ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2094/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 01 martie 2006 reclamantul T.S. a chemat în judecată A.P.M. Constanța și A.N.F.P., solicitând a se dispune „obligația de a face” conform art. 1075 C. civ., în sensul prezentării adreselor privind ofertele posturilor și modalitățile de ocupare a acestora în conformitate cu art. 4 din decizia nr. 6 din 23 februarie 2001 a M.A.P.M. - Inspectoratul de protecție a Mediului Constanța pentru reclamant și obligarea pârâtelor la daune în sumă de 600.000.000 ROL pentru prejudiciile morale și materiale, calculate cu rata inflației precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul susține, în esență, că a fost angajatul A.P.M.

în funcția de director și inspector de specialitate cu grad de consilier până în anul 2001 când, prin decizia nr. 6 din 232 februarie 2001, au încetat raporturile de muncă și când Agenția, deși avea obligația, potrivit art. 5 din decizia respectivă să-i aducă la cunoștință modalitatea de ocupare a unor posturi în cazul ivirii acestora, totuși, nu s-a conformat obligației, în schimb a fost angajat personal din afara unității, fără a se avea în vedere că se afla în pragul pensionării și a fost indisponibilizat fără motive. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin încheierea din 29 martie 2006, a constatat natura juridică a litigiului ca fiind contencios administrativ, a scos cauza de pe rol și a dispus înregistrarea la secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului pentru soluționarea în complet specializat.

Prin sentința civilă nr. 128 din 31 ianuarie 2007, Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ, a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de A.N.F.P. și a respins acțiunea pe acest motiv, reținând, în esență, că cererea formulată de reclamant a fost supusă controlului judecătoresc în procesul purtat între aceleași părți, în aceeași calitate, și pentru același obiect și cauză, finalizat prin sentința nr. 357/CA/2005 a Tribunalului Constanța. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr.193/CA din 31 mai 2007 a admis excepția necompetenței materiale a instanței, a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința nr. 128/2007 și a trimis cauza la Curtea de Apel Constanța competentă material a soluționa cauza în primă instanță, în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc.

civ. și cu locul central al pârâtei A.N.F.P. în ierarhia autorităților publice. Prin sentința civilă nr. 855/CA din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității invocată de A.N.F.P. a respins excepția necompetenței materiale a Curții, excepția lipsei calității procesuale și excepția autorității de lucru judecat. Totodată, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca tardiv introdusă, reținând, în esență, că acesta a formulat acțiunea cu mult peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 95 din Legea nr. 188/1999 și termenul de 6 luni, respectiv 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.S., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, T.S. susține că în mod greșit i s-a respins cererea în contencios administrativ împotriva celor două pârâte, prin care a solicitat despăgubiri, ca fiind „tardivă". În mod greșit a apreciat instanța că nu a respectat termenele de 6 luni și respectiv 1 an prevăzute în legea contenciosului administrativ.

În realitate, s-a adresat Tribunalului Constanța la data de 24 februarie 2004, iar prin Dosarul nr. 334 din 24 februarie 04 termenul legal al contestației fiind de 3 ani, în conformitate cu Legea Funcționarilor Publici nr. 188/1999 (art. 103) coroborată cu dispozițiile C. muncii aferent anului 2003 [art. 283 alin. (1) lit. c)], fapt pe care Curtea de Apel Constanța nu l-a luat în considerare în pronunțarea sentinței nr. 855/CA din 13 decembrie 2007. Această situație se explică prin faptul că a luat cunoștință cu întârziere de actele emise de cele două pârâte prin care i s-au încălcat drepturile din decizia nr. 06 din 23 februarie 2001, emisă de A.P.M. Constanța din motive neimputabile lui. A.P.M.

Constanța, imediat după emiterea deciziei, nu și-a respectat-o, în sensul de a-l înștiința despre ivirea posturilor vacante apărute după emiterea deciziei, angajând persoane din afara sistemului și nerespectând intenționat prevederile din pct. 4 ale deciziei de destituire. Recurentul-reclamant arată că demonstrează acest lucru prin prezentarea unei file din cartea de muncă a colegului S. care s-a transferat la numai 2-3 luni la altă unitate, postul acestuia rămânând vacant. A arătat și că prezintă declarația legalizată a colegului N.M., aflat în aceeași situație (de a nu fi informat de posturile vacante din cadrul A.P.M.). Neținând cont de aceste considerente, sentința NR. 855 din 13 decembrie 07 a Curții de Apel Constanța s-a pronunțat prin nerespectarea legii conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține recurentul. Intimatele-pârâte A.P.M. Constanța și A.N.F.P. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică. Ulterior, la data de 27 martie 2008 recurentul-reclamant a formulat precizări la recursul declarat în cauză, invocând motive de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 8 și art. 304 1 C. proc. civ., cu referire la art. 129 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ.

