ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 648/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele :

Reclamanta A.V.A.S BUCUREȘTI a solicitat

prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 17 noiembrie 2005 pe rolul

Tribunalului Teleorman, obligarea pârâtului A.C.O., la plata daunelor interese

calculate conform art. 21 alin. (1

1

) lit. a) și b) din O.G. nr.

25/2002, daune reprezentând valoarea obligației investiționale de mediu,

prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, dividende încasate de

pârât și prejudiciile aduse reclamantei, care vor fi stabilite prin expertiză,

precum și rezoluțiunea acestui contract.

Potrivit susținerilor reclamantei, în

vederea privatizării SC R. SA ROȘIORII DE VEDE, prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, cumpărătorul a dobândit un număr de 577.404

acțiuni, reprezentând 89,78% din capitalul social al SC R. SA ROȘIORII DE VEDE.

Potrivit clauzei 8.14 din contract, pârâtul s-a obligat să efectueze în

societate, pe o perioadă de 2 ani o investiție pentru realizarea măsurilor

cuprinse în programul pentru conformare, în sumă de 650.000.000 lei, iar prin

clauza 8.20.1 din contract, pârâtul s-a obligat să efectueze în societate din

surse proprii sau atrase, o investiție aport de capital, în valoare de

1.000.000 mărci germane. În această situație, reclamanta a apreciat îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1020 și art. 1021 C. civ. și art. 15

1

alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997, în ceea ce privește rezoluțiunea contractului

și plata daunelor interese.

Prin sentința comercială nr. 380 din 12

decembrie 2005, Tribunalul Teleorman, tribunalul a respins acțiunea formulată

de reclamantă ca nefondată. Pentru a dispune astfel, s-a reținut în

considerentele sentinței că acțiunea în rezoluțiune nu este admisibilă, nefiind

îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 1020-1021 C. civ., neexistând o

culpă a pârâtului care să îndreptățească promovarea cererii de față.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

soluționând apelul formulat de reclamanta A.V.A.S. BUCUREȘTI, a apreciat

întemeiate criticile reclamantei, privind omisiunea instanței de fond de a

analiza culpa pârâtului cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea

obligației contractuale prevăzută în clauza nr. 8.14 din contract , iar prin

decizia comercială nr. 403 din 29 iunie 2006 a admis apelul formulat de

reclamantă, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare

primei instanțe.

Cu prilejul rejudecării cauzei,

tribunalul a analizat excepțiile inadmisibilității petitului acțiunii privind

pretenții și a lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea

acțiunii. Instanța a respins excepțiile invocate de pârât, reținând că

reclamanta, în calitatea sa de parte în contractul de vânzare cumpărare de

acțiuni, poate solicita rezoluțiunea contractului și daune interese. Cu privire

la fondul cauzei, tribunalul a analizat neîndeplinirea obligației contractuale

prevăzută de clauza 8.14 din contract, reținând că pretențiile care decurg din

neexecutarea acestei obligații sunt prescrise, în raport de data scadenței

obligației – 14 noiembrie 2004 – și data introducerii cererii de chemare în

judecată – 15 noiembrie 2005. Și pe fondul neîndeplinirii obligației, s-a

constatat că reclamanta nu a dovedit culpa pârâtului. De altfel, nici în cadrul

procesului privind falimentul SC R. SA nu s-a reținut vreo culpă a

administratorilor societății. Cu referire la obligația prevăzută de clauza

8.20.1 din contract, s-a reținut că imposibilitatea realizării investițiilor

s-a datorat condiției obiective, reprezentată de falimentul societății SC R. SA.

În consecință, Tribunalul Teleorman, secția

civilă, prin sentința comercială nr. 1402 din 27 noiembrie 2006 a respins ca

nefondată acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta A.V.A.S BUCUREȘTI.

Motivele de apel au vizat încălcarea

principiului contradictorialității, în sensul că reclamanta nu a putut formula

apărări în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune

și constatarea inexistenței culpei pârâtului raportat la neîndeplinirea clauzei

8.20.1. De asemenea, reclamanta a mai susținut oportunitatea efectuării unei

expertize, probă respinsă de către instanța de fond.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

prin decizia comercială nr. 515 din 5 noiembrie 2007 a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă.

