ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3324/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 24 noiembrie 2006, reclamanta SC

A.E.C.R.L. SRL Arad a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului anularea în tot sau în parte a

Ordinului nr. 1856 din 11 octombrie 2006 emis de pârât, pe temei de

nelegalitate.

La

termenul de judecată din data de 7 februarie 2006, reclamanta și-a precizat

cererea de chemare în judecată , în sensul că a solicitat anularea în

totalitate a Ordinului nr. 1856 din 11 octombrie 2006 emis de Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că temeiul juridic al

ordinului este ilegal deoarece conferă competență Ministerului Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului de a reglementa activitatea unei școli, ca unitate

de învățământ, or, activitatea, organizarea și funcționarea unei școli de

conducători auto, ce desfășoară activitate de învățământ, ar reveni de fapt și

de drept Ministerului Educației și Cercetării

A

mai susținut reclamanta că Ordinul atacat se dorește a fi transpunerea în

practică a punctului 5 al anexei din Directiva Consiliului nr. 2000/56/CE nr.

14.09.2000 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 237 din 21 septembrie

2000.

Prin

art. 6 alin. (2) din norme se introduc obligații pentru persoana obligată să

conducă și să organizeze activitatea școlii, obligații ce se stabilesc fată de Autoritatea

Rutieră Română, și nu față de societatea la care este angajată în cauză

societatea fiind organizatoarea activității. De asemenea, la art. 6 alin. (3) lit.

b) se solicită ca școala să dețină în exclusivitate spații de învățământ deși

pentru activitatea didactică se poate folosi un spațiu pentru mai multe serii

sau grupe de către mai multe școli, cum este practica actuală din învățământul

de stat. Mai mult decât atât, arată reclamanta, sunt afectate principiul

concurenței loiale între agenții economici și egalitatea de tratament al

societăților române având ca obiect de activitate școli de șoferi în comparație

cu cele din U.E.

Prin

întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe

considerentul că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 109 alin. (2) C.

proc. civ. și ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se

adresa instanței fiind obligată să formuleze plângere prealabilă în limitele

termenului de 6 luni de la data emiterii actului, or, cererea de chemare în

judecată a fost introdusă, fără a aștepta răspunsul la plângerea prealabilă. Pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 61/PI din 7 martie 2007, Curtea de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii și, pe fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei SC A.E.C.R.L. SRL.

Totodată, a

obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată

către pârât în

sumă de 159, 29 lei.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele:

În

ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât,

instanța a arătat că actul atacat este un act administrativ unilateral cu

caracter normativ, care beneficiază de un regim distinct în contextul

prevederilor art. 11 din legea contenciosului administrativ, care, în alin. (4)

dispune că acțiunea în contencios împotriva lui poate fi făcută oricând ,

nefiind condiționată de termenele de la alin. (1) și (2) ale art. 11, motiv

pentru care a respins excepția inadmisibilității.

Pe

fondul cauzei, instanța a constatat că, prin art. 1 alin. (1) lit. d) din H.G. nr.

25/1998 privind si funcționarea A.R.R., ca organism tehnic specializat al

Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului pentru transportul

rutier, se include în competența acestei autorități atribuția de a autoriza

școlile de conducători auto. Știut fiind că hotărârile de guvern se emit pentru

organizarea executării legilor, tot astfel, în temeiul competențelor date

ministerului în cauză, autoritatea existentă în materia transporturilor, Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului are abilitarea legală să emită

Ordine, în vederea executării hotărârilor Guvernului în domeniu. A mai arătat

instanța că deținerea în folosință exclusivă și permanentă, pe baza unui titlu

locativ, a unor spații adecvate procesului de învățământ, nu împiedică

folosirea spațiului de către mai multe grupe sau școli, cu îndeplinirea

condițiilor minime prevăzute în anexa 2 [ art. 6 alin. (3) lit. b) din Ordin].

Concluzionează, arătând că aceste condiții de autorizare și dotările necesare

școlilor de conducători auto incluse prin Ordinul nr. 1856/2006, reflectă

cerințele minimale în acord cu reglementările comunitare , transpuse în

legislația internă în domeniu. Așadar, reclamanta nu a făcut dovada vătămării

unui drept al său ori un interes legitim , prin actul atacat în cauză, potrivit

prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal,

reclamanta SC A.E.C.R.L. SRL invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că

instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o

hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În

opinia recurentei-reclamante, invocarea Directivei Consiliului Europei nr. 2000/56/CE

din 14 septembrie 2000 este străină de natura pricinii, deoarece directivele

europene lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a stabili

condiții mai severe numai cu privire la aspectele pentru care directiva a

stabilit condiții minime (în speță, examenele de conducere auto și condițiile

pe care trebuie să le îndeplinească autovehiculele folosite de școlile de

șoferi).

