ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 525/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 7 martie 2008 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București, anularea Hotărârii nr. 1600/285 din 11 ianuarie 2008 și obligarea pârâtei la emiterea unei hotărâri prin care pârâtul să recunoască în favoarea sa drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a născut la data de 10 iunie 1944 în localitatea Cobadin, raionul Negru-Vodă, România, în perioada în care părinții săi au fost strămutați din comuna Alfatar, județul Durustor, Bulgaria. Prin sentința civilă nr. 1649 din 28 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând anularea hotărârii atacate.

Totodată, instanța a obligat pârâta la emiterea unei noi hotărâri prin care să recunoască reclamantului drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pe perioada 10 iunie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 octombrie 2007. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că reclamantul s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliul, suferind aceleași prejudicii și consecințe nefavorabile ca și familia sa, urmare a persecuțiilor etnice, situație ce se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Casa de Pensii a Municipiului București, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând, pe de o parte, că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei vreun document oficial din care să rezulte persecuția invocată, iar, pe de altă parte, că reclamantul s-a născut la data de 10 iunie 1944 în localitatea Cobadin, raionul Negru-Vodă, România, după aproape trei ani și jumătate de la strămutarea părinților săi din comuna Alfatar, Județul Durustor, Bulgaria în România. Apreciază recurenta că persoana strămutată este acea persoană care la data semnării Tratatului de la Craiova avea domiciliul pe teritoriul județelor menționate în acest tratat și care, în urma înțelegerii survenite între cele două state vecine, a fost obligată să părăsească localitatea în care avea domiciliul și să se mutre pe teritoriul românesc.

Chiar dacă efectele strămutării și ale persecuției etnice față de părinți s-au răsfrânt și asupra copiilor născuți după strămutarea părinților, legea nu îi prevede ca beneficiari ai măsurilor reparatorii. Înalta Curte de Casație si Justiție, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează: Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de dispozițiile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții din motive etnice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de articolul mai sus menționat.

Este evident că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să beneficieze toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, iar prin persoana persecutată se înțelege atât persoana care a suferit acele persecuții în mod direct, cât și aceea asupra căreia s-au răsfrânt consecințele persecuției. Acesta este și cazul persoanelor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și care au suferit astfel toate consecințele nefavorabile care au decurs din aceasta situație. O atare concluzie se desprinde din întreaga economie a actului normativ aplicabil, fiind echitabilă acordarea drepturilor în speță.

Se constată că probatoriul administrat, în speță înscrisurile aflate la filele 4-18 din dosarul de fond, atestă cu caracter unitar împrejurarea că intimatul-reclamant se încadrează în situația prevăzută de lege, fiind îndrituit să beneficieze de măsurile reparatorii în speță, situație dovedită de acesta în conformitate cu prevederile art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002. Totodată, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va admite cererea de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pentru considerentele arătate, se constată că instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1649 din 28 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la 400 lei, cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu apărător. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.