ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 257/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călărași sub nr.

2314/116/2007 (2868/C/2007) reclamanta I.I. a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul C.N.C.D. anularea Hotărârii nr. 139 din 25 iunie 2007.

Motivându-și cererea,

reclamanta a arătat că este nelegală Hotărârea nr. 139 din 25 iunie 2007 prin

care membrii Consiliului Director s-au pronunțat într-o cauză ce depășește

atribuțiile instituției și nu a declinat competența organelor abilitate; că nu

s-a respectat termenul de soluționare al petiției, fapta sesizată fiind

prevăzută de Codul penal. A mai susținut totodată că în soluționarea plângerii

pârâtul a invocat acte normative abrogate iar hotărârea a fost analizată de

membrii ce nu au fost prezenți la dezbaterile ședinței neindicându-se nici

instanța competentă unde se poate ataca hotărârea pronunțată.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 și O.G. nr. 137/2000.

Prin întâmpinare, pârâtul C.N.C.D.

a invocat excepția de necompetență materială, iar pe fond a solicitat

respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2201

din 10 octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 2314/116/2007 al Tribunalului

Călărași, secția civilă, a fost admisă excepția de necompetență materială și

declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La data de 28 noiembrie 2007

reclamanta a depus la dosarul cauzei o „întâmpinare”, calificată de către

instanță ca fiind o cerere precizatoare a acțiunii, prin care a arătat, în

esență, că fondul speței îl reprezintă îngrădirea dreptului la muncă în

învățământul religios de stat în baza diplomei de studii superioare obținută în

cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă și cu dublă specialitate în Facultatea

de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București pe

criteriu de sex, vârstă, statut social și capacitate redusă de muncă.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2314 din

4 decembrie 2007 a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima

instanță a reținut că faptele sesizate de reclamantă nu au caracterul unor

fapte de discriminare, susținerile acesteia din cererea introductivă vizând

aspecte de procedură care nu sunt de natură să conducă la anularea actului

administrativ contestat.

Împrejurarea că petiția sa

nu a fost soluționată în termen de 7 luni, nu are legătură cu soluția

pronunțată întrucât procedurile în fața C.N.C.D. presupun acordarea unor

termene pentru a se efectua anumite investigații la autoritățile publice

vizate.

De asemenea, susținerea

reclamantei potrivit căreia actele normative invocate de pârât în soluționarea

cererii au fost abrogate este eronată, iar prin neindicarea instanței

competente să soluționeze eventuala contestație, reclamantei nu i s-a produs

nici o vătămare, de vreme ce contestația sa a făcut obiectul analizei pe fond

de către instanța de contencios administrativ.

În privința celorlalte

susțineri legate de îngrădirea dreptului la muncă în învățământul religios de

stat, impunerea prezentării avizului Cultelor nu este de natură să îngrădească

dreptul la muncă și nu poate avea caracter discriminator, iar nesemnarea

hotărârii de către președintele C.N.C.D. nu este de natură să ducă la nulitate,

această lipsă putând fi complinită ulterior, atâta vreme cât aceasta a

participat la deliberare.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Recurenta a arătat în esență

că hotărârea primei instanțe nu a fost motivată în drept; că instanța nu a

rezolvat obiectul cauzei, „nelămurind caracterul juridic al avizului cultului -

binecuvântarea - și care anulează scopul pentru care a fost eliberată diploma

de licență”.

Recursul este nefondat.

Prin Hotărârea nr. 139 din

25 iunie 2007 a Colegiului Director al C.N.C.D. s-a hotărât, cu unanimitate de

voturi a membrilor prezenți la ședință, că aspectele sesizate de petiționară,

respectiv refuzul inspectoratului școlar județean de a o titulariza/definitiva

pe post, condiționarea și tergiversarea acordării binecuvântării de către E.S.C.,

în vederea participării la concursul pentru ocuparea catedrei de religie,

îngrădirea dreptului la muncă prin includerea în cuprinsul Ordinului

ministrului educației și cercetării nr. 5260/2004 privind mișcarea personalului

didactic din învățământul preuniversitar, a unei prevederi referitoare la

„retragerea binecuvântării", nu au caracter discriminator.

I.Ș.J. Călărași, în cadrul

activității derulate cu cadrele didactice, care s-au înscris la formele de

titularizare și definitivare, nu a folosit în relațiile cu petiționara forme

sau mijloace discriminatorii, E.S.C. a utilizat mijlocul procedural al

acordării avizului „binecuvântării” în cazul petiționarei, în conformitate cu

prevederile specifice, nereținându-se nici un aspect de natură a aduce atingere

drepturilor și libertăților omului, iar dispozițiile art. 37 alin. (1) din

Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5260 din 10 noiembrie 2004

pentru aprobarea Metodologiei privind mișcarea personalului didactic din

învățământul preuniversitar, referitoare la acordarea avizului cultului, nu pot

fi interpretate ca fiind de natură a leza dreptul la muncă, cu atât mai mult cu

cât, textul invocat face referire la „acordarea avizului” și nicidecum la

„retragerea binecuvântării”.

Astfel că nu au fost

încălcate dispozițiile art. 7 și art. 16 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000 și art. 37 alin.

(1) lit. a) și b) din Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5260 din 10

noiembrie 2004 pentru aprobarea Metodologiei privind mișcarea personalului

didactic din învățământul preuniversitar.

Și în privința celorlalte

critici formulate de petiționară prima instanță s-a pronunțat în mod corect, în

sensul că nesoluționarea petiției în termen de 7 luni nu reprezintă un act de

discriminare iar prin neindicarea instanței competente să soluționeze eventuala

contestație, reclamantei nu i s-a produs nici o vătămare, de vreme ce

contestația sa a făcut obiectul analizei pe fond de către instanța de

contencios administrativ.

Pentru motivele invocate se

constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care

urmează a fi menținută cu consecința respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.I. împotriva sentinței civile nr. 3149 din 4 decembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 ianuarie 2009.