ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2009

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin sentința civilă nr. 855 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, a fost respinsă, ca tardiv formulată, acțiunea numitului T.S., în contradictoriu cu Agenția pentru Protecția Mediului Constanța și Agenția Națională a Funcționarilor Publici, având ca obiect: obligarea pârâtelor la prezentarea ofertelor posturilor și a modalităților de ocupare a acestora, conform art. 4 din Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, existente pentru reclamant și obligarea lor la plata de daune morale și materiale în sumă de 600.000.000 lei.

2. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul care, în combaterea excepției tardivității, a susținut în motivele de recurs: - că s-a adresat Tribunalului Constanța la 24 februarie 2004, acțiunea sa fiind înregistrată în Dosarul nr. 334/2004; - că termenul legal de contestare este de 3 ani, în conformitate cu Legea nr. 188/1999 – art. 103 și cu C. muncii aplicabil în anul 2003 – art. 283 alin. (1) lit. c); - că a luat cunoștință cu întârziere de anumite acte emise de pârâte în legătură cu Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, emisă de pârâta Agenția de Mediu Constanța. Pe lângă aceste argumente legate de critica excepției de tardivitate, recurentul evocă și unele împrejurări de fapt care țin de fondul cererii sale.

Ulterior, recurentul a formulat „Precizări” la recurs, depuse la 28 martie 2008, arătând: - că instanța a calificat greșit cererea sa ca pe o contestație împotriva Deciziei nr. 6 din 23 februarie 2001 (motiv de recurs conform art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.), situație în care nici nu ar fi fost competentă să soluționeze cauza și, cu atât mai puțin, să calculeze tardivitatea în raport cu termenul de 30 de zile de la comunicare ori cu cele de 6 luni și un an prevăzute de Legea nr. 554/2004, o combinare a celor două tipuri de termene nefiind admisibilă; - că în cauza de față a reclamat: modalitatea în care a fost prejudiciat prin nerespectarea, de către pârâte, a obligațiilor de „a face” intuitu personae, pe care ele și le-au asumat prin art. 4 din Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, precum și prejudiciul cauzat prin fapte ulterioare emiterii deciziei; - că existența unei alte judecăți separate, pentru anularea Deciziei nr. 6 din 23 februarie 2001 și obligarea pârâtelor la daune nu se poate confunda cu acțiunea de față – chiar dacă cuantumul despăgubirilor solicitate este identic – ci ar fi putut duce la discutarea, cu prioritate, a excepției autorității de lucru judecat, iar nu la cea a tardivității; - că instanța a aplicat greșit legea (motiv de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) în ceea ce privește termenele de 6 luni și 1 an din Legea nr. 554/2004, în realitate fiind aplicabil termenul de 3 ani, de prescripție; - că, în aplicarea art. 304 1 C. proc. civ., cauza se impune a fi judecată sub toate aspectele, iar instanța de fond, dacă s-ar fi considerat nelămurită asupra obiectului acțiunii, trebuia să-i solicite lămuriri reclamantului, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.; - că, există două momente alternative de la care curge termenul de prescripție prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958: momentul de la care ar fi cunoscut prejudiciul efectiv și cel de la care ar fi trebuit să-l cunoască, iar instanța, din oficiu, ar fi trebuit să solicite probe cu privire la acest aspect, conform art. 129 alin. 4 C. proc.

civ.; - că tardivitatea a fost stabilită prin aplicarea unor dispoziții legale care nu erau incidente în cauză, instanța încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și principiul disponibilității în procesul civil. Prin decizia civilă nr. 2094 din 23 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respins recursul ca nefondat. 3. Împotriva acestei soluții a formulat recurentul contestația în anulare de față, invocând drept temei dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În argumentarea cererii, contestatorul susține că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs, ci s-a referit la alte aspecte pe care nu a înțeles să le pună în discuție în ședință publică și anume exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale de către recurent.

Arată contestatorul că nu și-a exercitat drepturile cu rea-credință, ci a încercat să-și le afirme în adevăratul lor scop. Consideră contestatorul că instanța, în mod greșit, a înțeles să-l sancționeze pentru așa-numita atitudine procesuală oscilantă și abuzivă, deși pentru asemenea atitudini există sancțiuni pecuniare expres prevăzute de art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., iar nu respingerea recursului, ca sancțiune. Contestația nu este întemeiată.

Instanța de recurs a analizat, în esență, acele argumente care erau suficient de conturate juridic din cererea de recurs: - cel al necompetenței instanței de fond, pe care l-a înlăturat constatând că în mod irevocabil s-a stabilit competența instanței de contencios administrativ, așadar și natura pricinii; - cel al termenului aplicabil susținut de recurent-termenul de 3 ani din Decretul nr. 167/1958 – pe care l-a înlăturat, nu numai ca o consecință a calificării acțiunii chiar de către reclamant ca întemeiată pe Legea nr. 188/1999, ci și pentru că reclamantul nici nu l-a invocat la instanța de fond.

Aceste argumente erau singurele care puteau fi primite spre analiză, căci instanța de recurs, referindu-se la termenul de formulare a motivelor de recurs, a reținut și că au fost invocate motive noi, la 27 martie 2008. Or, chiar dacă instanța de recurs nu le-a înlăturat expres, ea nici nu le putea analiza, fiind motive noi, formulate peste termenul de 15 zile de la comunicare sentinței. Acesta este motivul legal pentru care instanța de recurs nu le-a analizat distinct. Cu toate acestea, instanța a făcut aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. și tocmai această examinare a cauzei „sub toate aspectele” i-a permis - în limitele competenței sale - să constate atitudinea procesuală oscilantă a reclamantului în calificarea obiectului propriei acțiuni.

În consecință, nu se poate constata, în prezenta cale de atac extraordinară, că instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe asupra vreuneia dintre motivele de recurs, nefiind incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de T.S. împotriva deciziei nr. 2094 din 23 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2009.