ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1037/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1037/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 131 din 25

mai 2006, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Școala de

Cântăreți Bisericești „Macarie Ieromonahul” din cadrul Seminarului Teologic

„Sf. Ioan Gură de Aur” Târgoviște, în contradictoriu cu Comisia specială de

retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 623 din 29

noiembrie 2005, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au

aparținut cultelor religioase din România a respins cererea depusă de

reclamantă, prin care a solicitat retrocedarea imobilului construcții și teren

aferent situat în municipiul Târgoviște.

Această decizie a fost

contestată de reclamantă, dar acțiunea în contencios administrativ astfel

formulată este nefondată.

Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România

și au fost preluate în mod abuziv cu sau fără titlu, de Statul român, de

organizațiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în

proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în

patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se

retrocedează foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Decizia contestată este

legală, deoarece, pe de o parte, reclamanta nu are calitatea de a solicita

restituirea imobilului, întrucât nu este cult religios, fiind înființată prin

decizia nr. 6264 din 24 august 1994, ca unitate cu personalitate juridică

proprie, integrată în rețeaua de învățământ de stat, iar, pe de altă parte,

cererea acesteia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin

sentința nr. 694/2002, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, irevocabilă, ocazie

cu care s-a reținut cu autoritate de lucru judecat, așa cum rezultă din

considerentele deciziei nr. 7051 din 14 decembrie 2004, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, că reclamanta nu a făcut dovada că este

continuatoarea societății desființate, respectiv a Școlii de Cântăreți

Bisericești „Sf. Ioan Cucuzel”, care a fost o societate de învățământ de tip

privat, având în proprietate imobilul revendicat, societate dizolvată prin

Decretul nr. 176/1948.

Prin sentința nr. 185 din 21

septembrie 2005 a fost respinsă cererea reclamantei pentru completarea

sentinței nr. 131 din 25 mai 2005, reținându-se că în speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., potrivit cărora „dacă prin

hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere

principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidente, se poate

cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după

caz, apel sau recurs”.

Aceasta, întrucât, prin

acțiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată, s-a solicitat pe cale

principală anularea deciziei nr. 623 din 29 noiembrie 2005, emisă de pârâtă,

iar în subsidiar, în ipoteza admiterii cererii, retrocedarea imobilului ca o

consecință a anulării deciziei.

Soluția de respingere a

acțiunii a cuprins ambele capete de cerere, atât cel principal, cât și cel

accesoriu și ca atare, nu se poate susține că instanța nu s-a pronunțat pe

cererea modificatoare depusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005, prin

care își micșora câtimea pretențiilor, deoarece restituirea în parte a

imobilului era o cerere accesorie și subsecventă cererii privind anularea

deciziei emisă de pârâtă.

Referitor la faptul că

instanța de fond nu a analizat anumite înscrisuri depuse la dosar, s-a reținut

că pentru o atare situație nu se poate uza de procedura completării hotărârii

prevăzută de art. 281

2

C. proc. civ., asemenea motive putând fi

invocate numai în căile de atac.

Împotriva ambelor hotărâri a

declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Școala de Cântăreți Bisericești

„Macarie Ieromonahul” din cadrul Seminarului Teologic „Sf. Ioan Gură de Aur”

Târgoviște, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât este dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii și conține motive contradictorii, în sensul

motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.

S-a susținut, de asemenea,

că instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri și dovezi administrate,

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, solicitând examinarea cauzei sub toate

aspectele, conform art. 304 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamanta-recurentă a susținut, în esență, următoarele:

Instanța de fond nu a

analizat actele depuse de reclamantă care atestă calitatea sa de succesor al

fostei școli de cântăreți bisericești dizolvată abuziv de regimul comunist în

1948 și calitatea sa de subiect activ privind revendicarea imobilului în

condițiile O.U.G. nr. 94/2000, întemeindu-și în mod greșit soluția pe o altă

hotărâre judecătorească, fără ca în cauză să poată opera autoritatea de lucru

judecat, care se poate invoca numai dacă există tripla identitate prevăzută de

art. 1201 C. civ. și numai în ceea ce privește dispozitivul unei hotărâri, nu

și considerentele acesteia.

