ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2009

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

a Curții de Apel Constanța, a fost respinsă, ca tardiv formulată, acțiunea numitului

T.S., în contradictoriu cu Agenția pentru Protecția Mediului Constanța și

Agenția Națională a Funcționarilor Publici, având ca obiect: obligarea pârâtelor

la prezentarea ofertelor posturilor și a modalităților de ocupare a acestora,

conform art. 4 din Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, existente pentru

reclamant și obligarea lor la plata de daune morale și materiale în sumă de

600.000.000 lei.

sentințe a declarat recurs reclamantul care, în combaterea excepției

tardivității, a susținut în motivele de recurs:

- că s-a adresat

Tribunalului Constanța la 24 februarie 2004, acțiunea sa fiind înregistrată în Dosarul

nr. 334/2004;

- că termenul legal de

contestare este de 3 ani, în conformitate cu Legea nr. 188/1999 – art. 103 și

cu C. muncii aplicabil în anul 2003 – art. 283 alin. (1) lit. c);

- că a luat cunoștință cu

întârziere de anumite acte emise de pârâte în legătură cu Decizia nr. 6 din 23

februarie 2001, emisă de pârâta Agenția de Mediu Constanța.

Pe lângă aceste argumente

legate de critica excepției de tardivitate, recurentul evocă și unele

împrejurări de fapt care țin de fondul cererii sale.

Ulterior, recurentul a

formulat „Precizări” la recurs, depuse la 28 martie 2008, arătând:

- că instanța a calificat

greșit cererea sa ca pe o contestație împotriva Deciziei nr. 6 din 23 februarie

2001 (motiv de recurs conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), situație în care

nici nu ar fi fost competentă să soluționeze cauza și, cu atât mai puțin, să

calculeze tardivitatea în raport cu termenul de 30 de zile de la comunicare ori

cu cele de 6 luni și un an prevăzute de Legea nr. 554/2004, o combinare a celor

două tipuri de termene nefiind admisibilă;

- că în cauza de față a

reclamat: modalitatea în care a fost prejudiciat prin nerespectarea, de către

pârâte, a obligațiilor de „a face” intuitu personae, pe care ele și le-au

asumat prin art. 4 din Decizia nr. 6 din 23 februarie 2001, precum și

prejudiciul cauzat prin fapte ulterioare emiterii deciziei;

- că existența unei alte

judecăți separate, pentru anularea Deciziei nr. 6 din 23 februarie 2001 și

obligarea pârâtelor la daune nu se poate confunda cu acțiunea de față – chiar

dacă cuantumul despăgubirilor solicitate este identic – ci ar fi putut duce la

discutarea, cu prioritate, a excepției autorității de lucru judecat, iar nu la

cea a tardivității;

- că instanța a aplicat

greșit legea (motiv de recurs conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în ceea ce

privește termenele de 6 luni și 1 an din Legea nr. 554/2004, în realitate fiind

aplicabil termenul de 3 ani, de prescripție;

- că, în aplicarea art. 304

1

C. proc. civ., cauza se impune a fi judecată sub toate aspectele, iar instanța

de fond, dacă s-ar fi considerat nelămurită asupra obiectului acțiunii, trebuia

să-i solicite lămuriri reclamantului, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4)

C. proc. civ.;

- că, există două momente

alternative de la care curge termenul de prescripție prevăzut de art. 8 din

Decretul nr. 167/1958: momentul de la care ar fi cunoscut prejudiciul efectiv

și cel de la care ar fi trebuit să-l cunoască, iar instanța, din oficiu, ar fi

trebuit să solicite probe cu privire la acest aspect, conform art. 129 alin. 4 C.

proc. civ.;

- că tardivitatea a fost

stabilită prin aplicarea unor dispoziții legale care nu erau incidente în

cauză, instanța încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

și principiul disponibilității în procesul civil.

Prin decizia civilă nr. 2094

din 23 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a fost respins recursul ca nefondat.

a formulat recurentul contestația în anulare de față, invocând drept temei

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În argumentarea cererii,

contestatorul susține că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs, ci

s-a referit la alte aspecte pe care nu a înțeles să le pună în discuție în

ședință publică și anume exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale

de către recurent.

Arată contestatorul că nu

și-a exercitat drepturile cu rea-credință, ci a încercat să-și le afirme în

adevăratul lor scop.

Consideră contestatorul că

instanța, în mod greșit, a înțeles să-l sancționeze pentru așa-numita atitudine

procesuală oscilantă și abuzivă, deși pentru asemenea atitudini există

sancțiuni pecuniare expres prevăzute de art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit.

a) C. proc. civ., iar nu respingerea recursului, ca sancțiune.

Contestația nu este

întemeiată.

Instanța de recurs a

analizat, în esență, acele argumente care erau suficient de conturate juridic

din cererea de recurs:

- cel al necompetenței

instanței de fond, pe care l-a înlăturat constatând că în mod irevocabil s-a

stabilit competența instanței de contencios administrativ, așadar și natura

pricinii;

- cel al termenului

aplicabil susținut de recurent-termenul de 3 ani din Decretul nr. 167/1958 – pe

care l-a înlăturat, nu numai ca o consecință a calificării acțiunii chiar de

către reclamant ca întemeiată pe Legea nr. 188/1999, ci și pentru că

reclamantul nici nu l-a invocat la instanța de fond.

Aceste argumente erau

singurele care puteau fi primite spre analiză, căci instanța de recurs,

referindu-se la termenul de formulare a motivelor de recurs, a reținut și că au

fost invocate motive noi, la 27 martie 2008.

Or, chiar dacă instanța de

recurs nu le-a înlăturat expres, ea nici nu le putea analiza, fiind motive noi,

formulate peste termenul de 15 zile de la comunicare sentinței.

Acesta este motivul legal

pentru care instanța de recurs nu le-a analizat distinct.

Cu toate acestea, instanța a

făcut aplicarea art. 304

1

C. proc. civ. și tocmai această examinare

a cauzei „sub toate aspectele” i-a permis - în limitele competenței sale - să

constate atitudinea procesuală oscilantă a reclamantului în calificarea

obiectului propriei acțiuni.

În consecință, nu se poate

constata, în prezenta cale de atac extraordinară, că instanța de recurs ar fi

omis să se pronunțe asupra vreuneia dintre motivele de recurs, nefiind

incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de T.S. împotriva deciziei nr. 2094 din 23 mai 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 mai 2009.