ÎCCJ, decizie (scj.ro #83149)

.  Acțiune promovată de o cameră de comerț

împotriva unei autorități publice locale. Natură juridică.

Competență materială.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența

instanțelor.

Index alfabetic: competență materială

-

camere de comerț

-

comerciant

-

acte de comerț

Legea nr.335/2007, art.1, art.4 alin.1

Legea nr.650/2002, art.3 alin.3

lit.h

C.

com

., art.4, art.7, art.56

Camerele de comerț sunt

organizații autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop

patrimonial, create în scopul de a reprezenta, apăra și susține

interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri cu

autoritățile publice și cu organismele din țară

și din străinătate, ele neavând calitatea de comerciant.

Cererea de chemare în judecată

formulată de o cameră de comerț împotriva unei

autorități publice locale nu cade  sub incidența

dispozițiilor privind competența de soluționare a litigiilor

comerciale.

ICCJ, Secția

Comercială, Decizia nr.1873 din 11 iunie 2009

Reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură T. a

chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului T. prin

primar și Primarul Municipiului T., solicitând obligarea acestora în

solidar la plata sumei de 7.073,88 lei reprezentând daune materiale și la

plata sumei de 1 leu daune morale și penalități aferente.

Totodată a cerut să se constate că a fost deposedată de

către pârâți, de un fond de comerț (vad, clientelă)

printr-o evacuare abuzivă, ce a disimulat o formă de

concurență neloială împotriva sa, susținând că

aceștia au organizat în aceeași perioadă o manifestare

expozițională de vânzare similară cu cea organizată de

reclamantă.

Prin sentința civilă nr.310/PI

din 27 mai 2008 Tribunalul

Timiș-Secția

Comercială și de Contencios Administrativ a admis în parte cererea

reclamantei și i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de

7.073,88 lei cu titlu de daune materiale și a respins cererea privind

obligarea pârâților la plata sumei de 1 leu daune morale cu dobânzi

aferente, cât și capătul de cerere privind acțiunea în

constatare.

Instanța a reținut că, potrivit art.5 al.2

lit.b

și art.9

lit.u

din Decretul Lege nr.139/1990,

camerele de comerț teritoriale pot să organizeze și să

administreze târguri, expoziții specializate și să efectueze

activități de reclamă comercială în condițiile

statutului, inclusiv pe bază de parteneriat, în spații proprii,

închiriate sau concesionate, scop în care au fost încheiate și cele

două contracte de concesiune nr.20/17 septembrie 2008 și nr.13/11

decembrie 2000.

A mai reținut instanța că,

în urma evacuării forțate și a rezilierii adeziunilor contract

cu expozanții, reclamanta a suferit un prejudiciu al cărui cuantum nu

a fost contestat de pârâți, precum și că reclamanta nu a

făcut dovada unor suferințe morale care să justifice acordarea

de daune morale.

Prin

decizia nr.216/A din 10 noiembrie 2008 Curtea de Apel

Timișoara-Secția

Comercială a admis apelul formulat de pârâți și a  respins

acțiunea reclamantei, reținând că instanța de fond a

stabilit eronat că, nefiind comerciant, reclamanta nu avea nevoie de

acordul autorităților administrației locale pentru

exercițiul comerțului, plasându-se pe tărâmul răspunderii

contravenționale, deși aceasta trebuia să analizeze

răspunderea contractuală a reclamantei care prin amplasarea

căsuțelor în litigiu, a încălcat dispozițiile art.21

și 23 din contractul de concesionare nr.20/1998 și ale art.16

lit.o

din contractul de concesiune nr.13/2000 în care se

specifică obligația acesteia de a respecta întru-totul

destinația inițială a terenului, reclamanta neobținând

acordul pârâților pentru amplasarea unor construcții cu

destinația de spații comerciale expoziționale pe un teren aflat

pe domeniul public în proprietatea Primăriei T., în cauză nefiind

vorba de obținerea unui acord pentru desfășurarea de

activități comerciale ci de amplasare de către reclamantă,

fără acord, în afara construcției „Pavilion expozițional”

edificată pe terenul concesionat ei, a șase căsuțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta  invocând art.304

pct.7,8 și

9

C

.proc.civ

..

Recurenta

a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii,

ceea ce, echivalează cu o nemotivare, instanța reținând ca

incidente dispozițiile art.5 alin.2

lit.b

și art.9

lit.u

din Decretul Lege nr.139/1990, ce

definesc scopul camerelor de comerț și industrie teritoriale, dar

ignorând că nu există nici un fel de obligație legală de a

obține vreun acord în vederea organizării unei manifestații

expoziționale.

Recurenta a invocat greșita interpretare a actului dedus

judecății prin faptul că instanța a ignorat faptul că

nu a fost sesizată cu o cerere vizând stabilirea unei eventuale

răspunderi contractuale și aceasta neținând cont de

dispozițiile art.3 alin.3

lit.h

din Legea

nr.650/2002 de aprobare a OUG nr.99/2000 vizând regimul vânzării de mărfuri

către vizitatori în cadrul târgurilor, saloanelor sau al altor

manifestări expoziționale de astfel de mărfuri.

A mai

susținut recurenta că instanța a încălcat dispozițiile

art.5 alin.2

lit.b

din Decretul Lege nr.139/1990,

art.9

lit.u

din Statutul CCIT, art.4

lit.l

din Legea 335/2007, ignorând faptul că recurenta

nu avea nevoie de nici un acord din partea intimaților pârâți pentru

desfășurarea activității de organizare de manifestări

expoziționale, precum și că nu a ridicat pe terenul concesionat

alte construcții.

Curtea a invocat din oficiu excepția

de ordine publică a

necompetenței

materiale

a instanțelor comerciale în cauza de față.

Dând

eficiență dispozițiilor art. 137 alin.1

C.proc.civ

.

și examinând cauza prin prisma excepției invocate s-a constatat

că aceasta este întemeiată și a fost admisă.

Cum

potrivit art.1 din Legea nr.335/2007 a Camerelor de Comerț din România,

camerele de comerț sunt organizații autonome, neguvernamentale,

apolitice, fără scop patrimonial, create în scopul de a reprezenta,

apăra și susține interesele membrilor lor și ale

comunității de afaceri cu autoritățile publice și cu

organismele din țară și din străinătate, ele neavând –

deci – calitatea de comerciant, raportat la care nici recurenta reclamantă

– Camera de Comerț, Industrie și Agricultură T., persoană

juridică – subiect de drept civil – nu are calitate de comerciant, ea

neputând pretinde această calitate nici potrivit dispozițiilor art.

7 C

.

com

., sau ale Legii nr.26/1990 privind

Registrul Comerțului, modificată și republicată. Cererea sa

de chemare în judecată împotriva unei autorități publice locale

nu cade, prin obiectul litigiului de față, sub incidența

dispozițiilor privind competența de soluționare a litigiilor

comerciale, nefiind în cauză nici un act subiectiv de comerț (art.4

C.com.) și nici un act unilateral de comerț (art.56 C.com.).

Cum litigiul nu poate fi calificat drept un litigiu în materie comercială

– așa cum eronat au procedat instanțele de fond și de apel -

și față de valoarea obiectului acestuia, cu aplicarea

dispozițiilor art.312 alin.6

C.proc.civ

.,

raportat la art.137 alin.1

C.proc.civ

., recursul

reclamantei a fost admis iar cauza a fost trimisă spre rejudecare în

primă instanță la Judecătoria Timișoara, ca

instanță civilă.