ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1873/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 decembrie 2007 reclamanta C.C.I.A. Timișoara cheamă în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Timișoara reprezentată prin primar și Primarul Municipiului Timișoara solicitând instanței să dispună obligarea acestora în solidar la plata sumei de 7.073,88 lei reprezentând daune materiale și obligarea lor în solidar la plata sumei de 1 leu daune morale și penalități aferente și totodată să se constate că reclamanta a fost deposedată de un fond de comerț (vad, clientelă) printr-o evacuare abuzivă, ce a disimulat o formă de concurență neloială împotriva sa, de către pârâți, care au organizat în aceeași perioadă o manifestare expozițională de vânzare similară cu cea organizată de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 310/PI din 27 mai 2008 Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, admite în parte cererea reclamantei, obligă pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 7.073,88 lei cu titlu de daune materiale și respinge cererea privind obligarea pârâților la plata sumei de 1 leu daune morale cu dobânzi aferente, cât și capătul de cerere privind acțiunea în constatare, cu 527,55 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâților.

Reține instanța că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. b) și art. 9 lit. u) din Decretul Lege nr. 139/1990, camerele de comerț teritoriale pot să organizeze și să administreze târguri, expoziții specializate și să efectueze activități de reclamă comercială în condițiile statutului, inclusiv pe bază de parteneriat, în spații proprii, închiriate sau concesionate, scop în care au fost încheiate și cele două contracte de concesiune din 17 septembrie 2008 și 11 decembrie 2000, nemaifiind necesar un acord suplimentar pentru edificarea de construcții și desfășurarea activităților C.R.A.P.A.E. Timișoara, că, urmare a evacuării forțate și a rezilierii – drept consecință – a adeziunilor contract cu expozanții, reclamanta a suferit un prejudiciu al cărui cuantum nu a fost contestat de pârâți, precum și că reclamanta nu a făcut dovada unor suferințe morale care să justifice acordare de daune morale.

Prin decizia nr. 216/A din 10 noiembrie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, admite apelul formulat de pârâți împotriva sentinței primei instanțe pe care o schimbă în sensul că respinge acțiunea reclamantei, reținând că instanța de fond a stabilit eronat că, nefiind comerciant, reclamanta nu avea nevoie de acordul autorităților administrației locale pentru exercițiul comerțului, plasându-se pe tărâmul răspunderii contravenționale, deși aceasta trebuia să analizeze răspunderea contractuală a reclamantei care prin amplasarea căsuțelor în litigiu, a încălcat dispozițiile art. 21 și art. 23 din contractul de concesionare din 1998 și ale art. 16 lit. o) din contractul de concesiune din 2000 în care se specifică obligația acesteia de a respecta întrutotu destinația inițială a terenului, reclamanta neobținând acordul pârâților pentru amplasarea unor construcții cu destinația de spații comerciale expoziționale pe un teren aflat pe domeniul public în proprietatea Primăriei Timișoara, în cauză nefiind vorba de obținerea unui acord pentru desfășurarea de activități comerciale ci de amplasare de către reclamantă, fără acord, în afara construcției „Pavilion expozițional” edificată pe terenul concesionat ei, a șase căsuțe.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate ca fiind netemeinică și nelegală și menținerea sentinței primei instanțe, cu cheltuieli de judecată. În susținerea recursului său recurenta critică instanța de apel pentru motivarea contradictorie a deciziei atacate, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu o nemotivare, instanța reținând ca incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) și art. 9 lit. u) din Decretul Lege nr. 139/1990, ce definesc scopul camerelor de comerț și industrie teritoriale, dar ignorând că nu există niciun fel de obligație legală de a obține vreun acord în vederea organizării unei manifestații expoziționale.

Recurenta reproșează instanței de apel și greșita interpretare a actului dedus judecății prin ignorarea faptului că nu a fost sesizată cu o cerere vizând stabilirea unei eventuale răspunderi contractuale și aceasta neținând cont de dispozițiile art. 3 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 650/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 99/2000 vizând regimul vânzării de mărfuri către vizitatori în cadrul târgurilor, saloanelor sau al altor manifestări expoziționale de astfel de mărfuri.

În fine, recurenta susține că instanța de control judiciar a încălcat dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. b) din Decretul Lege nr. 139/1990, art. 9 lit. u) din statutul C.C.I.T., art. 4 lit. l) din Legea nr. 335/2004, ignorând că recurenta nu avea nevoie de niciun acord din partea intimaților - pârâți pentru desfășurarea activității de organizare de manifestări expoziționale, precum și că nu a ridicat pe terenul concesionat alte construcții, contractele de concesiune încheiate cu pârâții fiind și modificate implicit prin O.U.G. nr. 34/2006 raportată la art. 27 și, respectiv art. 31 din menționatele contracte. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâții solicită respingerea recursului ca nefondat, subliniind și că recurenta nu are calitatea de comerciant, precum și că în cauză se pune problema unei răspunderi contractuale, cum judicios a reținut instanța de apel, și nu a răspunderii contravenționale.

La termenul de dezbatere a recursului, din oficiu Curtea a invocat excepția de ordine publică a necompetenței materiale a instanțelor comerciale în cauza de față. Dând eficiență dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și examinând cauza prin prisma excepției invocate se constată că aceasta este întemeiată și urmează a fi admisă. Cum potrivit art. 1 din Legea nr. 335/2007 a Camerelor de Comerț din România, camerele de comerț sunt organizații autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, create în scopul de a reprezenta, apăra și susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri cu autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate, ele neavând – deci – calitatea de comerciant, specificitate raportat la care nici recurenta reclamantă – C.C.I.A.

Timișoara, persoană juridică – subiect de drept civil – nu are calitate de comerciant ea neputând pretinde această calitate nici potrivit dispozițiilor art. 7 C. com., sau ale Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, modificată și republicată - cererea sa de chemare în judecată împotriva unei autorități publice locale nu cade, prin obiectul litigiului de față, sub incidența dispozițiilor privind competența de soluționare a litigiilor comerciale, nefiind în cauză niciun act subiectiv de comerț (art. 4 C. com.) și niciun act unilateral de comerț (art. 56 C. com.). Cum litigiul nu poate fi calificat drept un litigiu în materie comercială – așa cum eronat au procedat instanțele de fond și de apel - și față de valoarea obiectului acestuia, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi admis și, pe cale de consecință, decizia recurată și sentința primei instanțe urmează a fi casate, iar cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în primă instanță la Judecătoria Timișoara, ca instanță civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale. Admite recursul declarat de reclamanta C.C.I.A. Timișoara împotriva deciziei nr. 216/A din 10 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Casează decizia recurată și sentința nr. 310/PI din 27 mai 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, și trimite cauza spre rejudecare, în primă instanță, la Judecătoria Timișoara, ca instanță civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 iunie 2009.