Rezumând, Înalta Curte constată că, în esență, recurentul-reclamant arată, pe de o parte, că instanța de fond nu a reținut corect obiectul acțiunii sale, respectiv faptul că în realitate a înțeles să reclame modalitatea în care a fost prejudiciat prin nerespectarea de către pârâte a obligațiilor de a face, intuit personae, asumate prin decizia nr. 6/2001 (art. 4) și că prejudiciul i-a fost cauzat prin fapte ulterioare emiterii acesteia, fără să solicite controlul valabilității și/sau legalității acestei decizii (cereri soluționate prin alte hotărâri judecătorești). Așadar, arată recurentul, obiectul prezentei acțiuni îl constituie acțiunea pe temeiul obligației de a face și al celei în despăgubiri, decurgând din răspunderea pentru fapta proprie pentru: - nerespectarea de către pârâta A.N.F.P.

a obligației asumată prin art. 4 din decizia nr. 6 din 23 februarie 2001 (faptă ulterioară comunicării deciziei 6/2001, de care a luat cunoștință în anul 2004); - nerespectarea de către Inspectoratul de Protecție a Mediului, legal reprezentat de A.P.M., a obligației de a solicita pârâtei A.N.F.P. angajarea cu prioritate a personalului disponibilizat, din care făcea parte, obligație asumată prin aceeași decizie, nr. 6 din 23 februarie 2001, dacă noi locuri de muncă s-ar fi ivit (faptă ulterioară comunicării deciziei 6/2001, de care a luat cunoștință în anul 2004); - despăgubiri în sumă de 600.000.000 ROL pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea acestor obligații de către pârâte (de întinderea căruia a luat cunoștință în anul 2004), acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1075 C. civ.

În opinia recurentului-reclamant, în raport cu obiectul acțiunii sale, în cauză nu erau aplicabile nici termenul de 30 de zile pentru formularea contestației (aplicabil la litigiile de muncă), nici termenele de 6 luni (de prescripție) sau de 1 an (de decădere) prevăzut de Legea nr. 554/2004, ci termenul de prescripție prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanța neputând modifica din oficiu natura juridică a acțiunii și nici momentele alternative de la care curge termenul de prescripție mai sus arătat (momentul obiectiv - de la care ar fi cunoscut efectiv prejudiciul și pe autorul acestuia și momentul subiectiv - stabilit judecătorește - de la care ar fi trebuit să cunoască prejudiciul și pe autorul acestuia).

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituția României, cetățenii români trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință. Totodată, termenul de formulare a motivelor de recurs este expres prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 cât și de art. 303 C. proc. civ. Este însă adevărat că potrivit art. 304 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004 recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

În cauză, Înalta Curte constată că după numeroase faze procesuale determinate tocmai de poziția oscilantă a recurentului-reclamant, prin decizia nr. 193/CA din 31 mai 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost stabilită irevocabil competența de soluționare a pricinii tocmai în raport cu obiectul acțiunii precizat chiar de recurentul-reclamant, astfel cum se menționează în practicaua deciziei respective (Dosar nr. 1215/118/2006). Prin urmare, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, că instanțele, față de poziția confuză și oscilantă a recurentului-reclamant, au manifestat înțelegere și au făcut aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor art. 131 și 134 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 28 din Legea nr. 554/2004, întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută în condițiile prevăzute de legiuitor, iar în nici un caz în faza procesuală a recursului (avându-se în vedere că cererea nu se consideră modificată în situațiile prevăzute de art. 132 alin. (2) C. proc. civ.).

Totodată, Înalta Curte constată că este fără putere de tăgadă că recurentul-reclamant a cunoscut decizia nr. 6/2001 încă din 27 februarie 2001, fiind inadmisibil ca prin jocul oscilant al poziției sale procesuale să se accepte nerespectarea unor hotărâri judecătorești irevocabile, precum și principiile generale de drept, aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum se menționează textual în practicaua sentinței atacate, recurentul-reclamant a arătat că: - „acțiunea a fost formulată în temeiul Legii nr. 188/1999 lege în temeiul căreia a fost pronunțată decizia nr. 6/2001, legea invocată de pârâte respectiv Legea nr. 554/2004 a apărut la 4 ani. De asemenea arată reclamantul că a respectat dispozițiile pct. 4 din decizia atacată, lucru pe care pârâta nu l-a respectat”; - „asupra excepției tardivității formulării acțiunii, pune concluzii de respingere a excepției, urmare a faptului că A.P.M.

Constanța la art. 1 al deciziei nr. 6/2001 intenționat greșește în aplicarea incorectă a art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999”. „Pe fond, solicită reclamantul admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu consecința modificării în parte a deciziei nr. 6/2001. De asemenea arată reclamantul că despăgubirile bănești derivă din pct. 4. Adresa despre care face vorbire pârâta nu a fost transmisă niciodată și de asemenea pârâta nu poate face această dovadă, solicitând să se analizeze întreaga decizie contestată”, fără a face deci vreo trimitere la Decretul nr. 167/1958 și fără a cere rectificarea acestor mențiuni. În această situație, Înalta Curte constată că soluția atacată este legală și temeinică, iar criticile aduse acesteia nu sunt de natură a o schimba, urmând a se respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.S. împotriva sentinței civile nr. 855/CA din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2008.