ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3324/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 24 noiembrie 2006, reclamanta SC A.E.C.R.L. SRL Arad a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului anularea în tot sau în parte a Ordinului nr. 1856 din 11 octombrie 2006 emis de pârât, pe temei de nelegalitate. La termenul de judecată din data de 7 februarie 2006, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată , în sensul că a solicitat anularea în totalitate a Ordinului nr. 1856 din 11 octombrie 2006 emis de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că temeiul juridic al ordinului este ilegal deoarece conferă competență Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului de a reglementa activitatea unei școli, ca unitate de învățământ, or, activitatea, organizarea și funcționarea unei școli de conducători auto, ce desfășoară activitate de învățământ, ar reveni de fapt și de drept Ministerului Educației și Cercetării A mai susținut reclamanta că Ordinul atacat se dorește a fi transpunerea în practică a punctului 5 al anexei din Directiva Consiliului nr. 2000/56/CE nr. 14.09.2000 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 237 din 21 septembrie 2000. Prin art. 6 alin. (2) din norme se introduc obligații pentru persoana obligată să conducă și să organizeze activitatea școlii, obligații ce se stabilesc fată de Autoritatea Rutieră Română, și nu față de societatea la care este angajată în cauză societatea fiind organizatoarea activității.

De asemenea, la art. 6 alin. (3) lit. b) se solicită ca școala să dețină în exclusivitate spații de învățământ deși pentru activitatea didactică se poate folosi un spațiu pentru mai multe serii sau grupe de către mai multe școli, cum este practica actuală din învățământul de stat. Mai mult decât atât, arată reclamanta, sunt afectate principiul concurenței loiale între agenții economici și egalitatea de tratament al societăților române având ca obiect de activitate școli de șoferi în comparație cu cele din U.E. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței fiind obligată să formuleze plângere prealabilă în limitele termenului de 6 luni de la data emiterii actului, or, cererea de chemare în judecată a fost introdusă, fără a aștepta răspunsul la plângerea prealabilă.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 61/PI din 7 martie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și, pe fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC A.E.C.R.L. SRL. Totodată, a obligat pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârât în sumă de 159, 29 lei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, instanța a arătat că actul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, care beneficiază de un regim distinct în contextul prevederilor art. 11 din legea contenciosului administrativ, care, în alin. (4) dispune că acțiunea în contencios împotriva lui poate fi făcută oricând , nefiind condiționată de termenele de la alin. (1) și (2) ale art. 11, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității. Pe fondul cauzei, instanța a constatat că, prin art. 1 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 25/1998 privind si funcționarea A.R.R., ca organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului pentru transportul rutier, se include în competența acestei autorități atribuția de a autoriza școlile de conducători auto.

Știut fiind că hotărârile de guvern se emit pentru organizarea executării legilor, tot astfel, în temeiul competențelor date ministerului în cauză, autoritatea existentă în materia transporturilor, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului are abilitarea legală să emită Ordine, în vederea executării hotărârilor Guvernului în domeniu. A mai arătat instanța că deținerea în folosință exclusivă și permanentă, pe baza unui titlu locativ, a unor spații adecvate procesului de învățământ, nu împiedică folosirea spațiului de către mai multe grupe sau școli, cu îndeplinirea condițiilor minime prevăzute în anexa 2 [ art. 6 alin. (3) lit. b) din Ordin]. Concluzionează, arătând că aceste condiții de autorizare și dotările necesare școlilor de conducători auto incluse prin Ordinul nr. 1856/2006, reflectă cerințele minimale în acord cu reglementările comunitare , transpuse în legislația internă în domeniu.

Așadar, reclamanta nu a făcut dovada vătămării unui drept al său ori un interes legitim , prin actul atacat în cauză, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC A.E.C.R.L. SRL invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În opinia recurentei-reclamante, invocarea Directivei Consiliului Europei nr. 2000/56/CE din 14 septembrie 2000 este străină de natura pricinii, deoarece directivele europene lasă la latitudinea statelor membre posibilitatea de a stabili condiții mai severe numai cu privire la aspectele pentru care directiva a stabilit condiții minime (în speță, examenele de conducere auto și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească autovehiculele folosite de școlile de șoferi). Ordinul nr. 1856/2006 reglementează însă exhaustiv activitatea școlilor de șoferi, stabilind condiții mai severe și în alte domenii, unele fiind inutile și imposibil de realizat, așa cum este obligația ca fiecare școală să aibă în proprietate un simulator auto.

