ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 850/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 117 din 7 mai 2008, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă a Buzăului

și Vrancei, în contradictoriu cu pârâții Comisia specială de retrocedare a unor

bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, Spitalul de

Psihiatrie Săpoca, C.L. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor Măgura, având ca obiect anularea deciziei administrative nr. 1485

din 1 noiembrie 2007 și restituirea imobilelor pretins preluate în mod abuziv

de stat, în anul 1959, pentru S.N.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 1485 din 1

noiembrie 2007 au fost respinse cererile de retrocedare depuse de către S.N. prin

Episcopia Buzăului și Vrancei cu privire la imobilul complex mănăstiresc,

situat în localitatea Măgura, compus din clopotniță și școli bisericești

construite de Episcopul D.R. și terenul aferent de 4 ha, reținându-se că aceste imobile nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, nefiind preluate de stat în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Pe baza actelor dosarului și

a probatoriului administrat, instanța de fond a apreciat că această concluzie

este corectă, decizia atacată fiind legală, întrucât S.N. a fost desființat din

anul 1864, în timpul domniei lui A.I.C. și a trecut la Mănăstirea Ciolanu, iar monahii au rămas la schitul desființat numai până în anul 1845, când

acolo s-a înființat un spital TBC.

De asemenea, potrivit mai

multor adrese emise în anul 1940, cimitirul Sanatoriului de Tuberculoși N. se

afla în întregime ocupat de morminte, solicitându-se încă 500 mp din terenul

statului, rezultând în mod cert că imobilele solicitate la retrocedare –

clădiri și teren aferent – se aflau în proprietatea statului înainte de anul

1945.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta Episcopia Ortodoxă a Buzăului și Vrancei, solicitând

modificarea ei în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și, urmarea

anulării deciziei constate, obligarea Comisiei Speciale la restituirea în

natură a bunurilor solicitate ca fiind bunuri bisericești.

Criticând hotărârea pentru

nelegalitate, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

a apreciat că nu s-a înțeles scopul Legii secularizării averilor mănăstirești

din 1863 prin care domnitorul A.I.C. a lichidat doar fenomenul aservirii unor

așezăminte bisericești din România către mănăstiri grecești, fără ca bunurile

bisericești secularizate să treacă la stat, ci la mănăstirile românești în

funcțiune ori la instituții bisericești nou înființate.

Desființarea Schitului N. realizată

la 11 iulie 1864 a constat de fapt în transformarea lui din așezământ dependent

de o mănăstire grecească, într-un așezământ bisericesc dependent de Mănăstirea

Ciolanu, căreia i-a fost predat tot inventarul, fără a se realiza o

naționalizare a bunurilor sale cum greșit a reținut prima instanță.

Spitalul TBC a fost

înființat încă din 1861, prin reamenajarea băilor sulfuroase pentru tratamentul

soldaților patriei și apoi transformat în sanatoriu la 1895, dar fără să se

renunțe la funcționarea în paralel a schitului care și-a păstrat caracterul de

așezământ religios caritabil, aceasta fiind latura socială a bisericii.

Toate documentele istorice

și actele depuse la dosar, inclusiv evidențele de carte funciară, atestă faptul

că s-a făcut o distincție netă între clădirile construite special pentru spital

și cele bisericești solicitate la retrocedare, reținute ilegal la stat numai în

anul 1959, în urma apariției Decretului 410/1959, astfel cum rezultă din adresa

nr. 739 din data de 27 iulie a acelui an.

În ceea ce privește terenul

aferent, recurenta a precizat că urmare acordului de retrocedare dat de

Spitalul N. și pe baza expertizei extrajudiciare și-a redus pretențiile la

suprafața de 16.879 mp pe care sunt localizate construcțiile solicitate și care

nu împiedică cu nimic activitatea spitalului.

Recursul nu este fondat.

Analizând actele dosarului

și criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu

aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului

judiciar, având în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin Decizia nr. 1485 din 1

noiembrie 2007 a Comisiei Speciale de retrocedare a unor imobile care au

aparținut cultelor religioase din România au fost respinse cererile de retrocedare

depuse de Schitul N. prin Episcopia Buzăului și Vrancei, motivat de faptul că

imobilele ce formează obiectul acestora nu au fost preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și, prin urmare, nu le sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Din actele aflate la dosarul

cauzei rezultă faptul că Schitul N. a fost desființat în anul 1864 ca urmare a

aplicării Legii secularizării averilor mănăstirești, problema de drept

esențială ce se impune a fi dezlegată, raportat la criticile recurentei, fiind

aceea dacă în temeiul respectivei legi bunurile bisericești în discuție au

trecut la stat sau acestea au fost preluate la o dată ulterioară celei din 6 martie 1945, cum pretinde aceasta.

Legea secularizării averilor

mănăstirești a fost votată la 17 din 29 decembrie 1963 și prevede că „toate

averile mănăstirești închinate și neînchinate, precum și alte legate publice

sau daruri făcute de diferiți testatori și donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai, precum și la mitropolii, episcopii și la metoacele lor

de aici din țară și la alte mănăstiri și biserici din orașe sau la așezăminte

de binefacere și de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului

Român, iar veniturile acestor așezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al

statului.

Raportat la claritatea

textului, aceste prevederi legale nu pot fi interpretate în modalitatea

indicată de recurentă, respectiv în sensul că secularizarea dispusă ar fi vizat

doar lichidarea fenomenului aservirii (închinării) unor așezăminte bisericești

din România către mănăstirile grecești.

Prin urmare, atât Comisia

Specială, cât și prima instanță au reținut în mod corect, pe baza probatoriului

administrat, că imobilele solicitate la retrocedare se aflau în proprietatea Statului

Român cu mult timp înainte de anul 1959, indicat de recurentă, când ceea ce s-a

desființat a fost doar activitatea celor două biserici din incinta Spitalului

Săpoca, fără a se putea reține că bunurile solicitate constituiau proprietatea

acestora, ele fiind trecute la stat încă din anul 1864, cum s-a arătat mai sus.

Din moment ce s-a dovedit în

mod cert în cauză că imobilele solicitate la retrocedare au fost trecute la

stat la o dată anterioară datei de 6 martie 1945, în aplicarea principiului de drept „tempus regit actum” afirmațiile recurentei referitoare la legislația

bisericească în vigoare începând cu anul 1948 sunt lipsite de relevanță pentru

corecta soluționare a acesteia.

Față de cele expuse, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Episcopia Ortodoxă a Buzăului și Vrancei împotriva sentinței nr. 117

din 7 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2009.