ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 340/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

121 din 8 mai 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială

și de contencios administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul N.Ș.

împotriva pârâtului Guvernul României pe care l-a obligat să elibereze un

înscris din care să rezulte că reclamantul a activat ca subofițer și ofițer

constructor în perioada 1 iulie 1953 – 1 martie 1961 în cadrul fostei D.G.S.M. de

pe lângă Consiliul de Miniștri.

În motivare, instanța de

fond a reținut că actul solicitat de reclamant îi este necesar la C.J.P.

Prahova, în vederea stabilirii pensiei. Cu adeverința din 28 februarie 1961

eliberată de D.G.S.M., el a făcut dovada că a fost cadru activ în instituția menționată

care, în perioada respectivă, funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri. Ca

atare, constatând că Guvernul României este succesorul Consiliului de Miniștri,

curtea de apel l-a obligat să rezolve cererea reclamantului, așa încât dreptul

său la pensie să nu fie afectat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal pârâtul Guvernul României, invocând motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile cu

caracter general cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul susține că este

evidentă lipsa calității sale procesual pasive în cauza de față, în condițiile

în care, atât Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor

drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în

perioada 1950 – 1961, cât și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1114/10

octombrie 2002, stabilesc o procedură specială de acordare a unor drepturi în

care Guvernul României nu este implicat în nici un mod. Mai arată că instanța

de fond nu a observat că reclamantul trebuia să se adreseze UM 02405 Pitești,

potrivit art. 6 din H.G. nr. 1114/2002.

Intimatul nu a formulat

întâmpinare și în recurs nu s-au administrat înscrisuri noi, conform art. 305 C.

proc. civ.

Examinând sentința atacată

prin prisma motivului de recurs reținut, precum și, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant N.Ș. a

dedus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ refuzul recurentului-pârât Guvernul României de a-i comunica un

înscris care să ateste perioada în care și-a desfășurat activitatea la fosta D.G.S.M.

de pe lângă Consiliul de Miniștri, în calitate de cadru activ (subofițer și

apoi ofițer constructor), justificându-și demersul prin aceea că la stabilirea

punctajului și a cuantumului pensiei s-a considerat că în perioada 1 iulie 1953

– 1 martie 1961 a fost „concentrat în armată”, când, în realitate a obținut

venituri salariale în calitate de persoană angajată.

Din înscrisurile depuse la

dosarul de fond, respectiv adeverințele din 28 februarie 1961 și din 12 iulie

1961 emise de D.G.S.M. de pe lângă Consiliul de Miniștri, respectiv Comisia de Lichidare

a acesteia, rezultă cu certitudine că în perioada indicată intimatul-reclamant

și-a desfășurat activitatea la Direcția Generală a Serviciului Muncii de pe

lângă Consiliul de Miniștri în calitate de subofițer și, apoi, de ofițer

constructor, împrejurări de fapt ce au fost corect stabilite de judecătorul

fondului.

Problema cu care recurentul

a învestit Înalta Curte vizează lămurirea cadrului procesual, întrucât Guvernul

României contestă calitatea sa procesual pasivă prin raportare la Legea nr. 309/2002

privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat

stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950 – 1961 și H.G. nr. 1114/10

octombrie 2002, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.

309/2002.

Actele normative invocate de

recurent nu au nici o legătură cu pricina de față.

Intimatul-reclamant nu a

efectuat stagiul militar în detașamentele de muncă din cadrul D.G.S.M., ci,

după cum s-a arătat, a fost angajatul acestei instituții, fiind salarizat

pentru munca depusă. Ca atare, el nu poate intra sub incidența art. 1 din Legea

nr. 309/2002 și nu poate beneficia de drepturile acordate prin acest act

normativ și, de altfel, nici nu a solicitat acest lucru.

În realitate, pentru a fixa

cadrul procesual se impune a verifica dacă recurentul-pârât Guvernul României

este succesorul din punct de vedere legal al Consiliului de Miniștri pe lângă

care funcționa D.G.S.M.

Potrivit art. 42 din

Constituția Republicii Populare Române din anul 1952, în vigoare în perioada

analizată:

„Organul suprem executiv și

de dispoziție al puterii de stat a Republicii Populare Române este Consiliul de

Miniștri al Republicii Populare Române”.

Aceleași atribute îi sunt

conferite în prezent recurentului Guvernul României prin art. 102 alin. (1) din

Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și

funcționarea Guvernului României și a ministerelor.

Chiar dacă formal nu a

existat o transmitere a drepturilor și obligațiilor asumate de fostul Consiliu

de Miniștri către Guvernul României, nu se poate accepta argumentația expusă de

recurent în întâmpinarea formulată la fondul cauzei, în sensul că Guvernul

României este creația Legii nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea

Guvernului României și nu are calitatea de succesor al fostelor structuri care

și-au încetat existența prin Decretul - Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989,

întrucât, astfel, s-ar ajunge la situația de neconceput ca drepturile unor

persoane (precum intimatul-reclamant) care s-au născut anterior anului 1990 să

nu poată fi valorificate pe cale judiciară, adică să fie iluzorii, cu

încălcarea evidentă a dispozițiilor ar. 21 din Constituție.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de față ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul Guvernul României

împotriva sentinței nr. 121 din 8 mai 2008 a

Curții de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2009.