ÎCCJ, decizie (scj.ro #83149)

. Acțiune promovată de o cameră de comerț împotriva unei autorități publice locale. Natură juridică. Competență materială. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor. Index alfabetic: competență materială - camere de comerț - comerciant - acte de comerț Legea nr.335/2007, art.1, art.4 alin.1 Legea nr.650/2002, art.3 alin.3 lit.h C. com ., art.4, art.7, art.56 Camerele de comerț sunt organizații autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, create în scopul de a reprezenta, apăra și susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri cu autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate, ele neavând calitatea de comerciant. Cererea de chemare în judecată formulată de o cameră de comerț împotriva unei autorități publice locale nu cade sub incidența dispozițiilor privind competența de soluționare a litigiilor comerciale.

ICCJ, Secția Comercială, Decizia nr.1873 din 11 iunie 2009 Reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură T. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului T. prin primar și Primarul Municipiului T., solicitând obligarea acestora în solidar la plata sumei de 7.073,88 lei reprezentând daune materiale și la plata sumei de 1 leu daune morale și penalități aferente. Totodată a cerut să se constate că a fost deposedată de către pârâți, de un fond de comerț (vad, clientelă) printr-o evacuare abuzivă, ce a disimulat o formă de concurență neloială împotriva sa, susținând că aceștia au organizat în aceeași perioadă o manifestare expozițională de vânzare similară cu cea organizată de reclamantă.

Prin sentința civilă nr.310/PI din 27 mai 2008 Tribunalul Timiș-Secția Comercială și de Contencios Administrativ a admis în parte cererea reclamantei și i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 7.073,88 lei cu titlu de daune materiale și a respins cererea privind obligarea pârâților la plata sumei de 1 leu daune morale cu dobânzi aferente, cât și capătul de cerere privind acțiunea în constatare.

Instanța a reținut că, potrivit art.5 al.2 lit.b și art.9 lit.u din Decretul Lege nr.139/1990, camerele de comerț teritoriale pot să organizeze și să administreze târguri, expoziții specializate și să efectueze activități de reclamă comercială în condițiile statutului, inclusiv pe bază de parteneriat, în spații proprii, închiriate sau concesionate, scop în care au fost încheiate și cele două contracte de concesiune nr.20/17 septembrie 2008 și nr.13/11 decembrie 2000. A mai reținut instanța că, în urma evacuării forțate și a rezilierii adeziunilor contract cu expozanții, reclamanta a suferit un prejudiciu al cărui cuantum nu a fost contestat de pârâți, precum și că reclamanta nu a făcut dovada unor suferințe morale care să justifice acordarea de daune morale.

Prin decizia nr.216/A din 10 noiembrie 2008 Curtea de Apel Timișoara-Secția Comercială a admis apelul formulat de pârâți și a respins acțiunea reclamantei, reținând că instanța de fond a stabilit eronat că, nefiind comerciant, reclamanta nu avea nevoie de acordul autorităților administrației locale pentru exercițiul comerțului, plasându-se pe tărâmul răspunderii contravenționale, deși aceasta trebuia să analizeze răspunderea contractuală a reclamantei care prin amplasarea căsuțelor în litigiu, a încălcat dispozițiile art.21 și 23 din contractul de concesionare nr.20/1998 și ale art.16 lit.o din contractul de concesiune nr.13/2000 în care se specifică obligația acesteia de a respecta întru-totul destinația inițială a terenului, reclamanta neobținând acordul pârâților pentru amplasarea unor construcții cu destinația de spații comerciale expoziționale pe un teren aflat pe domeniul public în proprietatea Primăriei T., în cauză nefiind vorba de obținerea unui acord pentru desfășurarea de activități comerciale ci de amplasare de către reclamantă, fără acord, în afara construcției „Pavilion expozițional” edificată pe terenul concesionat ei, a șase căsuțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând art.304 pct.7,8 și 9 C .proc.civ .. Recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, ceea ce, echivalează cu o nemotivare, instanța reținând ca incidente dispozițiile art.5 alin.2 lit.b și art.9 lit.u din Decretul Lege nr.139/1990, ce definesc scopul camerelor de comerț și industrie teritoriale, dar ignorând că nu există nici un fel de obligație legală de a obține vreun acord în vederea organizării unei manifestații expoziționale. Recurenta a invocat greșita interpretare a actului dedus judecății prin faptul că instanța a ignorat faptul că nu a fost sesizată cu o cerere vizând stabilirea unei eventuale răspunderi contractuale și aceasta neținând cont de dispozițiile art.3 alin.3 lit.h din Legea nr.650/2002 de aprobare a OUG nr.99/2000 vizând regimul vânzării de mărfuri către vizitatori în cadrul târgurilor, saloanelor sau al altor manifestări expoziționale de astfel de mărfuri.

A mai susținut recurenta că instanța a încălcat dispozițiile art.5 alin.2 lit.b din Decretul Lege nr.139/1990, art.9 lit.u din Statutul CCIT, art.4 lit.l din Legea 335/2007, ignorând faptul că recurenta nu avea nevoie de nici un acord din partea intimaților pârâți pentru desfășurarea activității de organizare de manifestări expoziționale, precum și că nu a ridicat pe terenul concesionat alte construcții. Curtea a invocat din oficiu excepția de ordine publică a necompetenței materiale a instanțelor comerciale în cauza de față. Dând eficiență dispozițiilor art. 137 alin.1 C.proc.civ . și examinând cauza prin prisma excepției invocate s-a constatat că aceasta este întemeiată și a fost admisă.

Cum potrivit art.1 din Legea nr.335/2007 a Camerelor de Comerț din România, camerele de comerț sunt organizații autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, create în scopul de a reprezenta, apăra și susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri cu autoritățile publice și cu organismele din țară și din străinătate, ele neavând – deci – calitatea de comerciant, raportat la care nici recurenta reclamantă – Camera de Comerț, Industrie și Agricultură T., persoană juridică – subiect de drept civil – nu are calitate de comerciant, ea neputând pretinde această calitate nici potrivit dispozițiilor art. 7 C . com ., sau ale Legii nr.26/1990 privind Registrul Comerțului, modificată și republicată.

Cererea sa de chemare în judecată împotriva unei autorități publice locale nu cade, prin obiectul litigiului de față, sub incidența dispozițiilor privind competența de soluționare a litigiilor comerciale, nefiind în cauză nici un act subiectiv de comerț (art.4 C.com.) și nici un act unilateral de comerț (art.56 C.com.). Cum litigiul nu poate fi calificat drept un litigiu în materie comercială – așa cum eronat au procedat instanțele de fond și de apel - și față de valoarea obiectului acestuia, cu aplicarea dispozițiilor art.312 alin.6 C.proc.civ ., raportat la art.137 alin.1 C.proc.civ ., recursul reclamantei a fost admis iar cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanță la Judecătoria Timișoara, ca instanță civilă.