ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1812/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2466 din 11 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, a respins excepția lipsei procedurii prealabile și excepția prescripției dreptului la acțiunea, ca neîntemeiate și a obligat pârâta Autoritatea Națională a Vămilor la plata către reclamantele G.R.E. și H.L. a primei de concediu pe anii 2001-2006, actualizată cu rata inflației la data plății efective. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată deoarece nu există temei legal pentru obligarea acestui pârât la alocarea fondurilor necesare plății primelor de vacanță.

Privitor la excepția lipsei procedurii prealabile, instanța de fond a apreciat că nu există obligația reclamantelor de a efectua această procedură, acestea având calitatea de funcționari publici, iar excepția prescripției este de asemenea neîntemeiată, cursul acesteia fiind întrerupt de suspendările succesive ale plății primelor de concediu. Pe fond, a reținut că dreptul la prima de concediu al salariaților care au calitate de funcționar public este un drept stabilit prin Legea 188/1999, iar potrivit dispozițiilor art. 38 C. muncii, salariații și angajatorul nu pot cădea de acord cu privire la limitarea sau renunțarea la drepturile conferite prin lege. A mai reținut prima instanță că suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, încălcându-se art. 41 din Constituția României referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională a Vămilor criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență următoarele: În mod greșit a respins instanța de fond excepția lipsei procedurii prealabile, precum și pe cea a prescripției dreptului la acțiune; Nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, acest drept fiind de fapt inexistent în această perioadă și nu doar suspendat. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În primul rând, în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii 188/1999, lege specială care se aplică funcționarilor publici, categorie din care fac parte și cele două reclamante, iar art. 91 1 din această lege stabilește doar competența instanțelor de contencios administrativ, nefiind aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004 privitoare la obligația efectuării procedurii prealabile. În al doilea rând nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță din perioada 2001-2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripția își reia cursul de 3 ani.

În concluzie, instanța de fond în mod legal a respins cele două excepții invocate de pârâtă, acest motiv de recurs fiind nefondat. Referitor la motivul de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că argumentele critice aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor, împotriva sentinței civile nr. 2466 din 11 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios a dministrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 mai 2008.