Recurenta-reclamantă a invocat și încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, care prevede obligația ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale să elaboreze politici și să asigure măsuri și acțiuni menite să asigure protecția întreprinderilor mici și mijlocii, în special prin simplificarea procedurilor administrative și prin prevenirea creșterii nejustificate a costurilor pe care le presupune conformarea față de legea în vigoare.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că inutilitatea și caracterul abuziv al obligației deținerii simulatorului auto au fost recunoscute chiar de către pârât în răspunsul la plângerea prealabilă și, mai mult decât atât, această obligație a fost abrogată prin Ordinul nr. 398 din 5 martie 2007. În concluzie, s-a solicitat casarea în parte a sentinței, numai cu privire la cererea de anulare a prevederilor referitoare la simulatorul auto. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25 iunie 2007, intimatul-pârât a invocat excepția tardivității declarării recursului, în temeiul art. 301 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În motivarea excepției, intimatul-pârât a arătat că deși sentința i-a fost comunicată reclamantei la data de 19 aprilie 2007, iar termenul s-a împlinit la data de 5 iulie 2007, aceasta a promovat recursul abia în data de 7 mai 2007, cu depășirea termenului imperativ prevăzut de lege.

Pe fond, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 1856/2006 a fost modificat prin Ordinul nr. 398/2007, dispoziția atacată de reclamantă nemaifiind în vigoare. Mai mult, dispoziția contestată nu contravine niciunei reglementări cu forță juridică superioară, ordinul transpunând în legislația națională dispozițiile din dreptul comunitar, cu reținerea oportunității reglementării conduitei subiectelor de drept angajate în raporturi juridice în sfera de activitate a Ministerului Transporturilor. Excepția tardivității recursului a fost analizată cu prioritate, conform prevederilor art. 137 C. proc.

civ., în ședința publică de la 29 iunie 2007, fiind respinsă pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii. Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs nu a indicat nicio încălcare a formelor de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Criticile pe care le-a formulat pot fi însă încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin Ordinul M.T.C.T. nr. 1856/2006, a fost aprobată Partea I „Normele de autorizare a școlilor de conducători auto” din Normele de autorizare a funcționării centrelor de pregătire a personalului din domeniul transporturilor rutiere.

Ordinul a fost emis în temeiul prevederilor art. 13 din O.G. nr. 19/1997, ale art. 5 alin. (3) lit. g) din O.U.G. nr. 109/2005, ale art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 625/1998 și ale art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 412/2004. Este adevărat că, în contextul întregii reglementări, obligația prevăzută la pct. 9 din anexa 3 (cerința ca din materialul didactic să facă parte și un simulator de conducere auto omologat), apare ca fiind excesiv de împovărătoare pentru particulari, necesitatea ei nefiind impusă de actele normative cu forță juridică superioară în executarea cărora a fost emis ordinul sau de vreo nevoie socială stringentă. De asemenea, este de reținut că abrogarea unui act administrativ normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

Legea nr. 554/2004, reglementează însă, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării. Din această perspectivă, Curtea constată că instanța de fond a conchis în mod corect că reclamanta nu a făcut dovada unei vătămări într-un drept al său ori într-un interes legitim, cu atât mai mult cu cât punctul 9 din anexa 3 a Ordinului nr. 1856/2006 și nota de subsol aferentă acestuia au fost abrogate prin Ordinul nr. 398 din 5 martie 2005. Nici în recurs, reclamanta nu a relevat elemente noi privind producerea unei astfel de vătămări până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința atacată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.E.C.R.L SRL Arad împotriva sentinței civile nr. 61/PI din 7 martie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 iunie 2007.