ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 525/2009

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 7

martie 2008 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.S. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, anularea

Hotărârii nr. 1600/285 din 11 ianuarie 2008 și obligarea pârâtei la emiterea

unei hotărâri prin care pârâtul să recunoască în favoarea sa drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că s-a născut la data de 10 iunie 1944 în localitatea Cobadin, raionul

Negru-Vodă, România, în perioada în care părinții săi au fost strămutați din

comuna Alfatar, județul Durustor, Bulgaria.

Prin sentința civilă nr. 1649 din 28

mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând anularea

hotărârii atacate. Totodată, instanța a obligat pârâta la emiterea unei noi

hotărâri prin care să recunoască reclamantului drepturile prevăzute de Legea

nr. 189/2000, pe perioada 10 iunie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1

octombrie 2007.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut, în esență, că reclamantul s-a născut ulterior datei la care

părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliul,

suferind aceleași prejudicii și consecințe nefavorabile ca și familia sa,

urmare a persecuțiilor etnice, situație ce se circumscrie ipotezei prevăzute de

art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

recurs Casa de Pensii a Municipiului București, criticând soluția pronunțată

pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând, pe de o parte, că reclamantul

nu a depus la dosarul cauzei vreun document oficial din care să rezulte

persecuția invocată, iar, pe de altă parte, că reclamantul s-a născut la data

de 10 iunie 1944 în localitatea Cobadin, raionul Negru-Vodă, România, după

aproape trei ani și jumătate de la strămutarea părinților săi din comuna

Alfatar, Județul Durustor, Bulgaria în România.

Apreciază recurenta că persoana

strămutată este acea persoană care la data semnării Tratatului de la Craiova

avea domiciliul pe teritoriul județelor menționate în acest tratat și care, în

urma înțelegerii survenite între cele două state vecine, a fost obligată să

părăsească localitatea în care avea domiciliul și să se mutre pe teritoriul

românesc.

Chiar dacă efectele strămutării și ale

persecuției etnice față de părinți s-au răsfrânt și asupra copiilor născuți

după strămutarea părinților, legea nu îi prevede ca beneficiari ai măsurilor

reparatorii.

Înalta Curte de Casație si Justiție,

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul

declarat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit prevederilor art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de dispozițiile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit

persecuții din motive etnice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de

articolul mai sus menționat.

Este evident că legiuitorul a urmărit

ca de aceste drepturi să beneficieze toate persoanele, cetățeni români, care au

avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, iar

prin persoana persecutată se înțelege atât persoana care a suferit acele

persecuții în mod direct, cât și aceea asupra căreia s-au răsfrânt consecințele

persecuției.

Acesta este și cazul persoanelor care

s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost

strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și care au suferit

astfel toate consecințele nefavorabile care au decurs din aceasta situație. O

atare concluzie se desprinde din întreaga economie a actului normativ

aplicabil, fiind echitabilă acordarea drepturilor în speță.

Se constată că probatoriul administrat,

în speță înscrisurile aflate la filele 4-18 din dosarul de fond, atestă cu

caracter unitar împrejurarea că intimatul-reclamant se încadrează în situația

prevăzută de lege, fiind îndrituit să beneficieze de măsurile reparatorii în

speță, situație dovedită de acesta în conformitate cu prevederile art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

Totodată, Înalta Curte constată

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., motiv

pentru care va admite cererea de obligare a recurentei la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pentru considerentele arătate, se constată

că instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind

nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa de

Pensii a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1649 din 28 mai

2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă recurenta la 400 lei, cheltuieli de

judecată către intimată, reprezentând onorariu apărător.

Irevocabilă

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.