ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4353/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie

2009 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, reclamanta Biserica U.M., prin Episcopia

U. Cluj Napoca, a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia specială

de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România,

anularea din 20 mai 2009 emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei decizii

de restituire către reclamantă a imobilului înscris în C.F. Târgu Mureș, imobil

situat în Tg. Mureș, str. K.S., str. M.A., str. S., în funcție de cota deținută

de reclamantă din Sanatoriul Tg. Mureș S.A.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că, prin decizia contestată, pârâtul a respins în mod nelegal cererea

sa de restituire parțială a imobilului, pe considerentul că nu ar fi făcut dovada

proprietății asupra acestuia.

Reclamanta menționează

că înscrisurile depuse în dosarul înaintat pârâtului dovedesc că imobilul, la data

preluării, s-a aflat în proprietatea Sanatoriului Târgu-Mureș SA, care a fost înființat

de către Biserica R.C., Biserica R. și Biserica U.

Totodată, reclamanta a

precizat faptul că, într-adevăr, legea specială, respectiv O.U.G. 94/2000 privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România

, nu prevede situația ca, în cazul revendicării de

către un asociat sau acționar, imobilul să fie restituit acestuia. Prevederile legii

speciale se completează, totuși, cu cele ale art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001,

care reprezintă legea generală în materia restituirii, fiind evidentă voința legiuitorului

de a se restitui toate imobilele foștilor proprietari.

Pârâtul Guvernul României

- Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase

din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii introductive

de instanță ca neîntemeiată, motivând că reclamanta nu se încadrează în prevederile

O.U.G. 94/2000 întrucât, la data preluării de către statul român a imobilului în

cauză, proprietarul tabular al imobilului era Sanatoriul Târgu Mureș S.A., reclamanta

fiind doar o acționară a acestei societăți, alături de alți acționari. Or, pretinde

pârâtul, potrivit C. com. și normelor aflate în vigoare la data preluării, societățile

în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acțiuni și anonimă, constituie

o persoană juridică distinctă de aceea a asociaților iar, potrivit art. 80, în forma

de la data preluării, asociatul nu avea niciun raport juridic cu societatea, participând

doar la beneficiile și pierderile cuvenite asociatului. Ca atare, pârâtul susține

că patrimoniul Sanatoriului era distinct de patrimoniul acționarilor săi, iar asupra

patrimoniului societății, acționarii nu aveau un drept de proprietate: în plus,

acțiunile deținute de reclamantă la societate reprezentau părți din capitalul social

al societății și nu părți din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanta nu a deținut

niciodată proprietatea integral sau parțial a imobilului în cauză. În ce privește

aplicarea dispozițiilor Legii 10/2001, pârâtul arată că acest act normativ prevede

posibilitatea acordării măsurilor reparatorii pentru foștii acționari ai unor persoane

juridice doar dacă sunt persoane fizice, nefiind prevăzută posibilitatea restituirii

proprietăților persoanelor juridice care au avut calitatea de acționari ai altor

persoane juridice.

Prin sentința civilă

nr. 138 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Decizia nr. 2046/2009

emisă de pârâtă este legală, întrucât reclamanta nu a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului litigios, după cum impun dispozițiile art. 1

alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată.

Mai precis, imobilul revendicat

nu a aparținut vreunui cult religios, respectiv Bisericii U.M., ci unei societăți

pe acțiuni – Sanatoriul Tg. Mureș - care, potrivit art. 78 teza ultimă și art. 80

C. com. (în forma în vigoare la data preluării de către stat în anul 1948), avea

o existență distinctă, un regim juridic distinct, adică drepturi și obligații distincte

de cele ale acționarilor.

Ceea ce a deținut reclamanta,

cu titlu de proprietar, adică cota parte din acțiuni la societatea anterior nominalizată,

nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Legiuitorul nu a prevăzut

posibilitatea ca un acționar persoană juridică să poată solicita retrocedarea unui

bun considerat a fi fost preluat abuziv înainte de anul 1989.

Dispozițiile art. 3

lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu se pot aplica prin analogie, întrucât

acest text legal are în vedere, în mod expres, doar persoanele fizice, asociați

ai persoanei juridice, care dețineau imobile, nu și persoane juridice.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., recurenta a susținut faptul că hotărârea judecătorească contestată este

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:

Voința legiuitorului român

a fost aceea de a restitui toate imobilele foștilor proprietari, inclusiv celor

care au aparținut unor societăți comerciale unde fostul proprietar a fost asociat

sau acționar.

Legea nr. 10/2001 – legea

cadru în materie – reglementează în detaliu fiecare situație de preluare abuzivă,

iar norma specială - O.U.G. nr. 94/2000 – stabilește doar o procedură specială de

retrocedare, în considerarea faptului că aceste culte religioase au deținut o avere

mult mai substanțială, pentru care s-a impus existența unei asemenea proceduri de

restituire.

În cauză, normele juridice

trebuiau analizate nu doar prin prisma legii speciale, ci cu extindere și la normele

legale privind statutul persoanelor juridice și transmiterea patrimoniului lor în

caz de dizolvare.

