ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1074/2009

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 martie

2009 pronunțată în dosarul nr. 150/59/2009, Curtea de Apel Timișoara, fiind

investită cu soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar

și legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului R.V.,

în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

, art. 139 alin.

(1), art. 136 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii

arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea Timișoara dispunând măsura prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Prima instanță a reținut că,

prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

– D.N.A.- S.T. Timișoara, inculpatul R.V. a fost trimis în judecată în stare de

arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la trafic de

influență prevăzută de art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6

din Legea nr. 78/2000 și complicitate la cumpărarea de influență prevăzută de art.

26 raportat la art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 și favorizarea

infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.

Fapta reținută în sarcina

inculpatului a constat în aceea că, în perioada iulie – august 2008, cunoscând

intențiile frauduloase ale învinuiților S.I. și S.I. în calitatea sa de comisar

șef de poliție, care încercau să găsească contra unei sume de bani o persoană

cu influență pe lângă magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție (pentru

soluționarea favorabilă a unei cereri de strămutare) a cauzei în care era

cercetat S.I. (pe rolul instanțelor din Timișoara) i-a sprijinit, punându-i în

legătură cu avocat T.T.M. (B. Bihor) participând și la discuțiile dintre

aceștia, pretinzând suma de 7000 euro de la învinuita S.I.

Ulterior, după respingerea

cererii de strămutare, cei doi inculpați S. au cerut restituirea sumei de 2000

euro (dată drept avans din care T.M. le-a restituit 1500 euro și personal 500

euro iar diferența prin inculpatul R.V.).

Pentru a dispune astfel,

instanța de fond a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea

preventivă a inculpatului, au încetat că nu există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate, nu în ultimul rând că, în prezenta cauză doar

acest inculpat se mai află în stare de arest preventiv.

Împotriva acestei încheieri

a declarat recurs parchetul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub

aspectul nerespectării dispozițiilor art. 160

b

C. proc. pen., dar și

referitor la soluția de înlocuire a măsurii arestării.

În dezvoltarea motivelor de

recurs s-a susținut că, măsura luată de instanță potrivit calificării este de

fapt „Obligarea de a nu părăsi țara”, art. 136 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.,

în timp ce toată motivarea se referă la măsura obligării de a nu părăsi

localitatea, art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Totodată, s-a susținut că la

aprecierea gradului de pericol social concret pentru ordinea publică, pe care

l-ar prezenta lăsarea inculpatului în stare de libertate, instanța de fond trebuia

să aibă în vedere calitatea acestuia (comisar șef poliție) reacția opiniei

publice și rezonanța negativă a faptelor, posibilitatea de a încerca

influențarea martorilor și deci o influențare negativă asupra desfășurării

procesului penal.

Examinând cauza sub aspectul

criticilor formulate în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul fondat, urmând a fi admis

pentru următoarele considerente:

Din actele și lucrările

dosarului rezultă că prin rechizitoriul din 2 februarie 2009 emis de D.N.A., secția

de combatere a corupției, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest

preventiv a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 26

raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art.

26 raportat la art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 și art. 264 C. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 136

alin. (7) și (8) C. proc. pen., liberarea provizorie se dispune de instanța de

judecată alegerea făcându-se în corelație cu scopul acesteia cu gradul de

pericol social al infracțiunii, cu sănătatea, vârsta, antecedentele și alte

situații privind persoana față de care se ia.

Or constatarea

infracțiunilor și pedeapsa mai mare de 4 ani prevăzută de lege pentru aceste

infracțiuni sunt incontestabile, fiind îndeplinite cerințele prevăzută de art. 148

lit. b) și prima condiție impusă de art. 148 lit. h) C. proc. pen., Înalta

Curte în soluționarea prezentei cauze, are în vedere și îndeplinirea celeilalte

condiții impusă în mod cumulativ de art. 148 lit. h), respectiv pericolul

social concret pentru ordinea publică rezultat de lăsarea în libertate a

inculpatului.

În acest sens, se apreciază

că în mod greșit instanța de fond a considerat că a dispărut pericolul concret

pentru ordinea publică, întrucât inculpatul, trimis în judecată și suspendat

din funcția din care ulterior a și demis, nu mai poate săvârși același gen de

infracțiuni.

La stabilirea gradului de

pericol social concret pentru ordinea publică, pe care l-ar reprezenta lăsarea

inculpatului în stare de libertate, Înalta Curte are în vedere atât gradul de

pericol social al faptelor și al persoanei lui, în sensul relaționării dintre

împrejurările reale și personale ale infracțiunilor comise și rezultatul socialmente

periculos, faptele aducând atingere gravă imaginii justiției și renume al

magistraților, prin conduita avută, lăsând impresia că îi poate influența în

pronunțarea unor anumite soluții.

Pericolul pentru ordinea

publică își găsește expresia și prin starea de neliniște, prin sentimentul de

insecuritate în rândul societății generat de faptul că, persoane bănuite de

săvârșirea unor infracțiuni de o gravitate deosebită sunt cercetate și judecate

în stare de libertate.

Pe de altă parte nu poate fi

ignorat faptul că inculpatul, comisar de poliție, la data săvârșirii faptei

avea poziția socială și abilitățile necesare pentru a putea influența martorii

și a ignora aflarea adevărului.

De altfel nu se poate invoca

principiul identității de tratament pe durata procesului penal atâta timp cât ceilalți

inculpați nu se regăsesc într-o situație identică cu acesta.

Astfel, Înalta Curte

apreciază că, în prezent, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului prevăzută de art. 143 și 148 lit.

b) și h) C. proc. pen., nu s-au schimbat impunându-se în continuare privarea de

libertate.

Ca atare încheierea recurată

nefiind legală și temeinică, recursul declarat de parchet va fi admis și

rejudecând, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului R.V.,

menținând și celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Se va lua act de declarația

de retragere a recursului inculpatului împotriva aceleiași încheieri.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T.

Timișoara împotriva încheierii din 18 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală, pronunțată în dosarul nr. 150/59/2009, privind pe inculpatul R.V.

Casează în parte încheierea

sus-menționată cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea Timișoara și, rejudecând:

În baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura

arestării preventive a inculpatului R.V.

Menține celelalte dispoziții

ale încheierii atacate.

Ia act de retragerea

recursului declarat de inculpatul R.V. împotriva încheierii sus-menționate.

Obligă recurentul inculpat

să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 martie 2009.