ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2401/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2401/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 1387 din 11 decembrie 2008,

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererile formulate de

judecătorii de la Tribunalul Sibiu, R.M., B.C.,

P.C., B.E., T.E., S.A., C.D.

, P.L., I.M., B.A. - de

recunoaștere a gradului profesional de judecător

de Înaltă Curte de

Casație și Justiție.

În motivarea hotărârii se arată, în esență, că dobândirea gradului

profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție, se poate

face, potrivit art. 52

din Legea nr. 303/2004 numai dintre persoanele

care au îndeplinit funcția de

judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau

curți de apel, au obținut

calificativul „foarte bine" la ultima evaluare,

nu au fost sancționați disciplinar, s-au remarcat în

activitatea

profesională și au vechime în

funcția de judecător sau procuror de cel puțin 12 ani. Față de acest text legal

s-a apreciat că pentru dobândirea

gradului de judecător de Înaltă Curte

de Casație și Justiție este necesar să se fi dispus de către Plenul Consiliului

Superior al Magistraturii promovarea la această instanță, situație în care nu

se află solicitanții.

Se

mai susține în cuprinsul hotărârii atacate că atâta vreme cât

petenții nu au dobândit

niciodată gradul profesional aferent Înaltei

Curți de Casație și Justiție și nici nu au fost

promovați la această

instanță, în

condițiile art. 52 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, nu este

posibilă recunoașterea

gradului profesional solicitat.

În

conținutul hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii s-a

mai subliniat că

practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se

cția contencios

administrativ și fiscal, privind recunoașterea

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocată de petenți în sprijinul

tezei

privind discriminarea judecătorilor în

raport cu procurorii din cadrul

Direcției Națională Anticoruptie și

Direcției de Investigare a

Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism nu poate fi

primită, deoarece hotărârile invocate au un efect

relativ, iar Consiliul

Superior al

Magistraturii a respins constant cererile judecătorilor și

procurorilor

care nu îndeplineau condițiile legale pentru recunoașterea gradului profesional

superior.

Împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii au

declarat recurs petenții,

solicitând

anularea hotărârii atacate și obligarea intimatului să emită o

nouă hotărâre de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de

Înaltă Curte de Casație și Justiție.

În motivarea

căii de atac, recurenții invocă Hotărârile nr. 791

din 28 noiembrie 2007 și nr. 819 din 28 noiembrie 2007 ale Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii prin care

s-au respins cererile de

recunoaștere

a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

formulate de procurori din

cadrul

Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism, raportate la

soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin care s-au

admis

recursurile declarate împotriva acestor hotărâri.

Recurenții

au apreciat că soluțiile pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, în soluționarea recursurilor promovate împotriva Hotărârilor nr.

791/2007 și nr. 819/2007 al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sunt

necorespunzătoare deoarece încalcă regula instituită de art. 43 alin. (1) din

Legea nr. 303/2004, republicată, care nu cunoaște nici o derogare.

Au

menționat că s-a creat o discriminare între procurorii care au

obținut gradul

profesional corespunzător Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție,

prin efectul numirii în cadrul Direcției

Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare

a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism și ceilalți procurori și

judecători

care

sunt obligați să susțină concursul în vederea promovării într-un

grad profesional superior.

Au mai arătat că procurorii și judecătorii au statut constituțional

de magistrați prevăzut

expres de art. 133 și art. 134 din Constituția

României, iar prin Decizia Curții Constituționale nr.

866 din 28

noiembrie 2006 prin care a fot

declarate neconstituționale prevederile

art. 52 alin. (1) din Legea nr.

303/2004 s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii și procurorii se

află în aceeași situație

juridică, ceea ce

presupune înlăturarea oricărei situații de discriminare

ce s-ar putea ivi între cele două categorii de

magistrați.

In

opinia recurenților, situația creată pe cale jurisprudențială

reprezintă o „rupere

nejustificată a echilibrului" în rândul celor două

categorii de magistrați și a

discriminare contrară Constituției.

Recurenții afirmă că situația astfel creată încalcă prevederile art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1

din Protocolul nr. 12 la Convenție.

Recurenții au

apreciat că argumentele instanței supreme

referitoare

la justificarea obiectivă și rezonabilă nu sunt suficiente și

încalcă

principiul

nemo auditor propriam turpitudinem allegans

,

deoarece înființarea respectivelor structuri

specializate nu a presupus

vreodată

dificultăți cu privire la selectarea unor procurori.

De fapt, prin Deciziile irevocabile ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție statul invocă propria culpă pentru a

justifica neputința și

erorile manageriale

care au permis ca mai mulți procurori cu grad de judecător să fie numiți în

funcții de conducere în structurile Direcției

Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, ceea ce

este inadmisibil într-un

stat de drept.

Prin

întâmpinare, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a

solicitat respingerea recursului ca

neîntemeiat.

A menționat că

din interpretarea logică și teleologică a

prevederilor

Legii nr. 303/2004, republicată, reiese că, în cazul judecătorilor și

procurorilor, cariera profesională evaluează prin

promovare, dintr-un grad profesional, în gradul

profesional imediat

următor, numai în

urma susținerii, în condițiile legii, a concursului de

promovare în

funcții de execuție.

A

adăugat că exceptând situațiile reglementate prin dispozițiile

art. 65 alin. (6) și

ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - situații în

care recurenții nu se regăsesc - gradul

profesional corespunzător

Înaltei Curți sau

parchetului de pe lângă aceasta se dobândește numai,

cu respectarea

cerințelor legale și anume vechime, existența

calificativului

„foarte bine" și inexistența unor sancțiuni disciplinare.

