ÎCCJ, decizie (scj.ro #83165)

Contract de închiriere. Autoritate publică locală. Natura raportului juridic. Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte comerciale. Index alfabetic : contract de închiriere - evacuare - chirie - creanță fiscală OG nr.92/2003 Suma ce reprezintă chirie pentru spațiul deținut în baza contractului de închiriere încheiat cu primăria, nu poate fi calificată drept creanță fiscală în sensul prevederilor art.91 din OG nr.92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părți, ci din convenția părților reglementată de norme de drept privat. ICCJ, Secția Comercială, Decizia nr.2335 din 8 octombrie 2009 Reclamanții Municipiul Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâta S.C.

T. SRL Timișoara, solicitând rezilierea contractului de închiriere nr.1129/2000 încheiat între pârâtă și Primăria Municipiului Timișoara pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință din Timișoara, în suprafață de 121,66 mp., evacuarea necondiționată a pârâtei din spațiul menționat, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.157,82 lei reprezentând diferență de chirie pe perioada 1 ianuarie 2001 – 1 martie 2003 în cuantum de 2.705,74 lei, majorări de întârziere în cuantum de 5.276,20 lei și penalizări de 175,87 lei. Prin sentința civilă nr.11180 din 28 noiembrie 2006, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, Secția Comercială, față de natura comercială a capătului principal de cerere având ca obiect rezilierea unui contract comercial.

Acțiunea reclamanților este respinsă prin sentința civilă nr.115/PI din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiș, Secția Comercială și de Contencios Administrativ, care a reținut că spațiul închiriat pârâtei nu este legal evidențiat în CF, că reclamanții nu au depus dovezi din care să rezulte existența sa individual și corect determinată, că pârâta a achitat și chiria restantă, că nici majorările și penalizările nu sunt datorate, contractul de închiriere în litigiu fiind încheiat în baza deciziei civile nr.360 din 7 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara.

Prin decizia civilă nr.154/A din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara-Secția Comercială a respins apelul formulat de reclamanți, reținând că suma ce reprezintă chirie pentru spațiul în litigiu nu poate fi calificată drept creanță fiscală în sensul prevederilor art.91 din OG nr.92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părți, ci din convenția părților reglementată de norme de drept privat, precum și că reclamanții apelanți nu au finalizat demersurile de înscriere în CF a imobilului în cauză, care nici nu coincide cu precizările din contractul de închiriere, nici ca suprafață și nici ca amplasament. Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs cu invocarea art.304 pct.8 și 9 C . proc.

civ.. Recurenții au criticat instanța de apel pentru greșita interpretare a actului dedus judecății, ignorând faptul că, potrivit art.4 alin.2 din contract, părțile au convenit asupra reactualizării chiriei lunare pe durata derulării acestuia, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, cum s-a și procedat, conform HCLMT nr.42/2000, art.1 și nr.182/2001, că penalitățile de întârziere și majorările de întârziere sunt datorate, ele fiind calculate potrivit prevederilor OG nr.92/2003, chiria în litigiu fiind o creanță bugetară, o soluție contrară conducând la discriminări între societățile comerciale chiriașe. Recurenții au criticat instanța de apel și pentru ignorarea faptului că, prin dezmembrarea imobilului în două parcele, imobilul în suprafață de 197 mp.

are o existență individual și corect determinată, acesta făcând obiectul contractului de închiriere încheiat cu intimata pârâtă. Recursul nu este fondat. S-a reținut că, în mod judicios, instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a calificat chiria datorată de pârâta intimată ca obligație contractuală decurgând din contractul de închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat și nu ca o creanță fiscală reglementată de OG nr.92/2003, astfel că în mod întemeiat s-a stabilit că pârâta locatar nu datorează penalizările și majorările calculate de reclamanții recurenți conform dispozițiilor OG nr.92/2003, neincidente în cauză, precum și că pârâta locatar a și achitat chiria restantă solicitată de reclamanții recurenți.

De asemeni, întemeiat a stabilit instanța de apel că reclamanții nu au finalizat formalitățile de întabulare în CF a imobilului închiriat, fiind diferențe între imobilul precizat în contractul de închiriere, în litigiu, în suprafață de 121,66 mp. și imobilul rezultat în urma dezmembrării în baza lucrării cadastrale în suprafață de 197 mp.(…) Cum pârâta locatar a achitat chiria restantă solicitată de reclamanți și cum aceasta nu datorează sumele solicitate de reclamanți și calculate cu titlu de penalizări și majorări de întârziere, potrivit unor norme aplicabile creanțelor fiscale, și nu conform clauzelor contractuale, în mod judicios a confirmat instanța de apel hotărârea instanței de fond, care a reținut că nu există temeiuri pentru rezilierea contractului în litigiu și evacuarea intimatei din spațiul cu privire la care, de altfel, sunt în curs demersuri pentru cumpărarea acestuia de către pârâtă.

Astfel fiind, dându-se eficiență dispozițiilor art.312 alin.1 C. proc. civ., recursul declarat de recurenți a fost respins ca nefondat.