ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 742/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 255 din 14 octombrie 2008 Curtea de Apel București a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul H.G.C. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 2008 dispusă în Dosarul nr. 409/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că prin plângerea înregistrată sub nr. 4302/2/2008 din data de 16 iulie 2008, H.G.C. a solicitat desființarea rezoluției dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în data de 22 mai 2008, ca urmare a neînceperii urmăririi penale față de intimatul G.E. – șef secție 8 Poliție și B.V.

– agent șef adjunct în cadrul aceleiași secții, pentru infracțiunile prevăzute de art. 249 C. pen. și art. 246 C. pen. În motivarea plângerii petentul a susținut că intimații G.E. și B.V. nu și-au îndeplinit obligațiile profesionale ce le reveneau cu privire la sesizarea de furt formulată și că nu au luat măsuri pentru eradicarea vagabondajului și a furturilor din zona unde locuiește petiționarul respectiv. Prima instanță a constatat, că soluția de neurmărire penală dispusă față de cei doi intimați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar este corectă. Împrejurarea că intimatul B.V., în îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu s-a deplasat la locuința petentului pentru a efectua cercetarea locului faptei, inserând în procesul-verbal întocmit aspectele constatate, a fost apreciată de instanță ca o acțiune care nu poate constitui motiv de începere a urmăririi penale sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.

și art. 249 C. pen., cu atât mai mult cu cât propunerea de neîncepere a urmăririi penale formulată de intimatul B.V. în cauza pe care a instrumentat-o a fost însoțită de procuror și menținută ulterior de către instanță. În ce-l privește pe intimatul G.E., s-a apreciat că în mod întemeiat s-a făcut de către procuror aplicarea art. 10 lit. a) C. proc. pen., atâta timp cât intimatul nu a efectuat acte de urmărire penală în cauza la care se referă petentul, deoarece nu avea atribuții în acest sens, existând doar posibilitatea ca el să fi semnat adrese de înaintare a cauzelor la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București.

Împotriva sentinței pronunțată de prima instanță a declarat recurs petentul care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând susținerile formulate în plângerea penală și a concluzionat în sensul casării sentinței penale atacate, desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei la parchet pentru a se începe urmărirea penală față de intimați. Recursul declarat de petiționar nu este fondat. Examinând hotărârea recurată, respectiv actele și lucrările de la dosar Înalta Curte constată că rezoluția de neurmărire penală dispusă de procuror față de cei doi intimați sub aspectul infracțiunilor imputate acestora de către petent este întemeiată și se bazează pe actele premergătoare efectuate în cauză.

Din situația de fapt reținută a rezultat că petiționarul H.G.C. a formulat o plângere penală prin care a sesizat sustragerea la 2 februarie 2006, de către autori necunoscuți a unor bunuri din locuința sa. Urmare acestei plângeri s-au efectuat cercetări de către organele de poliție și pe baza materialului probator, intimatul B.V. – agent șef adjunct în cadrul secției 8 Poliție – Biroul Investigații Criminale a întocmit un referat cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale, iar prin rezoluția emisă la 27 noiembrie 2006 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 în Dosarul nr. 2222/P/2006 propunerea a fost confirmată. Ulterior plângerea împotriva soluției a fost respinsă de prim procurorul unității, iar apoi plângerea formulată de petiționar în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen. a fost respinsă de Judecătoria Sectorului 2. Este de observat așadar că intimatul B.V. nu a făcut decât să-și exercite atribuțiile de serviciu, efectuând actele de cercetare care s-au impus în cauza având ca obiect sesizarea petiționarului, și a propus o soluție de neurmărire penală bazată pe actele întocmite, soluție care dealtfel a fost menținută de către instanțe. Cât privește pe intimatul comisar G.E., șeful secției de poliție, din actele premergătoare efectuate a rezultat că acesta nu a participat la cercetările desfășurate în cauza respectivă, neavând atribuții în acest sens. Așa fiind, Înalta Curte constată, că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de cei doi intimați, întemeiată pe dispozițiile art. 10 lit. a) și c) C. proc.

pen. este corectă, ca dealtfel și sentința primei instanțe care respingând plângerea formulată de petent împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, a menținut-o. Referitor la susținerea recurentului petiționar în sensul că instanța nu s-a pronunțat și cu privire la alți complici ai intimaților și asupra mai multor infracțiuni pe care aceștia le-ar fi comis, este de arătat că obiectul judecății în cauza de față l-a constituit, potrivit art. 278 1 C. proc. pen. plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror față de cei doi intimați, astfel încât cenzura instanței este limitată la faptele reclamate și în raport de care s-au efectuat acte premergătoare dar și în ceea ce privește făptuitorii față de care s-a adoptat soluția de neurmărire penală, intimați în cauza de față.

Ca urmare, o extindere de către instanță a cadrului procesul cu privire la alte persoane și la alte aspecte decât cele vizate în rezoluția atacată ar fi fost inadmisibil, astfel că soluția pronunțată de prima instanță care s-a preocupat de examinarea actelor și lucrărilor dosarului și a rezoluției atacate în limitele impuse de dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. este corectă. Pentru considerentele arătate Înalta Curte apreciază că recursul declarat de petiționar este nefondat astfel că potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. îl va respinge ca atare. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul H.G.C. împotriva sentinței penale nr. 255 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 martie 2009.