ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 222/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 840 din 18 martie 2008, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei SC F.F. SA București privind suspendarea executării Deciziei nr. 437 din 9 octombrie 2007 prin care pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor – Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate a revocat autorizația de antrepozit fiscal și a respins solicitările reclamantei privind reducerea garanției și renunțarea la activitatea de producere a băuturilor spirtoase, precum și a Deciziei nr. 27 din 25 ianuarie 2008 prin care a fost respinsă cererea de reexaminare a respectivei decizii.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea acelor administrative în discuție, respectiv existența unui caz bine justificat și iminența pagubei, prevederi legale aplicabile și în materie fiscală potrivit art. 185 alin. (2) C. proc. fisc., elementul de diferențiere față de dreptul comun constituindu-l doar necesitatea depunerii unei cauțiuni.

În justificarea acestei concluzii, instanța de fond a precizat că reclamanta a făcut doar o referire generică la posibilele urmări ale punerii în executare a acestor decizii, în motivarea cererii, fără a indica motivele pentru care apreciază că se află în prezența unui caz bine justificat sau ce face dovada unei pagube iminente, iar la o sumară pipăire a fondului nu s-au sesizat elemente de vădită nelegalitate a actelor respective care să justifice luarea unei astfel de măsuri de protecție provizorie. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC F.F. SA solicitând modificarea ei în sensul suspendării executării deciziilor contestate până la soluționarea pe fond a acțiunii.

În motivarea recursului s-a susținut, în esență, că sentința atacată este nemotivată sub toate aspectele ce țin de analiza cazului bine justificat și existența unei pagube iminente, considerentele acesteia constituind o pură teorie cu privire la cererile de suspendare în contencios administrativ, universal valabilă în orice cauză de acest tip, ceea ce echivalează cu o încălcare a dispozițiilor Codului de procedură civilă și art. 6 C.E.D.O. De asemenea, în opinia recurentei, în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, ca operație juridică de întrerupere a efectelor acestuia, în practica instanțelor judecătorești admițându-se în mod constant că revocarea unei astfel de autorizații ce determină încetarea activității antrepozitarului constituie un caz temeinic justificat, de natură să creeze o pagubă iminentă, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin revocarea autorizației de antrepozit fiscal, susține societatea recurentă, s-a ajuns în situația imposibilității respectării contractelor în derulare și blocării întregii activități, la acest important prejudiciu patrimonial adăugându-se și cel nepatrimonial care constă în neîncrederea partenerilor de afaceri. Încetarea activității conduce, de asemenea, la imposibilitatea plății salariilor celor peste 100 de angajați, precum și a utilităților, putându-se ajunge la restructurări sau chiar la pornirea unei proceduri de lichidare judiciară. A mai susținut recurenta că situația dedusă judecății trebuie să fie analizată și din perspectiva Recomandării nr. (89) 8/1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, ținându-se cont de ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente prin prisma cărora se impunea acordarea măsurii de protecție provizorie solicitată.

Analizând actele dosarului, criticile recurentei circumscrise, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate. Codul de procedură civilă a consacrat, într-adevăr, prin art. 261 alin. (1) pct. 5, principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate clar, convingător și pertinent, ca o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se asigură exercitarea în mod real a controlului judiciar.

Instanța nu este obligată însă să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, acestea putând fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât prevederile art. 304 pct. 7, coroborate cu art. 261 alin. (8) 1 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca acestea să nu fie contradictorii ori străine de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților. În speță, motivarea hotărârii atacate îndeplinește aceste cerințe, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar, astfel încât incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținută. Nejustificate sunt și criticile recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din examinarea actelor dosarului rezultând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie. Astfel, prima instanță s-a pronunțat, în limitele investirii sale, asupra cererii de suspendare înregistrată la data de 4 martie 2008, anterior formulării acțiunii în anularea actelor administrativ-fiscale în discuție (2 aprilie 2008), cerere întemeiată numai pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text de lege, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorității publice care a emis actul, sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Cazurile bine justificate sunt definite de art. 2 lit. t) din aceeași lege ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, prezumția de legalitate constituind unul din fundamentele caracterului său executoriu. De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1989 a Consiliului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, la care a făcut referire recurenta, în raport cu ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente, instanța poate acorda asemenea măsuri de protecție provizorie atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube grave, dificil de reparat și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În speță, concluzia primei instanțe rezultată din examinarea sumară a cauzei, fără antamarea fondului, cu privire la inexistența vreunui indiciu aparent valabil de nelegalitate a actelor contestate este justificată, fiind confirmată, de altfel, prin soluția adoptată asupra fondului cauzei, aceea de respingere a acțiunii în anulare ca neîntemeiată. Așa fiind, cum potrivit textului de lege invocat ca temei legal al cererii suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, irelevante fiind într-o atare situație, pentru justa soluționare a cererii, susținerile și argumentele recurentei cu privire la iminența pagubei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC F.F. SA București împotriva sentinței civile nr. 840 din 18 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2009.