Nelegală este, în opinia

recurentei, concluzia instanței, în sensul că nu este îndreptățită la

restituire, întrucât actul normativ nu folosește noțiunea de bunuri imobiliare

proprietatea cultelor, ci pe aceea de bunuri aparținând cultelor religioase,

iar Biserica Ortodoxă Română este un cult majoritar, fiind structural compus

din patriarhii, eparhii, protopopiate, parohii, mănăstiri, școli religioase

etc., elemente structurale cu personalitate juridică la fel ca Biserica

Ortodoxă Română. Prin urmare, conchide recurenta, aceste bunuri sunt

proprietatea elementelor structurale ale Bisericii Ortodoxe Române,

constituind, însă, generic, averea bisericească a acesteia din urmă. Mai mult,

susține recurenta, Secretariatul pentru Culte a certificat faptul că Școala de

cântăreți bisericești Târgoviște este în drept să revendice imobilul unde a

funcționat fosta Societate Generală a cântăreților bisericești Sf. Ioan

Cucuzel, filiala Dâmbovița, Târgoviște, fără a fi nevoie de acordul sau

aprobarea vreunei instituții, actul emis în acest sens nefiind analizat de

instanța de fond.

Raportat la aceleași aspecte

și în condițiile în care, potrivit art. 7 alin. (8) din Legea nr. 84/1985

privind învățământul, toate școlile, cu excepția celor primare, au

personalitate juridică și pot avea patrimoniu distinct, s-a invocat și

contradictorialitatea motivelor hotărârii, apreciate ca fiind ilogice, întrucât

ar fi absurd să se pretindă că toate elementele structurale ale Bisericii

Ortodoxe Române trebuie să constituie un cult distinct, ele aparținând cultului

ortodox, majoritar în România.

S-a susținut, de asemenea,

că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii de restrângere a obiectului

retrocedării, motivat de faptul că o parte a imobilului a fost atribuit în

proprietate unor foști chiriași, ca, de altfel, și asupra unor dovezi

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

A fost criticată și

concluzia instanței din considerentele sentinței nr. 185 din 21 septembrie 2006,

potrivit căreia restrângerea obiectului acțiunii este o cerere accesorie și

subsecventă, respectiv că s-ar fi formulat două cereri cu două petite

distincte, unul principal și altul accesoriu, în realitate solicitându-se

inițial retrocedarea întregului mobil, iar ulterior, doar modificarea în parte

a deciziei contestate, în sensul retrocedării corpurilor C.1 și C.3, așa cum

rezultă foarte clar din concluziile scrise depuse la dosar.

Examinând actele dosarului,

motivele de recurs invocate de reclamanta-recurentă și examinând cauza sub

toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare

arătate.

În conformitate cu

prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, imobilele care au aparținut cultelor religioase din

România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român,

de organizațiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în

proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în

patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se

retrocedează foștilor proprietari în condițiile acestei ordonanțe de urgență.

De asemenea, potrivit pct.

13 din Normele metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 94/2000, persoanei

care a formulat o cerere de retrocedare, îi revine obligația de a depune „orice

înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra

imobilului, la data preluării abuzive”, precum și actele care permit

recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare,

dovada continuării sau reluării cultului religios).

Pe baza lucrărilor dosarului

și a probelor administrate în cauză, prima instanță a concluzionat în mod

corect că reclamanta nu este îndreptățită să solicite retrocedarea imobilului

potrivit acestor prevederi legale în calitatea sa de unitate școlară cu

personalitate juridică integrată în rețeaua învățământului de stat și în

condițiile în care nu este continuatoarea societății învățământ de tip privat

care a avut în proprietate imobilul revendicat, societate dizolvată prin

Decretul nr. 176/1948, astfel cum s-a statuat și prin sentința nr. 694/2002 a

Tribunalului Dâmbovița, devenită irevocabilă prin decizia nr. 7051/2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Hotărârea atacată a fost

dată ca urmare a cercetării fondului cauzei, adoptându-se soluția de respingere

a acțiunii ca nefondată, și nu prin reținerea incidenței excepției autorității

lucrului judecat, cum pretinde recurenta, nefiind îndeplinită în speță cerința

triplei identități de obiect, cauză și părți impusă de art. 1201 C. civ.