Ordinul

nr. 1856/2006 reglementează însă exhaustiv activitatea școlilor de șoferi,

stabilind condiții mai severe și în alte domenii, unele fiind inutile și

imposibil de realizat, așa cum este obligația ca fiecare școală să aibă în

proprietate un simulator auto.

Recurenta-reclamantă

a invocat și încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 346/2004

privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și

mijlocii, care prevede obligația ministerelor și celorlalte organe de

specialitate ale administrației publice centrale să elaboreze politici și să

asigure măsuri și acțiuni menite să asigure protecția întreprinderilor mici și

mijlocii, în special prin simplificarea procedurilor administrative și prin

prevenirea creșterii nejustificate a costurilor pe care le presupune

conformarea față de legea în vigoare.

Totodată,

recurenta-reclamantă a arătat că inutilitatea și caracterul abuziv al

obligației deținerii simulatorului auto au fost recunoscute chiar de către

pârât în răspunsul la plângerea prealabilă și, mai mult decât atât, această

obligație a fost abrogată prin Ordinul nr. 398 din 5 martie 2007.

În

concluzie, s-a solicitat casarea în parte a sentinței, numai cu privire la

cererea de anulare a prevederilor referitoare la simulatorul auto.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar la data de 25 iunie 2007, intimatul-pârât a

invocat excepția tardivității declarării recursului, în temeiul art. 301 C.

proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În

motivarea excepției, intimatul-pârât a arătat că deși sentința i-a fost

comunicată reclamantei la data de 19 aprilie 2007, iar termenul s-a împlinit la

data de 5 iulie 2007, aceasta a promovat recursul abia în data de 7 mai 2007,

cu depășirea termenului imperativ prevăzut de lege.

Pe

fond, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând

că Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1856/2006

a fost modificat prin Ordinul nr. 398/2007, dispoziția atacată de reclamantă

nemaifiind în vigoare.

Mai

mult, dispoziția contestată nu contravine niciunei reglementări cu forță

juridică superioară, ordinul transpunând în legislația națională dispozițiile

din dreptul comunitar, cu reținerea oportunității reglementării conduitei

subiectelor de drept angajate în raporturi juridice în sfera de activitate a

Ministerului Transporturilor.

Excepția

tardivității recursului a fost analizată cu prioritate, conform prevederilor

art. 137 C. proc. civ., în ședința publică de la 29 iunie 2007, fiind respinsă

pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând

cauza în raport cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Deși

recurenta-reclamantă și-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs nu a indicat nicio încălcare

a formelor de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ.

Criticile

pe care le-a formulat pot fi însă încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Sub

acest aspect, Înalta Curte constată că prin Ordinul M.T.C.T. nr. 1856/2006, a

fost aprobată Partea I „Normele de autorizare a școlilor de conducători auto”

din Normele de autorizare a funcționării centrelor de pregătire a personalului

din domeniul transporturilor rutiere.

Ordinul

a fost emis în temeiul prevederilor art. 13 din O.G. nr. 19/1997, ale art. 5

alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 109/2005, ale art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 625/1998

și ale art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 412/2004.

Este

adevărat că, în contextul întregii reglementări, obligația prevăzută la pct. 9

din anexa 3 (cerința ca din materialul didactic să facă parte și un simulator

de conducere auto omologat), apare ca fiind excesiv de împovărătoare pentru

particulari, necesitatea ei nefiind impusă de actele normative cu forță

juridică superioară în executarea cărora a fost emis ordinul sau de vreo nevoie

socială stringentă.

De

asemenea, este de reținut că abrogarea unui act administrativ normativ, după declanșarea

controlului judecătoresc de legalitate, nu lipsește de obiect acțiunea în

contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport

cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

Legea

nr. 554/2004, reglementează însă, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un

contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de

analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența

unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim,

în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării. Din această

perspectivă, Curtea constată că instanța de fond a conchis în mod corect că

reclamanta nu a făcut dovada unei vătămări într-un drept al său ori într-un

interes legitim, cu atât mai mult cu cât punctul 9 din anexa 3 a Ordinului nr. 1856/2006 și nota de subsol aferentă acestuia au fost abrogate prin Ordinul nr. 398

din 5 martie 2005.

Nici

în recurs, reclamanta nu a relevat elemente noi privind producerea unei astfel

de vătămări până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Având

în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința atacată

ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

SC A.E.C.R.L SRL Arad împotriva sentinței civile nr. 61/PI din 7 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29

iunie 2007.