ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4830/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 17 ianuarie 2008, astfel cum a fost

completată ulterior, reclamantul S.C. a chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și Ministerul Educației,

Cercetării și Tineretului solicitând anularea a trei adrese emise de aceștia,

respectiv nr. E1167 din 27 iunie 2007 și nr. E 5368 din 28 decembrie 2007 emise

de primul pârât și nr. 76555 din 7 noiembrie 2007 de cel de-al doilea, precum

și obligarea pârâților să emită un act prin care să recunoască Acordul încheiat

între România și Republica Zair și drepturile de asigurări sociale ce i se

cuvin.

În motivare, reclamantul a arătat că în perioada anilor 1974-1978 a lucrat

ca profesor în Republica Zair, plătind contribuția datorată la fondul de pensii

în baza art. 3 din Decretul nr. 233/1974.

Prin adresele a căror anulare o solicită autoritățile pârâte refuză să

recunoască și să-i comunice acordul încheiat între cele două state, în baza

căruia și-a desfășurat activitatea în străinătate și, în plus, prin adresa nr. E

1167 din 27 iunie 2007 pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de

Șanse îi comunică faptul că perioada în discuție nu constituie stagiu de

cotizare.

Prin sentința civilă nr. 1157 din 9 aprilie 2008 Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, precum și acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut,

în esență, următoarele:

Excepția invocată este neîntemeiată deoarece acțiunea soluționată

prin sentința civilă nr. 2961 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a avut un alt obiect.

Cele trei adrese indicate de reclamant în petitul cererii de

chemare în judecată reprezintă acte administrative asimilate, conform art. 2

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, curtea de apel considerând că răspunsurile

autorităților nu pot fi însă calificate ca fiind refuz nejustificat de

soluționare a cererii, în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței

acordului între cele două guverne ori a vreunui protocol (contract) încheiat

între partea română și cea străină în domeniul învățământului.

Într-un considerent distinct instanța de fond a reținut că

reclamantul a lucrat legal în Republica Zair, în baza contractului încheiat cu

ministerul de resort al acestei țări și a dispozițiilor Inspectoratului Școlar

al județului Buzău menționate în cartea de muncă, iar aceste împrejurări nu au

fost infirmate de autoritățile pârâte.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal

reclamantul S.C., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul susține că instanța de fond a ignorat

dispozițiile Decretului nr. 233/1974, sub imperiul căruia și-a desfășurat

activitatea în Republica Zair, ale Decretului nr. 212/1974 pentru ratificarea

Pactului Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale,

ale art. 1 și art. 8 din Legea nr. 19/2000, precum și ale art. 20 și art. 22

din Constituția României.

Arată că în baza Contractului de Asistență tehnică

Guvernamentală, încheiat între guvernul român și cel zairez, în perioada

1974-1978, împreună cu un grup de profesori selectați de reprezentanți ai

ministerelor educației din cele două țări, și-a desfășurat activitatea, ca profesor,

în Republica Zair. În această perioadă a plătit toate contribuțiile datorate

statului român, în sumă totală de 4876 dolari SUA, așa încât consideră nelegal

refuzul intimatului Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse de a-i recunoaște

stagiul de cotizare la fondul român de pensii. Afirmă că în lipsa unui acord

între cele două guverne nu ar fi fost posibilă încheierea contractului

individual în străinătate, ca și menținerea, cu efecte depline, a contractului

de muncă din țară.

Prin întâmpinările formulate, ambii intimați au cerut

respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele curții de apel.

În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs conform

art. 305 C. proc. civ., recurentul a depus la dosar, în copie, programele de schimburi

culturale dintre România și Republica Zair, pentru anii 1972-1974 și 1975 –

1977, ce i-au fost comunicate de Ministerul Afacerilor Externe cu adresa nr.

N-3/378 din 20 mai 2008, ca și dovezi referitoare la plata sumei de 4876 dolari

SUA (chitanțe eliberate de Ministerul Afacerilor Externe și extras de cont din

data de 10 august 1976 emis de fosta Bancă Română de Comerț Exterior).

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate,

a întâmpinărilor, a înscrisurilor noi administrate în recurs, precum și sub

toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Necontestat, în perioada 13 septembrie 1974-1 septembrie

1978 recurentul-reclamant și-a desfășurat activitatea ca profesor în Republica Zair

(actuală Republica Democrată Congo), în baza contractului încheiat cu

Ministerul Educației Naționale din această țară, denumit contract de asistență tehnică

guvernamentală, semnat la 6 septembrie 1974.

Litigiul de față a fost generat de împrejurarea că intimatul-pârât

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, prin actul administrativ nr.

E. 1167 din 27 iunie 2007 a refuzat să-i recunoască stagiu de cotizare la

sistemul public de pensii pentru intervalul de timp lucrat în străinătate, cu

motivarea că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind

sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, condiționează

acest drept de încheierea a unor acorduri sau convenții internaționale, iar „între

România și Republica Zair nu există un astfel de acord”, în condițiile în care

„Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat”.