Dat fiind însă, imperativul

evitării contradicțiilor dintre hotărârile pronunțate asupra acelorași

chestiuni litigioase, care justifică incidența funcției pozitive a autorității

lucrului judecat în cadrul raporturilor mutuale dintre diversele jurisdicții,

anume aceea a recunoașterii autorității statuărilor definitive și irevocabile,

având ca fundament principiul imutabilității verificării și tranșării

anterioare a unei asemenea chestiuni, prima instanță a fost obligată, contrar

susținerilor recurentei, să-și sprijine soluția și pe hotărârile judecătorești

anterior indicate. Aceasta, întrucât pentru a se adopta și, respectiv, a se

menține în căile de atac soluția de respingere a contestației reclamantei

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a

imobilului în discuție, s-a impus examinarea și rezolvarea aceleiași chestiuni

litigioase, decisivă în soluționarea ambelor cauze, referitoare la calitatea

reclamantei de continuatoare a Școlii de Cântăreți Bisericești „Sf. Ioan

Cucuzel”, proprietară a imobilului la data pretinsei preluări abuzive.

Or, în doctrină și

jurisprudență s-a admis că în sfera autorității lucrului judecat intră și

„considerentele decisive”, adică acelea care constituie susținerea necesară a

dispozitivului și cele în lipsa cărora înțelegerea acestuia nu ar fi posibilă.

Prezumția lucrului judecat

este, așadar, un mijloc de apărare în fond care simplifică dovada, întrucât

constatarea făcută în procesul anterior trebuie acceptată ca valabilă pentru

soluționarea unui proces ulterior. Ea se aplică atunci când există „identitatea

de chestiuni”, în timp ce condiția de aplicare a excepției lucrului judecat

este „identitatea de acțiuni” - obiect, cauză și părți.

Evident, raportat la

caracterul decisiv al acestei chestiuni în justificarea soluției adoptate, nu

se mai impunea evidențierea detaliată, în considerentele hotărârii a tuturor

celorlalte susțineri ale reclamantei, criticile acesteia referitoare la

pretinsa nepronunțare asupra cererii de restrângere a obiectului retrocedării

ori asupra unor dovezi hotărâtoare dezlegării pricinii fiind nejustificate.

Din același considerent nu

se impune a fi examinate susținerile reiterate în recurs referitoare la

pretinsa apartenenței a imobilului în discuție categoriei bunurilor comune din

averea bisericească a cultului ortodox, majoritar în România, acestea nefiind

de natură a justifica adoptarea unei alte soluții în cauză. Distinct de acest

aspect este de reținut că acțiunea Arhiepiscopiei Târgoviște în revendicarea

aceluiași imobil a fost respinsă prin decizia civilă nr. 3207 din 3 octombrie

2000, pronunțată Curtea de Apel Ploiești, împrejurare care ar fi constituit,

oricum, un argument în plus pentru a se reține netemeinicia prezentei acțiuni.

Nejustificate sunt și

criticile aduse de recurentă, sentinței civile nr. 185 din 21 septembrie 2006,

prin care s-a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 131 din 25

mai 2006, circumscrise acelorași motive de nelegalitate, prima instanță

constatând în mod corect că soluția adoptată a vizat acțiunea reclamantei în

întregul său, neputându-se reține, de altfel, că precizările ulterioare, în

sensul restrângerii obiectului cererii la o retrocedare parțială a imobilului,

ca urmare a anulării deciziei contestate, ar reprezenta o cerere distinctă

asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, pentru a se putea uza de procedura

instituită de art. 281

2

C. proc. civ.

Reținând, așadar, că

hotărârile atacate au fost date cu aplicarea corectă a legii și conțin motivele

pe care se sprijină, fără ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura

pricinii și, prin urmare, nu sunt incidente, în speță, motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, ca, de

altfel, nici un alt motiv care să fie invocat din oficiu în condițiile art. 306

alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Școala de Cântăreți Bisericești Macarie Ieromonahul din cadrul

Seminarului Teologic Sf. Ioan Gură de Aur Târgoviște împotriva sentinței nr.

131 din 25 mai 2006 și a sentinței nr. 185 din 21 septembrie 2006 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2007.