare a deciziei Președintelui A.N.R.E. nr. 389

din 27 februarie 2008, prin care a fost acordată pârâtei SC T.T. SRL autorizația

de înființare nr. 289 din 27 februarie 2008, până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a Dosarului nr. 2612/2/2008 aflat pe rolul Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea căii de atac,

încadrabilă în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta

a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate

cu privire la hotărârea judecătorească atacată:

1) Prima instanță a reținut

în mod greșit faptul că nu s-a motivat condiția cazului bine justificat, întrucât

s-a arătat că au fost încălcate prevederile Legii nr. 13/2007 și ale H.G. nr. 540/2004.

2) Terenurile individualizate

în cererea de chemare în judecată, peste care se întind zonele de siguranță ale

centralelor eoliene nr. A, nr. B, nr. C-nr. D ce aparțin intimatei SC T.T. SRL,

au fost cumpărare de către recurentă cu scopul de a construi un parc eolian pe suprafața

acestora. În acest sens, au fost încheiate asocieri în participațiune cu SC R.

SRL și T.V., a fost obținut un certificat de urbanism, au fost efectuate studii

de vânt și a fost depusă cerere pentru obținerea avizului de amplasament. Ca atare,

recurenta nu putea susține că are construite centralele eoliene, după cum a reținut

instanța de fond.

3) În urma emiterii actului

administrativ contestat, societatea suferă un prejudiciu foarte grav, deoarece nu

mai poate valorifica terenul în scopul pentru care l-a achiziționat.

4) Concluzia primei instanțe

cu privire la respectarea prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Regulamentul

pentru acordarea licențelor și autorizațiilor în sectorul energiei electrice, aprobat

prin H.G. nr. 540/2004, cu modificările și completările ulterioare, este greșită,

întrucât aceasta a confundat contractele de cesiune a drepturilor de superficie,

care au permis societății intimate construirea centralelor eoliene pe anumite terenuri,

cu notificările care trebuiau transmise terților pe terenurile cărora se întind

zonele de siguranță, fapt explicat de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007.

În opinia recurentei,

scopul notificărilor este acela de a înștiința terții pe ale căror terenuri se întind

zonele de siguranță în legătură cu faptul că acestea vor fi grevate și nu vor mai

putea construi în interiorul zonelor aflate în discuție, precum și de a opri eventuale

proiecte și investiții.

Intimata nu i-a cerut

acordul pentru grevarea terenurilor sale și nu i-a achitat vreo sumă de bani în

schimbul acestei grevări.

Mai mult decât atât, drepturile

de servitute ar fi trebuit confirmate de către A.N.R.E., operațiune juridică care

nu a fost efectuată în cazul de față.

5) În altă ordine de idei,

recurenta a arătat că prejudiciul material viitor și previzibil este reprezentat

de faptul că societatea nu mai poate continua proiectele eoline pe care intenționa

să le construiască împreună cu alți asociați pe terenurile individualizate.

Investițiile pe care le-a

efectuat cu privire la aceste proiecte se vor pierde, iar profiturile ce urmau a

fi realizate nu se vor mai regăsi în bugetul societății.

Intimatele-pârâte au formulat

întâmpinări în cauză:

Intimata-pârâtă A.N.R.E.

a solicitat respingerea recursului ca lipsit de obiect, întrucât, prin sentința

nr. 4649 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal a respins acțiunea având ca obiect anularea autorizației de înființare

din 27 februarie 2008 și a deciziei Președintelui A.N.R.E. nr. 389 din 27

februarie 2008.

În subsidiar, intimata

a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă SC

T.T. SRL a solicitat, la rândul său, respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată

din data de 21 octombrie 2011, Înalta Curte a respins excepția invocată de intimata-pârâtă

A.N.R.E., cu motivarea că temeiul legal al cererii de suspendare este art. 15 din

Legea nr. 554/2004, modificată, care permite măsura suspendării unui act administrativ

până la momentul soluționării irevocabile a acțiunii în anularea acestuia.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

din C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță

a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat

în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, prin cererea dedusă

judecății, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004,

modificată, suspendarea executării deciziei Președintelui A.N.R.E. nr. 389 din 27

februarie 2008 prin care s-a acordat SC T.T. SRL autorizația de înființare din 27

februarie 2008 pentru realizarea noii capacități energetice Parcului E.F.V. cu puterea

instalată de 250 MW, din 27 februarie 2008.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există.

Mai este de observat că

suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural

eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea

respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul

se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ

contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor

vizați.

În plus, instituția juridică

analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva arbitrariului,

ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

Pe de altă parte, se impune

a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate

care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la

cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce

în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu

executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu

executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat

de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul

de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile

impuse de Legea nr. 554/2004.

În altă ordine de idei,

din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, modificată, rezultă că,

pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ

următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative

prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă cerință

pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act

administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ

se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau

a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

În speța de față, în mod

indiscutabil, decizia Președintelui A.N.R.E. nr. 389 din 27 februarie 2008 este

un act administrativ unilateral cu caracter individual prin care, după cum s-a relevat

anterior, s-a acordat SC T.T. SRL autorizația de înființare nr. 289 din 27

februarie 2008 pentru realizarea noii capacități energetice Parcului E.F.V.