Intimatul a apreciat

că hotărârile judecătorești ale instanței

supreme

în materie pe care le invocă recurenții nu au fost pronunțate

într-un recurs în interesul legii și deci nu au

caracter obligatoriu în

cauze

similare și a relevat că discriminarea invocată de recurenți nu poate fi

reținută deoarece situațiile prezentate nu sunt identice sau

similare.

Examinând actele și

lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate și a

apărărilor formulate în materie,

Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat și va menține Hotărârea atacată ca fiind

legală și temeinică, având în vedere considerentele ce

se vor arăta în

cele ce succed.

Prin Hotărârea nr.

878 din 13 decembrie 2007, Plenului

Consiliului

Superior al Magistraturii a definit gradul profesional ca

fiind dreptul

unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în

ierarhia instanțelor și parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire,

promovare sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează

cariera magistraților.

Altfel spus, gradul

profesional nu este o noțiune abstractă, ci

este

desprinsă din conținutul concret al atribuțiilor specifice postului

ocupat

de magistrat.

Dobândirea

gradului profesional pentru instanțele superioare

sau parchetele de pe lângă acestea, se realizează prin promovarea

judecătorilor

și procurorilor, în condițiile art. 43 din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,

numai prin concurs organizat la nivel național, în

limita posturilor

vacante existente la tribunale sau curți de apel sau,

după caz, la parchete.

Potrivit art. 46 alin. (2) din actul normativ arătat, concursul constă

în probe scrise, cu caracter teoretic și

practic.

Înalta Curte constată că legiuitorul nu a reglementat instituția

recunoașterii automate

a unui grad profesional corespunzător instanței

superioare, în situația în care

un magistrat îndeplinește condiția de

vechime, precum și celelalte criterii prevăzute în

legea în discuție, așa

cum

solicită recurenții.

Pe cale de

consecință, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat în mod

legal că cererea recurenților de

promovare

la instanța superioară celei la care își desfășoară activitatea

nu poate fi admisă, deoarece aceștia nu au parcurs

procedura de

promovare, conform

dispozițiilor legale anterior amintite.

Totodată, Înalta Curte consideră că nu poate primi nici criticile

formulate de recurenți

în legătură cu soluțiile pronunțate de această

instanță în recursurile promovate de procurorii de la

cele două

structuri, din cadrul Parchetului

de pe lână Înalta Curte de Casație și

Justiție și anume Direcția

Națională Anticorupție și Direcția de

Investigare

a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

În

acest sens, Înalta Curte reține că procedura de numire a

procurorilor în cadrul

structurilor specializate menționate este una

specială, derogatorie de la procedura de drept comun,

stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată.

Procedura

specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe

care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru

promovarea magistraților în

anumite funcții, asigurând, totodată, și

egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, a

judecătorilor și procurorilor.

Dealtminteri,

prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanța

supremă în materie, s-a stabilit că procurorii numiți

la D.N.A. și

D.I.I.C.O.T., în condițiile

unei legislații speciale, au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în

ierarhia parchetelor.

În opinia Înaltei Curți, sunt nefondate criticile recurenților în

sensul că prin aceste soluții ale instanței

supreme s-ar fi creat o situație discriminatorie între magistrați.

Principiul egalității

sau nediscriminării constă în aceea că

persoanele

care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un

tratament identic, fără ca egalitatea să însemne

uniformitate.

Funcția

nediscriminării constă în prevenirea formulării de

distincții arbitrare și evitarea diferențelor de tratament juridic,

fără

motive obiective.

Principiul

nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale

de protecție a drepturilor omului și

presupune

aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt

egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării

apare ca

o formă modernă și

perfecționată a principiului egalității tuturor în

fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația

Universală proclamă că toți

oamenii sunt egali în fața legii și au

dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Sub

aspectul naturii sale juridice, dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului

este un drept subiectiv

substanțial. Textul în discuție enumera un set de motive de nediscriminare,

fără ca enumerarea să aibă caracter

limitativ, ceea ce înseamnă că este

interzisă orice formă de

discriminare,

indiferent de criteriul care stă la baza instituirii acesteia.

În

plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului impune

interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la

Strasbourg reține două criterii cumulative de

definire

a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau

beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO,

23 noiembrie 1983,

Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO,

18 februarie

1991, Fredin, Seria A nr. 192,

p. 60) și lipsa unei justificări obiective

și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique helge

c/Belgique,

Seria A nr. 6, p. 9).

Cu alte cuvinte, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului

„a distinge nu înseamnă a discrimina",

iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile

naționale introduc

distincții între

situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se

bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic, principiul analizat este reglementat prin

O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, republicată.

În speța dedusă

judecății, Înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurenților în raport

cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Un argument

în acest sens îl constituie și împrejurarea că

instanța constituțională a statuat, în acord cu jurisprudența

europeană,

că principiul egalității

presupune identitate de soluții numai pentru

situații identice

Totodată,

prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea

Constituțională

a stabilit că dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27

din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în

măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că

instanțele

judecătorești au competența să anuleze sau să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că

sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale

juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative, încălcând în

acest fel

principiul separației puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din

Constituție,

precum și dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală care prevede că

Parlamentul este unica putere legiuitoare a țării.

Așadar,

nici din această perspectivă, Înalta Curte nu ar putea să

oblige Consiliul Superior al

Magistraturii să recunoască recurenților

gradul profesional de judecător de tribunal,

respectiv de curte de apel,

prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special

adresate altor

subiecte de drept, respectiv procurorilor de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru

considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., raportat

la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului

administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge

recursul declarat de recurenți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.M., B.C.

, P.C., B.E., T.E., S.A.,

C.D., P.L., I.M., B.A., împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie

2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 6 mai 2009.