ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 850/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 117 din 7 mai 2008, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă a Buzăului și Vrancei, în contradictoriu cu pârâții Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, Spitalul de Psihiatrie Săpoca, C.L. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Măgura, având ca obiect anularea deciziei administrative nr. 1485 din 1 noiembrie 2007 și restituirea imobilelor pretins preluate în mod abuziv de stat, în anul 1959, pentru S.N.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 1485 din 1 noiembrie 2007 au fost respinse cererile de retrocedare depuse de către S.N. prin Episcopia Buzăului și Vrancei cu privire la imobilul complex mănăstiresc, situat în localitatea Măgura, compus din clopotniță și școli bisericești construite de Episcopul D.R. și terenul aferent de 4 ha, reținându-se că aceste imobile nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, nefiind preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Pe baza actelor dosarului și a probatoriului administrat, instanța de fond a apreciat că această concluzie este corectă, decizia atacată fiind legală, întrucât S.N. a fost desființat din anul 1864, în timpul domniei lui A.I.C.

și a trecut la Mănăstirea Ciolanu, iar monahii au rămas la schitul desființat numai până în anul 1845, când acolo s-a înființat un spital TBC. De asemenea, potrivit mai multor adrese emise în anul 1940, cimitirul Sanatoriului de Tuberculoși N. se afla în întregime ocupat de morminte, solicitându-se încă 500 mp din terenul statului, rezultând în mod cert că imobilele solicitate la retrocedare – clădiri și teren aferent – se aflau în proprietatea statului înainte de anul 1945. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Episcopia Ortodoxă a Buzăului și Vrancei, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și, urmarea anulării deciziei constate, obligarea Comisiei Speciale la restituirea în natură a bunurilor solicitate ca fiind bunuri bisericești.

Criticând hotărârea pentru nelegalitate, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a apreciat că nu s-a înțeles scopul Legii secularizării averilor mănăstirești din 1863 prin care domnitorul A.I.C. a lichidat doar fenomenul aservirii unor așezăminte bisericești din România către mănăstiri grecești, fără ca bunurile bisericești secularizate să treacă la stat, ci la mănăstirile românești în funcțiune ori la instituții bisericești nou înființate. Desființarea Schitului N. realizată la 11 iulie 1864 a constat de fapt în transformarea lui din așezământ dependent de o mănăstire grecească, într-un așezământ bisericesc dependent de Mănăstirea Ciolanu, căreia i-a fost predat tot inventarul, fără a se realiza o naționalizare a bunurilor sale cum greșit a reținut prima instanță.

Spitalul TBC a fost înființat încă din 1861, prin reamenajarea băilor sulfuroase pentru tratamentul soldaților patriei și apoi transformat în sanatoriu la 1895, dar fără să se renunțe la funcționarea în paralel a schitului care și-a păstrat caracterul de așezământ religios caritabil, aceasta fiind latura socială a bisericii. Toate documentele istorice și actele depuse la dosar, inclusiv evidențele de carte funciară, atestă faptul că s-a făcut o distincție netă între clădirile construite special pentru spital și cele bisericești solicitate la retrocedare, reținute ilegal la stat numai în anul 1959, în urma apariției Decretului 410/1959, astfel cum rezultă din adresa nr. 739 din data de 27 iulie a acelui an.

În ceea ce privește terenul aferent, recurenta a precizat că urmare acordului de retrocedare dat de Spitalul N. și pe baza expertizei extrajudiciare și-a redus pretențiile la suprafața de 16.879 mp pe care sunt localizate construcțiile solicitate și care nu împiedică cu nimic activitatea spitalului. Recursul nu este fondat. Analizând actele dosarului și criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, având în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin Decizia nr. 1485 din 1 noiembrie 2007 a Comisiei Speciale de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România au fost respinse cererile de retrocedare depuse de Schitul N. prin Episcopia Buzăului și Vrancei, motivat de faptul că imobilele ce formează obiectul acestora nu au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și, prin urmare, nu le sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că Schitul N. a fost desființat în anul 1864 ca urmare a aplicării Legii secularizării averilor mănăstirești, problema de drept esențială ce se impune a fi dezlegată, raportat la criticile recurentei, fiind aceea dacă în temeiul respectivei legi bunurile bisericești în discuție au trecut la stat sau acestea au fost preluate la o dată ulterioară celei din 6 martie 1945, cum pretinde aceasta.

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost votată la 17 din 29 decembrie 1963 și prevede că „toate averile mănăstirești închinate și neînchinate, precum și alte legate publice sau daruri făcute de diferiți testatori și donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai, precum și la mitropolii, episcopii și la metoacele lor de aici din țară și la alte mănăstiri și biserici din orașe sau la așezăminte de binefacere și de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor așezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului. Raportat la claritatea textului, aceste prevederi legale nu pot fi interpretate în modalitatea indicată de recurentă, respectiv în sensul că secularizarea dispusă ar fi vizat doar lichidarea fenomenului aservirii (închinării) unor așezăminte bisericești din România către mănăstirile grecești.

Prin urmare, atât Comisia Specială, cât și prima instanță au reținut în mod corect, pe baza probatoriului administrat, că imobilele solicitate la retrocedare se aflau în proprietatea Statului Român cu mult timp înainte de anul 1959, indicat de recurentă, când ceea ce s-a desființat a fost doar activitatea celor două biserici din incinta Spitalului Săpoca, fără a se putea reține că bunurile solicitate constituiau proprietatea acestora, ele fiind trecute la stat încă din anul 1864, cum s-a arătat mai sus. Din moment ce s-a dovedit în mod cert în cauză că imobilele solicitate la retrocedare au fost trecute la stat la o dată anterioară datei de 6 martie 1945, în aplicarea principiului de drept „tempus regit actum” afirmațiile recurentei referitoare la legislația bisericească în vigoare începând cu anul 1948 sunt lipsite de relevanță pentru corecta soluționare a acesteia.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Episcopia Ortodoxă a Buzăului și Vrancei împotriva sentinței nr. 117 din 7 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2009.