ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 649/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 649/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 399 din 14 februarie 2007

pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 2745/85/2006 s-a respins acțiunea

formulată de reclamanta SC A. SA Dumbrăveni prin care a solicitat obligarea

pârâtei SC H. SRL la plata sumei de 137.145,12 lei reprezentând contravaloarea

facturii din 16 august 2006 și suma de 4.662,93 lei cu titlu de penalități de

întârziere de 0,1 % pe zi calculate conform art. 81 din contractul de vânzare –

cumpărare din 21 martie 2006 pentru perioada 26 august 2006 - 29 septembrie

2006, precum și acțiunea reconvențională a pârâtei prin care a solicitat să se

constate inexistența dreptului de creanță al reclamantei.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut, în ce privește acțiunea principală, că între

părți s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare din data de 21 martie

totalitate iar vânzătorul să vândă integral și să livreze:

- 500 tone țeavă rezultă din

desființarea sistemului de susținere a plantației de hamei,

- deșeu sârmă ce va rezulta

din dezafectarea/dezmembrarea sistemelor de susținere a plantațiilor de hamei.

Contractul a intrat în

vigoare la data de 21 martie 2006 și a fost valabil până la data de 31 iulie

țevii rezultate din desființarea sistemului de susținere a plantației de hamei

va fi de 0,50 lei ron/kg plus T.V.A, iar a deșeului de sârmă de 0,35 lei ron.

Ca modalitate de plată a prețului, acestea au convenit să se efectueze la

ridicarea mărfii cu O.P. sau B.O.; garanție filă C.E.C. pentru suma de 50.000

lei ron, care va fi executată în caz de neplată. Deșeurile de sârmă urmau să

fie achitate de către cumpărător în avans sau cu fila C.E.C., cu respectarea

prevederilor art. 8 din Legea nr. 73/2000, la fiecare livrare, în baza facturii

emisă de către vânzător.

Părțile au încheiat la data

de 13 iunie 2006 și un proces - verbal de predare - primire de natura unui

contract de depozit prin care acestea au convenit ca un număr de 2.095 de țevi

de susținere să treacă în custodia pârâtei.

Pe parcursul derulării

raporturilor comerciale, pe baza bonurilor de cântar, reclamanta a livrat

pârâtei o cantitate de 75.627 kg fier din marfa contractată. Reclamanta a emis

mai multe facturi acceptate de pârâtă la plată și achitate prin intermediul

unor chitanțe.

La data de 16 august 2006, reclamanta

emite factura fiscală în sumă de 137.145,12 lei reprezentând contravaloarea

cantității de 230.496 kg țeavă rezultată din sistemul de susținere a plantației

de hamei. Factura a fost expediată de reclamantă pârâtei prin poștă. Pârâta a

refuzat plata sumei considerând că aceasta a fost efectuată în numerar la

casieria societății reclamante. Pârâta nu a depus înscrisuri doveditoare în

acest sens.

S-a reținut față de starea

de fapt menționată, că factura din 16 august 2006 emisă de reclamantă nu are

acoperire în realitate raporturilor derulate între părți iar pe de altă parte,

factura menționată nu îndeplinește cerințele formale ale Legii nr. 82/1991,

republicată, astfel încât nu poate contribui un mijloc de probă întrucât nu

poate constitui un mijloc de probă în contextul art. 46 C. com. Factura nu a

fost acceptată de pârâtă și reclamanta nu a depus în probațiune acte din care

să rezulte livrarea efectivă către pârâtă a cantității de 230.496 kg aferentă

efectuării.

Cât privește penalitățile de

întârziere s-a apreciat că nu pot fi acordate din cauza incertitudinii care

afectează creanța principală astfel cum s-au arătat dar și față de împrejurarea

că penalitățile nu puteau fi calculate după data expirării contractului.

Cererea reconvențională,

prin care se solicită a se constata de către instanță inexistența datoriei

pârâtei, a fost respinsă ca inadmisibilă, pârâta având la dispoziție

posibilitatea de a se apăra prin întâmpinare împotriva pretențiilor

reclamantei.

