ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 257/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călărași sub nr. 2314/116/2007 (2868/C/2007) reclamanta I.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. anularea Hotărârii nr. 139 din 25 iunie 2007. Motivându-și cererea, reclamanta a arătat că este nelegală Hotărârea nr. 139 din 25 iunie 2007 prin care membrii Consiliului Director s-au pronunțat într-o cauză ce depășește atribuțiile instituției și nu a declinat competența organelor abilitate; că nu s-a respectat termenul de soluționare al petiției, fapta sesizată fiind prevăzută de Codul penal. A mai susținut totodată că în soluționarea plângerii pârâtul a invocat acte normative abrogate iar hotărârea a fost analizată de membrii ce nu au fost prezenți la dezbaterile ședinței neindicându-se nici instanța competentă unde se poate ataca hotărârea pronunțată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 și O.G. nr. 137/2000. Prin întâmpinare, pârâtul C.N.C.D. a invocat excepția de necompetență materială, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2201 din 10 octombrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 2314/116/2007 al Tribunalului Călărași, secția civilă, a fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La data de 28 noiembrie 2007 reclamanta a depus la dosarul cauzei o „întâmpinare”, calificată de către instanță ca fiind o cerere precizatoare a acțiunii, prin care a arătat, în esență, că fondul speței îl reprezintă îngrădirea dreptului la muncă în învățământul religios de stat în baza diplomei de studii superioare obținută în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă și cu dublă specialitate în Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București pe criteriu de sex, vârstă, statut social și capacitate redusă de muncă. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2314 din 4 decembrie 2007 a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că faptele sesizate de reclamantă nu au caracterul unor fapte de discriminare, susținerile acesteia din cererea introductivă vizând aspecte de procedură care nu sunt de natură să conducă la anularea actului administrativ contestat. Împrejurarea că petiția sa nu a fost soluționată în termen de 7 luni, nu are legătură cu soluția pronunțată întrucât procedurile în fața C.N.C.D. presupun acordarea unor termene pentru a se efectua anumite investigații la autoritățile publice vizate. De asemenea, susținerea reclamantei potrivit căreia actele normative invocate de pârât în soluționarea cererii au fost abrogate este eronată, iar prin neindicarea instanței competente să soluționeze eventuala contestație, reclamantei nu i s-a produs nici o vătămare, de vreme ce contestația sa a făcut obiectul analizei pe fond de către instanța de contencios administrativ.

În privința celorlalte susțineri legate de îngrădirea dreptului la muncă în învățământul religios de stat, impunerea prezentării avizului Cultelor nu este de natură să îngrădească dreptul la muncă și nu poate avea caracter discriminator, iar nesemnarea hotărârii de către președintele C.N.C.D. nu este de natură să ducă la nulitate, această lipsă putând fi complinită ulterior, atâta vreme cât aceasta a participat la deliberare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o ca nelegală și netemeinică. Recurenta a arătat în esență că hotărârea primei instanțe nu a fost motivată în drept; că instanța nu a rezolvat obiectul cauzei, „nelămurind caracterul juridic al avizului cultului - binecuvântarea - și care anulează scopul pentru care a fost eliberată diploma de licență”.

Recursul este nefondat. Prin Hotărârea nr. 139 din 25 iunie 2007 a Colegiului Director al C.N.C.D. s-a hotărât, cu unanimitate de voturi a membrilor prezenți la ședință, că aspectele sesizate de petiționară, respectiv refuzul inspectoratului școlar județean de a o titulariza/definitiva pe post, condiționarea și tergiversarea acordării binecuvântării de către E.S.C., în vederea participării la concursul pentru ocuparea catedrei de religie, îngrădirea dreptului la muncă prin includerea în cuprinsul Ordinului ministrului educației și cercetării nr. 5260/2004 privind mișcarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, a unei prevederi referitoare la „retragerea binecuvântării", nu au caracter discriminator.

I.Ș.J. Călărași, în cadrul activității derulate cu cadrele didactice, care s-au înscris la formele de titularizare și definitivare, nu a folosit în relațiile cu petiționara forme sau mijloace discriminatorii, E.S.C. a utilizat mijlocul procedural al acordării avizului „binecuvântării” în cazul petiționarei, în conformitate cu prevederile specifice, nereținându-se nici un aspect de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților omului, iar dispozițiile art. 37 alin. (1) din Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5260 din 10 noiembrie 2004 pentru aprobarea Metodologiei privind mișcarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, referitoare la acordarea avizului cultului, nu pot fi interpretate ca fiind de natură a leza dreptul la muncă, cu atât mai mult cu cât, textul invocat face referire la „acordarea avizului” și nicidecum la „retragerea binecuvântării”.

Astfel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 7 și art. 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2000 și art. 37 alin. (1) lit. a) și b) din Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5260 din 10 noiembrie 2004 pentru aprobarea Metodologiei privind mișcarea personalului didactic din învățământul preuniversitar. Și în privința celorlalte critici formulate de petiționară prima instanță s-a pronunțat în mod corect, în sensul că nesoluționarea petiției în termen de 7 luni nu reprezintă un act de discriminare iar prin neindicarea instanței competente să soluționeze eventuala contestație, reclamantei nu i s-a produs nici o vătămare, de vreme ce contestația sa a făcut obiectul analizei pe fond de către instanța de contencios administrativ.

Pentru motivele invocate se constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care urmează a fi menținută cu consecința respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.I. împotriva sentinței civile nr. 3149 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2009.