ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 222/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 840 din 18 martie 2008, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei SC F.F. SA București privind suspendarea

executării Deciziei nr. 437 din 9 octombrie 2007 prin care pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor – Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse

supuse accizelor armonizate a revocat autorizația de antrepozit fiscal și a

respins solicitările reclamantei privind reducerea garanției și renunțarea la

activitatea de producere a băuturilor spirtoase, precum și a Deciziei nr. 27

din 25 ianuarie 2008 prin care a fost respinsă cererea de reexaminare a

respectivei decizii.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ

cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se

dispune suspendarea acelor administrative în discuție, respectiv existența unui

caz bine justificat și iminența pagubei, prevederi legale aplicabile și în

materie fiscală potrivit art. 185 alin. (2) C. proc. fisc., elementul de

diferențiere față de dreptul comun constituindu-l doar necesitatea depunerii

unei cauțiuni.

În justificarea acestei

concluzii, instanța de fond a precizat că reclamanta a făcut doar o referire

generică la posibilele urmări ale punerii în executare a acestor decizii, în

motivarea cererii, fără a indica motivele pentru care apreciază că se află în

prezența unui caz bine justificat sau ce face dovada unei pagube iminente, iar

la o sumară pipăire a fondului nu s-au sesizat elemente de vădită nelegalitate

a actelor respective care să justifice luarea unei astfel de măsuri de

protecție provizorie.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta SC F.F. SA solicitând modificarea ei în sensul

suspendării executării deciziilor contestate până la soluționarea pe fond a

acțiunii.

În motivarea recursului s-a

susținut, în esență, că sentința atacată este nemotivată sub toate aspectele ce

țin de analiza cazului bine justificat și existența unei pagube iminente,

considerentele acesteia constituind o pură teorie cu privire la cererile de

suspendare în contencios administrativ, universal valabilă în orice cauză de

acest tip, ceea ce echivalează cu o încălcare a dispozițiilor Codului de procedură

civilă și art. 6 C.E.D.O.

De asemenea, în opinia

recurentei, în cauză sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de

lege pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ

contestat, ca operație juridică de întrerupere a efectelor acestuia, în

practica instanțelor judecătorești admițându-se în mod constant că revocarea

unei astfel de autorizații ce determină încetarea activității antrepozitarului

constituie un caz temeinic justificat, de natură să creeze o pagubă iminentă,

în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin revocarea autorizației

de antrepozit fiscal, susține societatea recurentă, s-a ajuns în situația

imposibilității respectării contractelor în derulare și blocării întregii

activități, la acest important prejudiciu patrimonial adăugându-se și cel

nepatrimonial care constă în neîncrederea partenerilor de afaceri.

Încetarea activității

conduce, de asemenea, la imposibilitatea plății salariilor celor peste 100 de

angajați, precum și a utilităților, putându-se ajunge la restructurări sau

chiar la pornirea unei proceduri de lichidare judiciară.

A mai susținut recurenta că situația

dedusă judecății trebuie să fie analizată și din perspectiva Recomandării nr. (89)

8/1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, ținându-se

cont de ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente prin prisma cărora se

impunea acordarea măsurii de protecție provizorie solicitată.

Analizând actele dosarului,

criticile recurentei circumscrise, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, având în vedere

considerentele în continuare arătate.

Codul de procedură civilă a

consacrat, într-adevăr, prin art. 261 alin. (1) pct. 5, principiul general

potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate clar, convingător și

pertinent, ca o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu

judecătoresc și singurul mijloc prin care se asigură exercitarea în mod real a

controlului judiciar.

Instanța nu este obligată

însă să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, acestea putând fi

sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât prevederile art. 304 pct.

7, coroborate cu art. 261 alin. (8)

1

pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția

adoptată și ca acestea să nu fie contradictorii ori străine de natura pricinii,

precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților.

În speță, motivarea

hotărârii atacate îndeplinește aceste cerințe, făcând posibilă exercitarea

controlului judiciar, astfel încât incidența motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Nejustificate sunt și

criticile recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., din examinarea actelor dosarului rezultând că hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în

materie.

Astfel, prima instanță s-a

pronunțat, în limitele investirii sale, asupra cererii de suspendare

înregistrată la data de 4 martie 2008, anterior formulării acțiunii în anularea actelor administrativ-fiscale în discuție (2 aprilie 2008), cerere întemeiată numai pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de

lege, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea autorității publice care a emis actul, sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Cazurile bine justificate

sunt definite de art. 2 lit. t) din aceeași lege ca fiind acele împrejurări

legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ, prezumția de legalitate

constituind unul din fundamentele caracterului său executoriu.

De asemenea, din perspectiva

prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1989 a Consiliului de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei, la care a făcut referire recurenta, în raport cu ansamblul

circumstanțelor și intereselor prezente, instanța poate acorda asemenea măsuri

de protecție provizorie atunci când executarea actului administrativ este de

natură a cauza pagube grave, dificil de reparat și când există un argument

aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În speță, concluzia primei

instanțe rezultată din examinarea sumară a cauzei, fără antamarea fondului, cu

privire la inexistența vreunui indiciu aparent valabil de nelegalitate a

actelor contestate este justificată, fiind confirmată, de altfel, prin soluția

adoptată asupra fondului cauzei, aceea de respingere a acțiunii în anulare ca

neîntemeiată.

Așa fiind, cum potrivit

textului de lege invocat ca temei legal al cererii suspendarea executării

actului administrativ se poate dispune numai atunci când sunt îndeplinite

cumulativ cele două condiții, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, irelevante fiind într-o atare

situație, pentru justa soluționare a cererii, susținerile și argumentele

recurentei cu privire la iminența pagubei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC F.F. SA București împotriva sentinței civile nr. 840 din 18 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2009.