Contrar celor reținute de instanța de fond, care a

confirmat, practic, punctul de vedere al autorității intimate Ministerul

Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Înalta Curte consideră că actul

administrativ analizat este nelegal, soluția comunicată fiind adoptată cu încălcarea

principiului tempus regit actum, respectiv a actelor normative în vigoare în

perioada de referință, dar și cu ignorarea principiului contributivității pe

baza căruia funcționează sistemul public de pensii.

Este de notorietate că în perioada regimului comunist nu era

posibilă munca în străinătate decât în condiții atent supravegheate de regim.

Cadrul normativ era conferit, în principal, de Decretul nr. 223/1974

privind unele drepturi și obligații ale cetățenilor români care realizează

venituri în valută, precum și de Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea

Pactului Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

și Pactului Internațional cu privire la drepturile civile.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 223/1974

activitatea (inclusiv cea didactică) cetățenilor români angajați în străinătate

avea la bază fie „acorduri încheiate între statul român cu alte state”, fie

„înțelegeri și contracte” între organizații din România și organizații sau alți

parteneri din străinătate.

Între Guvernul RSR și Consiliul Executiv al Republicii Zair

s-a încheiat la data de 9 mai 1970, la Kinshasa, „Acordul de cooperare

culturală” în scopul „promovării și dezvoltării relațiilor în domeniile

învățământului, științei și culturii”. Existența acestui acord este atestată de

documentele internaționale comunicate de către Ministerul Afacerilor Externe

recurentului-reclamant abia la data de 20 mai 2008 (filele 19-23 dosar recurs),

fiind indicat explicit în preambulul „Programului de Schimburi în domeniile

învățământului, științei și culturii între Guvernul R.S.R. și Consiliul

Executiv al Republicii Zair pentru anii 1975 -1977”.

Așa fiind, argumentul pentru care intimatul – pârât Ministerul

Muncii, Familiei și Egalității de Șanse a refuzat să recunoască dreptul la

pensie al recurentului – reclamant pentru perioada în care a muncit în

străinătate, nu subzistă.

Înalta Curte consideră însă că, și în lipsa unui asemenea

acord, intimatul-pârât Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse trebuia

să-i recunoască recurentului –reclamant stagiul de cotizare aferent, întrucât,

pe de o parte el nu are nicio culpă pentru modul în care autoritățile comuniste

reglau relațiile internaționale și, pe de altă parte, demonstrase că și-a

îndeplinit toate obligațiile care îi incumbau potrivit art. 3 din Decretul nr.

233/1974, transferând în țară, în valută, suma totală de 4876 dolari SUA, care

include și contribuția pentru fondul de pensii și asigurări sociale.

De altfel, potrivit art. 2 alin. (3) din actul normativ

menționat, „perioada lucrată în străinătate se ia în calcul la stabilirea

vechimii neîntrerupte în muncă, în aceeași unitate, precum și ca vechime în

funcție de specialitate”, iar mențiunile din carnetul de muncă (fila 13, dosar

fond) sunt în același sens.

În plus, pe lângă reglementarea examinată, soluția adoptată

de Înalta Curte este conformă și cu dispozițiile art. 9 din Pactul

Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ce

fusese ratificat prin Decretul nr. 212/1974, deci era aplicabil în perioada în

discuție.

Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în baza art. 18 alin. (1)

din aceeași lege a contenciosului administrativ, se va admite recursul și se va

modifica în parte sentința atacată, în sensul că se va admite în parte

acțiunea, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse, a cărui adresă nr. E/1167 din 27 iunie 2007 va fi anulată,

cu consecința obligării acestuia de a emite un act administrativ prin care să

recunoască reclamantului perioada 13 septembrie 1974-1 septembrie 1978, lucrată

în străinătate, ca vechime în muncă și ca stagiu de cotizare la fondul de

pensii.

Celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la modul de

soluționare a excepției de autoritate de lucru judecat și a legalității

celorlalte două adrese: nr. E 5368 din 28 decembrie 2007 emisă de Ministerul

Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, respectiv nr. 76555 din 7 noiembrie

2007 emisă de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, vor fi păstrate,

reținând că prima adresă reprezintă, de fapt, răspunsul la procedura

prealabilă, iar cea de-a doua nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerată act

administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul S.C.

împotriva sentinței civile nr. 1157 din 9 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată, în

sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

Anulează adresa nr. E/1167 din 27 iunie

2007 emisă de pârât.

Obligă pe pârât să emită un act

administrativ, prin care să recunoască reclamantului perioada 13 septembrie

1974 – 1 septembrie 1978, lucrată în străinătate, ca vechime în muncă și ca

stagiu de cotizare la fondul de pensii.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

decembrie 2008.