Judecătorul fondului trebuia

să se raporteze la succesorii de drept ai Sanatoriului Tg-Mureș, adică la bisericile

istorice, ei fiind titularii dreptului de a solicita imobilul aflat în discuție.

În opinia recurentei,

prin trecerea imobilului în proprietatea statului fără nicio despăgubire, s-a comis

un abuz grav, fiind încălcat dreptul de proprietate al acționariatului Sanatoriului

Tg-Mureș. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., un asemenea act îngrădește

dreptul de proprietate al cultelor religioase, fiind sancționabil.

De asemenea, recurenta

susține că, în speță, sunt aplicabile normele internaționale care protejează egalitatea

de tratament și înlăturarea oricărei discriminări.

Intimata Comisia Specială

de Retrocedare a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză,

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, recurenta-reclamantă a formulat cererea,

înregistrată pe rolul Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care

au aparținut cultelor religioase din România, prin care a solicitat retrocedarea

imobilului situat în municipiul Tg.Mureș, str. K.S., str. M.A., str. S., înscris

în cartea funciară a localității Tg. Mureș.

Prin decizia nr. 2046

din 20 mai 2009, intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea recurentei-reclamante,

cu motivarea că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

ce a format obiectul cererii de retrocedare și că acesta nu a fost preluat în mod

abuziv de către Statul Român de la petentă, în perioada de referință la care face

trimitere O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte apreciază,

în acord cu prima instanță, că decizia anterior individualizată, a fost emisă de

autoritatea publică recurentă cu respectarea dispozițiilor legale incidente în materie,

pentru motivele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, imobilele care au aparținut cultelor religioase

din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român,

de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea

statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane

juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în

condițiile prezentei O.U.G.

Din interpretarea dispoziției

normative anterior citată, rezultă că prima condiție instituită de legiuitor este

aceea ca imobilul ce formează obiectul retrocedării să fi aparținut unui cult religios

din România.

În mod corect, prima instanță

a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în speță întrucât, la momentul

preluării imobilului aflat în discuție, proprietarul tabular al acestuia era Sanatoriul

Tg-Mureș.

Recurenta Episcopia U.

era doar acționar al societății Sanatoriul Tg-Mureș, alături de Eparhia R. din Ardeal

și Arhiepiscopia R.C. Alba – Iulia.

La data preluării imobilului

în cauză (1 decembrie 1948), legea generală care reglementa regimul juridic al societăților

și asociațiunilor comerciale era C. com. al Regatului României, din data de 15

iunie 1906.

În conformitate cu prevederile

art. 78 teza finală din acest act normativ, societatea în nume colectiv, societatea

în comandită simplă, societatea în comandită prin acțiuni și societatea anonimă

constituiesc o persoană juridică distinctă de aceea a asociaților.

De asemenea, potrivit

art. 80 din același act normativ, cesionarul și asociatul nu au niciun raport juridic

cu societatea; ei participă numai la beneficiile și pierderile cuvenite asociatului,

în proporțiune cu partea de interes care li s-a atribuit.

Din analiza acestor două

prevederi legale reiese cu claritate faptul că patrimoniul Sanatoriului Tg-Mureș

era distinct de patrimoniul acționarilor săi, inclusiv cel al Episcopiei U., motiv

pentru care nu se poate primi susținerea acesteia că deține un drept de proprietate

asupra imobilului solicitat a-i fi retrocedat.

Cu alte cuvinte, imobilul

litigios nu a aparținut cultului religios reprezentat de Episcopia U., la momentul

preluării de către Statul Român, ci unei persoane juridice distincte, adică Sanatoriului

Tg-Mureș, la care, într-adevăr, recurenta avea calitatea de acționar.

Însă, cota parte din acțiuni

deținută de recurentă la Sanatoriul Tg-Mureș nu poate face obiectul unei solicitări,

în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată.

Ca atare, recurenta nu

poate susține că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.,

întrucât nu deține un „bun”, în accepțiunea Convenției Europene, care să intre sub

incidența O.U.G. nr. 94/2000, republicată.

Înalta Curte nu poate

reține critica recurentei în sensul că prima instanță a făcut o aplicare greșită

a dispozițiilor art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată. Acest text legal

nu se poate aplica prin analogie, întrucât vizează o altă categorie de beneficiari:

persoane fizice acționari ai unor persoane juridice care dețineau imobile.

În plus, instanța de control

judiciar reține că, o soluție similară a fost dată și prin decizia nr. 1848 din

23 septembrie 2008, în care Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea prin care Eparhia

R. din Ardeal a solicitat restituirea în natură a unei cote din imobilul ce formează

și obiectul prezentului litigiu. Această soluție a fost menținută de Curtea de Apel

Tg- Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 14 din 27 ianuarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 552/43/2008.

În consecință, apreciind

că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar

în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, Înalta Curte,

în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28

din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de recurenta-reclamantă Biserica U.M. prin Episcopia U. Cluj împotriva

sentinței civile nr. 138 din 16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2010.