Împotriva acestei soluții a

declarat apel reclamanta solicitând modificarea în tot a sentinței în sensul

admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Apelul a fost respins ca

nefondat prin decizia nr. 35 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SA solicitând admiterea recursului

și modificarea hotărârilor atacate în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum

a fost formulată.

În recursul său reclamanta

invocă, la modul general, prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., după

care susține că „atât instanța de fond cât și instanța de apel a reținut în mod

cu totul eronat și fără nici un sens următoarele”, în esență:

- procesul - verbal prin

care s-a predat spre valorificare cantitatea de 2.095 țevi metalice nu are

forță probantă, cu toate că există la dosar și declarațiile unor martori care

întăresc faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale;

- contractul de vânzare -

cumpărare din 2006 a expirat la 31 iulie 2006 iar factura fiscală a fost emisă

de reclamantă la 16 august 2006, după expirarea contractului, deși factura este

una legală, emisă în baza obligațiilor contractuale și comunicată pârâtei,

care, cu rea credință a refuzat să o semneze;

- factura pe care reclamanta

își întemeiază acțiunea nu e o factură legală deoarece nu a fost acceptată la

plată, or fiind emisă în baza unui contract nu mai era necesar să fie acceptată

la plată;

- reclamanta nu a depus în

probațiune înscrisuri doveditoare de livrare a cantității de fier a cărei

valoare se solicită prin acțiune, or depunerea acestor documente nu avea nicio

relevanță deoarece a dovedit cu înscrisuri și martori faptul că și-au

îndeplinit obligațiile contractuale;

- penalitățile solicitate de

reclamantă nu pot fi acordate în baza unei facturi neacceptate și a unui

contract expirat or „este inadmisibil modul în care instanța face considerații

asupra facturii” emise dar „ignoră absolut toate probele”.

În continuarea recursului

său reclamanta mai susține că „în încercarea de a întări motivarea instanței de

fond și de a menține soluția acesteia, instanța de apel vine în completare cu

alte motivări, lipsite de logică” și care ar fi, în esență, următoarele:

- dacă părțile ar fi înțeles

că prin procesul - verbal de predare - primire a țevii „se realizează efectiv

predarea cantității de fier vechi și transferul proprietății ar fi lipsită de

logică cântărirea ulterioară” or cântărirea era necesară întrucât prețul

stabilit prin contract a fost raportat la kilogram;

- prin art. 6 lit. d) din

contract reclamanta avea obligația să asigure paza materialelor până la

ridicarea lor de către pârâtă or obligația de pază revenea pârâtei în calitate

de custode, or, odată cu predarea țevilor spre tăiere vânzătorul nu mai are

calitatea de custode; aceasta revenind cumpărătorului, argumentație întărită și

de declarațiile martorilor audiați în cauză. „Este foarte evident că toate

aspectele probatorii coroborate, conduc la faptul că noi, în calitate de

vânzători ne-am îndeplinit obligația contractuală” și „de asemenea este foarte

evident faptul că după primirea cantității de 2.095 țeavă metalică, pârâta a

avut în totalitate controlul asupra acestora”.

Examinând recursul

reclamantei prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta

este nefondat.

Așa cum rezultă, cu

evidență, chiar și din rezumatul motivelor invocate de reclamantă, acestea

vizează aproape în exclusivitate aspecte ce țin de aprecierea probelor

administrate în cauză, aspecte ce nu pot fi încadrate în niciunul din motivele

limitativ și expres prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. și care

deci, nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce privește forța

probantă a facturii emise de reclamantă instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a prevederilor legale, respectiv a art. 46 C. com., potrivit căruia

doar factura acceptată la plată poate constitui probă în materie comercială.

Problema pazei juridice a

bunurilor nu poate fi luată în discuție atât timp cât instanțele au reținut în

cadrul stabilirii stării de fapt – care nu poate fi examinată în recurs – că

reclamanta nu a putut dovedi cu mijloace legale de probă că a predat intimatei -

pârâte cantitatea de țeavă a cărei contravaloare a pretins-o.

Față de cele arătate, Înalta

Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC A. SA Dumbrăveni împotriva deciziei nr. 35/A din 29 iunie 2007

a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 februarie 2008.