ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4737/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4737/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial sub nr. 4303/2/2007 la Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC P.S. SRL Cihei, județul

Bihor, a chemat în judecată pârâta A.V.A.S. solicitând a se dispune obligarea

pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 31.529 lei încasată în mod

necuvenit, cu titlu de taxă pe valoarea adăugată și obligarea aceleași pârâte

la plata cheltuielilor de judecată.

A

arătat reclamanta, prin motivele acțiunii, că în cadrul procedurii execuției

silite organizată de către pârâtă, în favoarea reclamantei s-a adjudecat

imobilul situat în localitatea Salonta județul Bihor, potrivit procesului

verbal de adjudecare nr. 22 din 26 ianuarie 2005. Ca urmare a înțelegerii

făcute reclamanta a achitat din prețul de vânzare un procent de 30% cu titlu de

avans, pentru diferența de preț fiind convenit un grafic de plată în rate a

acestuia. Atât avansul cât și ratele prețului convenit au fost achitate

integral, respectându-se datele de scadență. Pe parcursul derulării plății

ratelor, reclamanta a fost sesizată, în urma unui control fiscal, despre faptul

că suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată achitată către pârâtă nu are

nici o justificare legală, pârâta facturând și încasând în consecință această

taxă în mod nelegal.

Ca

urmare a celor constatate în cadrul inspecției fiscale, reclamanta s-a adresat

pârâtei u solicitarea de a face demersurile necesare în scopul restituirii

cotei de TVA achitate. Din totalul sumei achitate cu acest titlu, pârâta a înțeles

să restituie doar o parte a acesteia, rezultând o diferență rămasă nerestituită

în cuantum de 31.529 lei.

Prin

întâmpinarea formulată în cauză pârâta A.V.A.S. a invocat excepția prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei, cu motivarea că sunt incidente în

proces prevederile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 potrivit cu care „Termenul

de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6 luni de la

data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care

se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii

faptului sau încheierii actului, dacă legea nu prevede un termen mai scurt”.

Or, în raport de aceste dispoziții legale și față de momentul încheierii

procesului verbal de licitație prin care reclamanta a adjudecat imobilele

licitate, respectiv data de 26 ianuarie 2005, dreptul societății de a introduce

acțiunea este în mod evident prescris încă de la data de 27 iulie 2005.

Ulterior, în termenul prevăzut de lege, reclamanta și-a completat

acțiunea în sensul că a solicitat chemarea în judecată în calitate de pârâtă și

a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2007

s-a constatat necompetența

instanței comerciale în soluționarea litigiului, s-a dispus

scoaterea pricinii de pe rolul Secției a VI-a comercială a Curții de Apel

București și s-a dispus înaintarea sa către Secția de contencios administrativ

și fiscal a Curții de Apel București.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1179 din 15 aprilie

2008 a Curții de Apel București, secția a VII-a de contencios administrativ și

fiscal, s-a admis excepția invocată de pârâta A.V.A.S. București și s-a dispus

respingerea, ca

prescrisă,

a acțiunii formulate de reclamanta SC P.S. SRL în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.

și Ministerul Finanțelor Publice.

S-a

arătat, în considerentele sentinței mai sus arătate, că față de dispozițiile

art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată și prin raportare la data

când reclamanta a adjudecat imobilul respectiv, momentul înregistrării acțiunii

reclamantei (20 septembrie 2007) apare

plasat în afara termenul de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia

să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea. S-a mai

precizat,

de asemenea, că chiar în situația în care termenul de prescripție ar urma să

fie calculată de la data întocmirii procesului verbal de control fiscal (7

martie 2006) acțiunea reclamantei este prescrisă prin împlinirea termenului

special de prescripție de un an de la

data

producerii faptului sau încheierii actului pe care se întemeiază acțiunea.

Împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs în termen legal reclamanta SC P.S.

SRL Cihei, județul Bihor, prin

care s-a solicitat admiterea căii de atac și modificarea hotărârii atacate în

sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

A învederat recurenta, prin motivele de recurs, că în mod greșit prima

instanță a admis

excepția

prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care pretențiile solicitate

nu intră

sub incidența prevederilor art. 49

din O.U.G. nr. 51/1998. Acest

text al actului normativ, s-a arătat, se

referă strict la litigiile în legătură cu creanțele

neperformante preluate de către pârâta A.V.A.S.

Așadar, este

totalmente eronată viziunea instanței de judecată, potrivit căreia cererea se

judecă sub auspiciile competenței stabilite în

cuprinsul prevederilor art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998. Nici nu ar fi cu putință, având în vedere izvorul

obligației,

care nu este nici pe

departe o creanță bancară neperformantă preluată de către intimată.

