ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 345/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta D.A. le-a chemat în judecată pe pârâtele P.M.S. și SC A. SRL

și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se dispună dizolvarea

societății cu răspundere limitată pe care au constituit-o și deschiderea

procedurii lichidării patrimoniului societății.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 222

și art. 228 din Legea nr. 31/1990 iar în fapt solicitarea de dizolvare și

lichidare s-a bazat pe neînțelegerile grave care au intervenit între cele două

asociate.

Sentința Tribunalului Gorj.

Prin sentința nr. 10 din 24 februarie 2006,

Tribunalul Gorj a constatat în temeiul probelor administrate că între asociați

au intervenit divergențe care fac imposibilă continuarea activității și, ca

urmare, în lipsa elementului affectio societatis a stabilit că sunt aplicabile

dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990. În consecință,

Tribunalul a admis acțiunea și a dispus dizolvarea și lichidarea societății SC

A. SRL Rovinari.

Apelul decizia Curții de Apel Craiova, secția

comercială.

Împotriva sentinței fondului au declarat apel

asociata P.M.S. și SC A. SRL prin care au susținut că prima instanță nu a

apreciat corect înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că toate

neînțelegerile ivite în societate s-au datorat intimatei reclamante, care nu a

participat la adunările generale convocate, a deschis un cont bancar din care a

retras sume aparținând societății și apoi și-a dat demisia din funcția de diriginte

determinându-le și pe asistentele farmaciste să demisioneze.

Curtea de Apel, după analiza criticilor aduse

sentinței, a decis că soluția primei instanțe este temeinică întrucât a avut în

vedere faptul că neînțelegerile dintre asociate împiedică funcționarea normală

a societății. A mai reținut instanța de apel că pentru admiterea acțiunii de

dizolvare, pentru motivul prevăzut de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990,

nu este necesară determinarea unei culpe ci sunt suficiente faptele care

demonstrează că părțile își impută reciproc nesocotirea interesului social.

Recursul decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de

Apel Craiova au declarat recurs SC A. SRL și P.M.S. prin care au adus critici

soluției de respingere a apelului pe care l-au promovat, pe considerentul că

după repunerea pe rol a cauzei, după suspendarea dispusă în temeiul art. 244 alin.

(1) C. proc. civ., au solicitat amânarea judecării apelului pentru pregătirea

apărării și cu toate că era primul termen de judecată după suspendare, instanța

a procedat la soluționare. Au mai susținut recurentele că a fost amânată

pronunțarea pentru depunerea concluziilor scrise, dar nefiind prezente la

dezbateri nu au cunoscut că s-a luat această măsură. Potrivit recurentelor, în

virtutea rolului activ instanța trebuia să le acorde posibilitatea de a-și susține

motivele de apel. Pe fond, cele două recurente au susținut că sentința nr. 2089

din 15 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Gorj nu-i este opozabilă

asociatei P.M.S. pentru motivul că instanța nu s-a pronunțat și față de aceasta.

Față de aceste critici, recurentele s-au

considerat îndreptățite să solicite casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei

pentru rejudecare iar în subsidiar, modificarea hotărârilor anterior pronunțate

și respingerea acțiunii.

Recursul este nefondat.

Din expunerea criticilor aduse deciziei pronunțată

de instanța de apel rezultă cu evidență că recursul nu respectă cerințele

impuse de art. 302

1

alin. (2) raportat la art. 304 alin. (1) C.

proc. civ. întrucât nu au fost indicate motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază argumentele aduse în sprijinul afirmației potrivit căreia soluția

instanței de apel este nelegală.

Dacă admitem că susținerile din recurs fac

posibilă încadrarea lor în unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

în conformitate cu art. 306 alin. (3) din același cod se va observa că a fost

criticată aplicarea art. 156 C. proc. civ. de către instanța de apel precum și

dispozițiile art. 129 C. proc. civ. Analizând din această perspectivă critica

referitoare la neacordarea termenului pentru lipsă de apărare, după repunerea pe

rol, urmare suspendării pe art. 244

1

C. proc. civ., se apreciază ca

nefondată această susținere pentru următoarele considerente:

Art. 156 C. proc. civ. stabilește că,,Instanța

va putea acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”.

Din conținutul dispozițiilor citate rezultă cu evidență că amânarea judecății

la cererea părții are caracter de excepție, iar instanța are facultatea de a

admite o singură dată o astfel de cerere dacă este temeinic motivată.

În alte cuvinte nu există obligația ca în

orice împrejurare să se amâne procesul la cererea părții, aprecierea asupra

amânării revenindu-i instanței în raport de natura și complexitatea litigiului.

Revenind la speță, din perspectiva acestor dispoziții se va constata că litigiul

nu era la primul termen de judecată, că reluarea judecării apelului după

suspendare în condițiile în care probele erau administrate iar judecata în

dosarul de excludere era finalizată în faza apelului, nu justifica acordarea

unui alt termen așa cum corect a apreciat Curtea de Apel.

Pe de altă parte, Curtea a amânat pronunțarea

dând eficiență art. 156 alin. (2) C. proc. civ. astfel că termenul de

pronunțare și valorificarea acestuia era în căderea apelantelor în virtutea

dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc îndatorirea

pentru părțile în proces ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și

finalizarea procesului și să îndeplinească actele de procedură în termenele

stabilite de lege.

În fine, va fi înlăturată și susținerea în

legătură cu valorificarea probei depusă după suspendare (sentința nr. 2089/2006)

întrucât soluția de dizolvarea și lichidare a societății dispusă de instanța de

fond, așa cum bine s-a reținut, nu urmărește stabilirea unei culpe în sarcina

asociaților ci a existenței neînțelegerilor dintre aceștia care afectează

funcționarea societății, or, această chestiune a neînțelegerilor a rezultat din

susținerile părților care nu au negat existența lor ci, dimpotrivă, acestea

și-au imputat reciproc fapte care demonstrează că la acel moment affectio

societatis nu mai exista. În consecință, bine s-a avut în vedere faptul că

pentru o societate de persoane, acest element este de esență, nu numai la

constituire ci și pe tot parcursul funcționării societății astfel că din acest

punct de vedere prin soluția pronunțată s-a făcut o corectă aplicare a art. 227

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul,

conform art. 312 C. proc. civ. va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, recursul declarat de pârâtele SC A.

SRL Rovinari și P.M.S. împotriva Deciziei nr. 47 din 26 februarie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

februarie 2009.