De asemenea, în speță,

a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale

extraordinară de atac.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine

justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt

de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform

legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită

în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe

un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că principiul legalității activității administrative presupune

atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca

toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca

respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

În doctrina de drept administrativ,

se susține că principiul legalității impune trei reguli: existența unei baze legale,

obligația de a respecta regulile care reglementează activitatea administrației,

precum și obligația de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu

sunt adoptate pentru a guverna activitatea administrației, dar care trebuie avute

în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie

să le ocrotească administrația.

Prin urmare, principiul

legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie să respecte

ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acționa dacă

nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare privește competența

autorității administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea principiului

legalității impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate

întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.

Pentru consolidarea principiului

legalității, apreciat ca un adevărat postulat constituțional, sunt necesare reguli

sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea autorităților administrative.

După cum au subliniat

în mod constant teoreticienii și practicienii dreptului european, legalitatea este

unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte,

al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În speța de față, Înalta

Curte constată că, într-adevăr, recurenta-reclamantă a motivat condiția cazului

bine justificat, întrucât a arătat că au fost încălcate prevederile Legii nr. 13/2007

și ale H.G. nr. 540/2004.

Însă, instanța de control

judiciar apreciază că argumentele prezentate de către partea aflată în discuție

nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei

administrative contestate.

Mai precis, critica recurentei

în sensul că zonele de protecție și de siguranță aferente capacităților energetice

autorizate se întind pe terenul aflat în proprietatea sa este nefondată.

Astfel, în baza art. 20

alin. (2) din Legea nr. 13/2007, zonele de protecție și de siguranță care asigură

funcționarea normală a capacităților energetice se determină pentru fiecare capacitate,

în conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea competentă.

Potrivit, art. 15

alin. (1) din Ordinul Președintelui A.N.R.E. nr. 4/2007, cu modificările și completările

ulterioare, prin care au fost aprobate Normele tehnice pentru delimitarea zonelor

de protecție și de siguranță aferente capacităților energetice, zona de protecție

a fiecărei centrale electrice eoliene este delimitată pe teren de conturul fundației

pilonului de susținere, la care se adaugă 0,2 m de jur împrejur.

Din actele dosarului rezultă

că este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că zona de protecție pentru

centralele aflate în discuție se află pe terenurile pentru care intimata-pârâtă

SC T.T. SRL are drept de superficie și de servitute.

De asemenea, Anexa

nr. 3 la Ordinul Președintelui A.N.R.E. nr. 4/2007 prevede că distanțele de siguranță

se instituie numai în raport cu anumite obiective enumerate în mod expres și care

s-ar învecina cu centrala eoliană, existente la data solicitării/acordării autorizației,

restricțiile de distanță existând numai în raport cu acestea.

Din materialul probator

administrat în cauză, rezultă că terenul recurentei este extravilan, arabil și nu

deține astfel de obiective pe suprafața sa.

În altă ordine de idei,

la o analiză în aparență a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Regulamentul

pentru acordarea licențelor și autorizațiilor în sectorul energiei electrice, aprobat

prin H.G. nr. 540/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte

apreciază că este corectă concluzia primei instanțe potrivit căreia nu s-a produs

o încălcare a acestei norme.

Mai precis, după cum s-a

prezentat anterior, intimata-pârâtă SC T.T. SRL a încheiat contracte de cesiune

și superficie pentru amplasarea centralelor eoliene nr. A, nr. B, nr. C-nr. D, precum

și pentru utilizarea unei suprafețe adiacente amplasamentului acestora, ca platformă

de premontaj.

În contractele mai sus

individualizate, sunt menționate vecinătățile terenurilor pe care se construiesc

centralele eoline și în care nu se regăsesc parcele care aparțin recurentei-reclamante.

Ca atare, nu exista niciun

temei pentru care recurenta-reclamantă trebuia să fie notificată de către intimata-pârâtă

SC T.T. SRL.

În plus, Înalta Curte

reține și faptul că, prin sentința nr. 4649/2011, Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea având ca obiect anularea

deciziei Președintelui A.N.R.E. nr. 389 din 27 februarie 2008 .

În speță, nu este îndeplinită

nici condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2

alin. (1) lit. ș) din Legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării

unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă

presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Putem aprecia că există

urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată

unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege

să le apere.

În cauza de față, recurenta-reclamantă

nu a probat iminența producerii pagubei invocate.

Mai precis, certificatul

de urbanism din 6 noiembrie 2008 eliberat de Președintele Consiliului Județean Constanța

la cererea SC R. SRL atestă faptul că pe parcela din comuna Fântânelele urmează

să se amplaseze doar un stâlp de măsurători meteorologice și nu centrale eoline.

Totodată, recurenta-reclamantă

nu a formulat vreo cerere privind acordarea autorizației de înființare pentru o

centrală eoliană în zona la care face referire în cererea de chemare în judecată.

Față de împrejurarea că

instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior

indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.

proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C.proc.civ,

raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC N.E.G.T. SRL

Constanța împotriva sentinței nr. 3573 din 18 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie

2011.