Într-o altă ordine de idei, s-a

subliniat că chiar dacă prin absurd s-ar admite ipoteza investirii instanței în

temeiul prevederilor art. 45 din O.U.G. nr. 51/ 1998, trebuie reținut că nici

într-o atare ipoteză nu se poate reține că s-ar fi împlinit termenul de

prescripție. Aceasta deoarece pârâta este cea care pe de o parte a realizat o

restituire parțială a sumei încasate cu titlu de TVA, iar această împrejurare

atrage după sine întreruperea cursului prescripției, în condițiile art. 16-17

din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește fondul

cauzei, s-a apreciat că deopotrivă atât intimata cât și reclamanta aveau

obligația de a cunoaște și respecta prevederile legale. Or, faptul că prin

acțiune se solicită restituirea sumelor achitate în mod nejustificat reprezintă

în realitate tocmai modalitatea legală de a îndrepta situația creată. Nimic nu

poate opri reclamanta să solicite restituirea unei plăți necuvenite. O

recunoaștere a dreptului reclamantei la restituire este făcută prin însăși

sumele de bani restituite până în prezent. Intimata a justificat că diferența

de bani nu o mai poate restitui reclamantei pentru că între timp a fost virată

la bugetul de stat. Tocmai acesta, s-a arătat de recurentă, este și

considerentul pentru care a

înțeles a

extinde cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză în calitate de

pârâtă și a Ministerului Finanțelor Publice, în ipoteza în care se probează că

pârâta A.V.A.S. a făcut o afirmație conformă cu realitatea.

În drept s-au invocat prevederile art. 160 din Legea nr.

571/2003, art. 304 pct. 9 și

art. 720 C. proc. civ.

Recursul

este fondat.

Obiectul acțiunii reclamantei îl constituie, în mod indiscutabil,

obligarea A.V.A.S. și a Ministerului Finanțelor Publice, la restituirea unei

creanțe fiscale, anume a sumei de 31.529 Ron cu titlu de taxă pe valoarea

adăugată, pretins încasată în mod necuvenit în urma adjudecării de către

recurentă a unui imobil, la data de 26 ianuarie 2005, în cadrul unei proceduri

de execuție silită desfășurată de A.V.A.S. având ca obiect vânzarea la

licitație a

activelor imobiliare aparținând

debitorului SA A. Salonta.

Instanța

de fond a admis în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei, invocată de pârâta A.V.A.S., și, pe cale de consecință, a respins

în mod eronat acțiunea recurentei, pe acest temei, fiind evident

că în cauză, raportat la obiectul acțiunii, nu

sunt incidente prevederile speciale ale art. 44-49

din O.U.G. nr. 51/1998

privind valorificarea unor active ale

statului,

întrucât nu este vorba de un litigiu în legătură cu creanțele neperformante

preluate la

datoria publică. Prin urmare, nu sunt aplicabile nici

dispozițiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, cu modificările și

completările ulterioare,

care dispun că

termenul de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6

luni

de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul

sau actul pe care se

întemeiază acțiunea,

dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii

actului,

dacă legea nu prevede un termen mai scurt, ci prevederile art. 135 C. proc. fisc.,

în forma în vigoare la data introducerii acțiunii în justiție, potrivit

republicării din M.Of., Partea

I

nr. 513 din 31 iulie 2007, potrivit cărora „dreptul contribuabililor de

a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de

5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere

dreptul la compensare sau restituire”.

Potrivit

prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., „modificarea hotărârii atacate

se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar

casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1,

2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în

care instanța a cărei

hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea

fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară

administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive,

dintre care unele atrag modificarea, iar

altele

casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se

asigura o

judecată unitară".

Mai

mult, potrivit prescripțiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, „în cazul admiterii

recursului, instanța de

recurs, modificând sau casând sentința, va rejudeca litigiul în fond,

dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când

hotărârea primei instanțe a fost pronunțată

fără a se judeca fondul,

cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță”.

În

consecință, față de prevederile procedurale mai sus menționate, cum prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, prin

admiterea greșită a excepției

prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei, se impune admiterea recursului declarat de

recurenta SC P.S. SRL împotriva sentinței civile nr. 1179 din 15 aprilie

2008 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, casarea

hotărârii atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cât privește instanța de trimitere, se reține că

potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

„litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”. Or, având în vedere

cuantumul sumei solicitate de reclamantă a fi restituită, cu titlu de taxă pe

valoarea adăugată în mod necuvenit achitată la bugetul statului, de 31.529 lei

(315.290.000 lei vechi), inferioară plafonului de 500.000 lei care atrage

competența de judecată în primă instanță a secției de contencios administrativ

din cadrul curții de apel, precum și prevederile art. 313 C. proc. civ., se va

dispune trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de judecată competentă material pentru soluționarea cauzei în primă

instanță, respectiv Tribunalului București, secția de contencios

administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC P.S. SRL

Cihei, județul Bihor împotriva sentinței civile nr. 1179 din 15 aprilie 2008 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios

administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

decembrie 2008.