ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 340/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 340/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.
121 din 8 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția
comercială
și de contencios administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul N.Ș.
împotriva pârâtului Guvernul României pe care l-a obligat să elibereze un
înscris din care să rezulte că reclamantul a activat ca subofițer și ofițer
constructor în perioada 1 iulie 1953 – 1 martie 1961 în cadrul fostei D.G.S.M. de
pe lângă Consiliul de Miniștri.
În motivare, instanța de
fond a reținut că actul solicitat de reclamant îi este necesar la C.J.P.
Prahova, în vederea stabilirii pensiei. Cu adeverința din 28 februarie 1961
eliberată de D.G.S.M., el a făcut dovada că a fost cadru activ în instituția menționată
care, în perioada respectivă, funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri. Ca
atare, constatând că Guvernul României este succesorul Consiliului de Miniștri,
curtea de apel l-a obligat să rezolve cererea reclamantului, așa încât dreptul
său la pensie să nu fie afectat.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs în termen legal pârâtul Guvernul României, invocând motivul de
modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu
caracter general cuprinse în art. 304
1
C. proc. civ.
Recurentul susține că este
evidentă lipsa calității sale procesual pasive în cauza de față, în condițiile
în care, atât Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor
drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în
perioada 1950 – 1961, cât și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1114/10
octombrie 2002, stabilesc o procedură specială de acordare a unor drepturi în
care Guvernul României nu este implicat în nici un mod. Mai arată că instanța
de fond nu a observat că reclamantul trebuia să se adreseze UM 02405 Pitești,
potrivit art. 6 din H.G. nr. 1114/2002.
Intimatul nu a formulat
întâmpinare și în recurs nu s-au administrat înscrisuri noi, conform art. 305 C.
proc. civ.
Examinând sentința atacată
prin prisma motivului de recurs reținut, precum și, potrivit art. 304
1
C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat pentru următoarele considerente:
Intimatul-reclamant N.Ș. a
dedus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios
administrativ refuzul recurentului-pârât Guvernul României de a-i comunica un
înscris care să ateste perioada în care și-a desfășurat activitatea la fosta D.G.S.M.
de pe lângă Consiliul de Miniștri, în calitate de cadru activ (subofițer și
apoi ofițer constructor), justificându-și demersul prin aceea că la stabilirea
punctajului și a cuantumului pensiei s-a considerat că în perioada 1 iulie 1953
– 1 martie 1961 a fost „concentrat în armată”, când, în realitate a obținut
venituri salariale în calitate de persoană angajată.
Din înscrisurile depuse la
dosarul de fond, respectiv adeverințele din 28 februarie 1961 și din 12 iulie
1961 emise de D.G.S.M. de pe lângă Consiliul de Miniștri, respectiv Comisia de Lichidare
a acesteia, rezultă cu certitudine că în perioada indicată intimatul-reclamant
și-a desfășurat activitatea la Direcția Generală a Serviciului Muncii de pe
lângă Consiliul de Miniștri în calitate de subofițer și, apoi, de ofițer
constructor, împrejurări de fapt ce au fost corect stabilite de judecătorul
fondului.
Problema cu care recurentul
a învestit Înalta Curte vizează lămurirea cadrului procesual, întrucât Guvernul
României contestă calitatea sa procesual pasivă prin raportare la Legea nr. 309/2002
privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat
stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950 – 1961 și H.G. nr. 1114/10
octombrie 2002, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.
309/2002.
Actele normative invocate de
recurent nu au nici o legătură cu pricina de față.
Intimatul-reclamant nu a
efectuat stagiul militar în detașamentele de muncă din cadrul D.G.S.M., ci,
după cum s-a arătat, a fost angajatul acestei instituții, fiind salarizat
pentru munca depusă. Ca atare, el nu poate intra sub incidența art. 1 din Legea
nr. 309/2002 și nu poate beneficia de drepturile acordate prin acest act
normativ și, de altfel, nici nu a solicitat acest lucru.
În realitate, pentru a fixa
cadrul procesual se impune a verifica dacă recurentul-pârât Guvernul României
este succesorul din punct de vedere legal al Consiliului de Miniștri pe lângă
care funcționa D.G.S.M.
Potrivit art. 42 din
Constituția Republicii Populare Române din anul 1952, în vigoare în perioada
analizată:
„Organul suprem executiv și
de dispoziție al puterii de stat a Republicii Populare Române este Consiliul de
Miniștri al Republicii Populare Române”.
Aceleași atribute îi sunt
conferite în prezent recurentului Guvernul României prin art. 102 alin. (1) din
Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și
funcționarea Guvernului României și a ministerelor.
Chiar dacă formal nu a
existat o transmitere a drepturilor și obligațiilor asumate de fostul Consiliu
de Miniștri către Guvernul României, nu se poate accepta argumentația expusă de
recurent în întâmpinarea formulată la fondul cauzei, în sensul că Guvernul
României este creația Legii nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea
Guvernului României și nu are calitatea de succesor al fostelor structuri care
și-au încetat existența prin Decretul - Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989,
întrucât, astfel, s-ar ajunge la situația de neconceput ca drepturile unor
persoane (precum intimatul-reclamant) care s-au născut anterior anului 1990 să
nu poată fi valorificate pe cale judiciară, adică să fie iluzorii, cu
încălcarea evidentă a dispozițiilor ar. 21 din Constituție.
Pentru aceste considerente,
în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de față ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâtul Guvernul României
împotriva sentinței nr. 121 din 8 mai 2008 a
Curții de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios
administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 ianuarie 2009.