În expunerea raționamentului care a condus

la adoptarea acestei soluții, instanța de apel a examinat criticile invocate de

reclamantă, reținând că în situația în care a fost constatată netemeinicia

capătului principal al cererii s-a constatat implicit și netemeinicia capătului

privind plata daunelor interese. În argumentul respingerii acțiunii se înscrie

și intrarea în faliment a societății SC R. SA, fiind evidentă imposibilitatea

realizării investițiilor la care s-a obligat pârâtul, situație cunoscută de

către reclamantă. Cu referire la încălcarea principiului disponibilității,

instanța de apel a constatat că deși instanța de fond a făcut aprecieri cu

privire la prescrierea capătului de cerere privind neîndeplinirea obligației

investiționale prevăzută de clauza 8.14 din contract, a analizat această cerere

în ceea ce privește fondul ei.

Decizia Curții de Apel a fost recurată de

către reclamanta A.VA.S BUCUREȘTI în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei recurată , în sensul admiterii apelului și admiterii cererii de

chemare în judecată.

Reclamanta și-a întemeiat recursul pe

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 cpt. 9 C. proc. civ., susținând

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1020-1021 C. civ.

În concret, reclamanta a susținut

următoarele :

- instanța de apel nu a avut în vedere

modificarea în totalitate a conținutului clauzei 8.20.1 din contract prin actul

adițional din 29 octombrie 2003, situație în care forța majoră nu poate fi

extinsă celor stipulate în capitolul 11 din contract ;

- pârâtul, din poziția sa de acționar

majoritar avea posibilitatea evitării falimentului societății ;

- din analizarea înscrisurilor existente

la dosarul cauzei rezultă culpa pârâtului în neîndeplinirea obligațiilor

asumate, condiția rezolutorie fiind subînțeleasă în contractele sinalagmatice;

Asupra

recursului :

Examinând decizia atacată, în raport de

motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele care urmează :

Motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care instanța prin hotărârea

dată a aplicat greșit dispozițiile legale.

Recurenta își construiește argumentele pe

susținerea că instanța de apel a constatat că nu sunt întrunite condițiile art.

1020-1021 C. civ., condiția rezolutorie fiind subînțeleasă când una dintre

părți nu își îndeplinește obligațiile.

În cauză, instanța de apel a analizat

condiția culpei pârâtului cu privire la îndeplinirea clauzelor contractuale, în

raport de probele existente la dosarul cauzei. Deși reclamanta a susținut că

neexecutarea obligațiilor se datorează pasivității pârâtului, această susținere

nu rezultă din rapoartele lichidatorului judiciar al SC R. SA, din care rezultă

că starea de insolvență a societății debitoare nu se datorează

administratorilor societății, ci altor factori, de natură economico financiară.

În consecință, neîndeplinirea condiției

privind lipsa culpei pârâtului în îndeplinirea obligației, a îndreptățit

instanța să aprecieze lipsa îndeplinirii uneia dintre condițiile cerute pentru

admisibilitatea rezoluțiunii judiciare.

Deși reclamanta invocă prevederea art.

1020 C. civ., Înalta Curte constată că rezoluțiunea nu se întemeiază pe

îndeplinirea unei condiții rezolutorii, întrucât nu operează de drept, fiind

necesară intervenția instanței judecătorești, care are dreptul de a verifica și

aprecia cauzele rezoluțiunii ( art. 1021 C. civ. ).

În ceea ce privește critica privind

reținerea de către instanță a imposibilității fortuite de executare a

obligațiilor de către pârât, având în vedere starea de faliment a societății SC

R. SA, declanșată de către creditorii debitoarei, la data de 15 iunie 2004,

fapt ce a condus la dizolvarea și radierea societății, aceasta nu poate fi

reținută, în condițiile în care declanșarea falimentului debitoarei nu se datorează

voinței debitorului (așa cum s-a reținut în rapoartele lichidatorului judiciar

, însușite de instanța de judecată prin sentința comercială nr. 11 din 11

ianuarie 2005 a Tribunalului Teleorman) situație în care nu se mai poate pune

problema rezoluțiunii, ci a riscului contractului.

Susținerile recurentei privind stabilirea

prin contract a condițiilor de forță majoră, care conduc la exonerarea de

răspundere, astfel cum au fost definite prin capitolul 11 din contract, nu vor

fi primite, întrucât împrejurările menționate în contract reprezintă

împrejurări externe absolut imprevizibile, cu caracter extraordinar, iar situația

reținută de către instanța de apel este o împrejurare relativ imprevizibilă,

care nu putea fi prevăzută prin contract, însă ambele împrejurări au efect

exonerator de răspundere.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. ( 1 ) C. proc. civ. va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta A.V.A.S BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 515

din 5 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2009.