ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2401/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 1387 din 11 decembrie 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererile formulate de judecătorii de la Tribunalul Sibiu, R.M., B.C., P.C., B.E., T.E., S.A., C.D. , P.L., I.M., B.A. - de recunoaștere a gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție. În motivarea hotărârii se arată, în esență, că dobândirea gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție, se poate face, potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 numai dintre persoanele care au îndeplinit funcția de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curți de apel, au obținut calificativul „foarte bine" la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională și au vechime în funcția de judecător sau procuror de cel puțin 12 ani.

Față de acest text legal s-a apreciat că pentru dobândirea gradului de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție este necesar să se fi dispus de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii promovarea la această instanță, situație în care nu se află solicitanții. Se mai susține în cuprinsul hotărârii atacate că atâta vreme cât petenții nu au dobândit niciodată gradul profesional aferent Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici nu au fost promovați la această instanță, în condițiile art. 52 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu este posibilă recunoașterea gradului profesional solicitat.

În conținutul hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii s-a mai subliniat că practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se cția contencios administrativ și fiscal, privind recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocată de petenți în sprijinul tezei privind discriminarea judecătorilor în raport cu procurorii din cadrul Direcției Națională Anticoruptie și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu poate fi primită, deoarece hotărârile invocate au un efect relativ, iar Consiliul Superior al Magistraturii a respins constant cererile judecătorilor și procurorilor care nu îndeplineau condițiile legale pentru recunoașterea gradului profesional superior.

Împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au declarat recurs petenții, solicitând anularea hotărârii atacate și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a gradului profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție. În motivarea căii de atac, recurenții invocă Hotărârile nr. 791 din 28 noiembrie 2007 și nr. 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, raportate la soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-au admis recursurile declarate împotriva acestor hotărâri.

Recurenții au apreciat că soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea recursurilor promovate împotriva Hotărârilor nr. 791/2007 și nr. 819/2007 al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sunt necorespunzătoare deoarece încalcă regula instituită de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, care nu cunoaște nici o derogare. Au menționat că s-a creat o discriminare între procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și ceilalți procurori și judecători care sunt obligați să susțină concursul în vederea promovării într-un grad profesional superior.

Au mai arătat că procurorii și judecătorii au statut constituțional de magistrați prevăzut expres de art. 133 și art. 134 din Constituția României, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006 prin care a fot declarate neconstituționale prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii și procurorii se află în aceeași situație juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați. In opinia recurenților, situația creată pe cale jurisprudențială reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului" în rândul celor două categorii de magistrați și a discriminare contrară Constituției.

Recurenții afirmă că situația astfel creată încalcă prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Recurenții au apreciat că argumentele instanței supreme referitoare la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt suficiente și încalcă principiul nemo auditor propriam turpitudinem allegans , deoarece înființarea respectivelor structuri specializate nu a presupus vreodată dificultăți cu privire la selectarea unor procurori. De fapt, prin Deciziile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție statul invocă propria culpă pentru a justifica neputința și erorile manageriale care au permis ca mai mulți procurori cu grad de judecător să fie numiți în funcții de conducere în structurile Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.

Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. A menționat că din interpretarea logică și teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004, republicată, reiese că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera profesională evaluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul profesional imediat următor, numai în urma susținerii, în condițiile legii, a concursului de promovare în funcții de execuție. A adăugat că exceptând situațiile reglementate prin dispozițiile art. 65 alin. (6) și ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - situații în care recurenții nu se regăsesc - gradul profesional corespunzător Înaltei Curți sau parchetului de pe lângă aceasta se dobândește numai, cu respectarea cerințelor legale și anume vechime, existența calificativului „foarte bine" și inexistența unor sancțiuni disciplinare.

Intimatul a apreciat că hotărârile judecătorești ale instanței supreme în materie pe care le invocă recurenții nu au fost pronunțate într-un recurs în interesul legii și deci nu au caracter obligatoriu în cauze similare și a relevat că discriminarea invocată de recurenți nu poate fi reținută deoarece situațiile prezentate nu sunt identice sau similare. Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și va menține Hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică, având în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.

Prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a definit gradul profesional ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia instanțelor și parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează cariera magistraților. Altfel spus, gradul profesional nu este o noțiune abstractă, ci este desprinsă din conținutul concret al atribuțiilor specifice postului ocupat de magistrat. Dobândirea gradului profesional pentru instanțele superioare sau parchetele de pe lângă acestea, se realizează prin promovarea judecătorilor și procurorilor, în condițiile art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente la tribunale sau curți de apel sau, după caz, la parchete.

Potrivit art. 46 alin. (2) din actul normativ arătat, concursul constă în probe scrise, cu caracter teoretic și practic. Înalta Curte constată că legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui grad profesional corespunzător instanței superioare, în situația în care un magistrat îndeplinește condiția de vechime, precum și celelalte criterii prevăzute în legea în discuție, așa cum solicită recurenții. Pe cale de consecință, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat în mod legal că cererea recurenților de promovare la instanța superioară celei la care își desfășoară activitatea nu poate fi admisă, deoarece aceștia nu au parcurs procedura de promovare, conform dispozițiilor legale anterior amintite.

Totodată, Înalta Curte consideră că nu poate primi nici criticile formulate de recurenți în legătură cu soluțiile pronunțate de această instanță în recursurile promovate de procurorii de la cele două structuri, din cadrul Parchetului de pe lână Înalta Curte de Casație și Justiție și anume Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. În acest sens, Înalta Curte reține că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate menționate este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând, totodată, și egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, a judecătorilor și procurorilor. Dealtminteri, prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanța supremă în materie, s-a stabilit că procurorii numiți la D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în condițiile unei legislații speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor. În opinia Înaltei Curți, sunt nefondate criticile recurenților în sensul că prin aceste soluții ale instanței supreme s-ar fi creat o situație discriminatorie între magistrați.

Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția nediscriminării constă în prevenirea formulării de distincții arbitrare și evitarea diferențelor de tratament juridic, fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului și presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Sub aspectul naturii sale juridice, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumera un set de motive de nediscriminare, fără ca enumerarea să aibă caracter limitativ, ceea ce înseamnă că este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza instituirii acesteia. În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique helge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9). Cu alte cuvinte, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic, principiul analizat este reglementat prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. În speța dedusă judecății, Înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurenților în raport cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Un argument în acest sens îl constituie și împrejurarea că instanța constituțională a statuat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitate de soluții numai pentru situații identice Totodată, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separației puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a țării.

Așadar, nici din această perspectivă, Înalta Curte nu ar putea să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască recurenților gradul profesional de judecător de tribunal, respectiv de curte de apel, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorilor de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T. Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.M., B.C. , P.C., B.E., T.E., S.A., C.D., P.L., I.M., B.A., împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2009.