ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 649/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 399 din 14 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 2745/85/2006 s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Dumbrăveni prin care a solicitat obligarea pârâtei SC H. SRL la plata sumei de 137.145,12 lei reprezentând contravaloarea facturii din 16 august 2006 și suma de 4.662,93 lei cu titlu de penalități de întârziere de 0,1 % pe zi calculate conform art. 81 din contractul de vânzare – cumpărare din 21 martie 2006 pentru perioada 26 august 2006 - 29 septembrie 2006, precum și acțiunea reconvențională a pârâtei prin care a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță al reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în ce privește acțiunea principală, că între părți s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare din data de 21 martie 2006. Potrivit art. 2.1., cumpărătorul acceptă să cumpere și să preia în totalitate iar vânzătorul să vândă integral și să livreze: - 500 tone țeavă rezultă din desființarea sistemului de susținere a plantației de hamei, - deșeu sârmă ce va rezulta din dezafectarea/dezmembrarea sistemelor de susținere a plantațiilor de hamei. Contractul a intrat în vigoare la data de 21 martie 2006 și a fost valabil până la data de 31 iulie 2006. La art. 4 din contract, părțile au convenit de comun acord că prețul țevii rezultate din desființarea sistemului de susținere a plantației de hamei va fi de 0,50 lei ron/kg plus T.V.A, iar a deșeului de sârmă de 0,35 lei ron.

Ca modalitate de plată a prețului, acestea au convenit să se efectueze la ridicarea mărfii cu O.P. sau B.O.; garanție filă C.E.C. pentru suma de 50.000 lei ron, care va fi executată în caz de neplată. Deșeurile de sârmă urmau să fie achitate de către cumpărător în avans sau cu fila C.E.C., cu respectarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 73/2000, la fiecare livrare, în baza facturii emisă de către vânzător. Părțile au încheiat la data de 13 iunie 2006 și un proces - verbal de predare - primire de natura unui contract de depozit prin care acestea au convenit ca un număr de 2.095 de țevi de susținere să treacă în custodia pârâtei. Pe parcursul derulării raporturilor comerciale, pe baza bonurilor de cântar, reclamanta a livrat pârâtei o cantitate de 75.627 kg fier din marfa contractată.

Reclamanta a emis mai multe facturi acceptate de pârâtă la plată și achitate prin intermediul unor chitanțe. La data de 16 august 2006, reclamanta emite factura fiscală în sumă de 137.145,12 lei reprezentând contravaloarea cantității de 230.496 kg țeavă rezultată din sistemul de susținere a plantației de hamei. Factura a fost expediată de reclamantă pârâtei prin poștă. Pârâta a refuzat plata sumei considerând că aceasta a fost efectuată în numerar la casieria societății reclamante. Pârâta nu a depus înscrisuri doveditoare în acest sens. S-a reținut față de starea de fapt menționată, că factura din 16 august 2006 emisă de reclamantă nu are acoperire în realitate raporturilor derulate între părți iar pe de altă parte, factura menționată nu îndeplinește cerințele formale ale Legii nr. 82/1991, republicată, astfel încât nu poate contribui un mijloc de probă întrucât nu poate constitui un mijloc de probă în contextul art. 46 C. com.

Factura nu a fost acceptată de pârâtă și reclamanta nu a depus în probațiune acte din care să rezulte livrarea efectivă către pârâtă a cantității de 230.496 kg aferentă efectuării. Cât privește penalitățile de întârziere s-a apreciat că nu pot fi acordate din cauza incertitudinii care afectează creanța principală astfel cum s-au arătat dar și față de împrejurarea că penalitățile nu puteau fi calculate după data expirării contractului. Cererea reconvențională, prin care se solicită a se constata de către instanță inexistența datoriei pârâtei, a fost respinsă ca inadmisibilă, pârâta având la dispoziție posibilitatea de a se apăra prin întâmpinare împotriva pretențiilor reclamantei. Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta solicitând modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 35 din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SA solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârilor atacate în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată. În recursul său reclamanta invocă, la modul general, prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., după care susține că „atât instanța de fond cât și instanța de apel a reținut în mod cu totul eronat și fără nici un sens următoarele”, în esență: - procesul - verbal prin care s-a predat spre valorificare cantitatea de 2.095 țevi metalice nu are forță probantă, cu toate că există la dosar și declarațiile unor martori care întăresc faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale; - contractul de vânzare - cumpărare din 2006 a expirat la 31 iulie 2006 iar factura fiscală a fost emisă de reclamantă la 16 august 2006, după expirarea contractului, deși factura este una legală, emisă în baza obligațiilor contractuale și comunicată pârâtei, care, cu rea credință a refuzat să o semneze; - factura pe care reclamanta își întemeiază acțiunea nu e o factură legală deoarece nu a fost acceptată la plată, or fiind emisă în baza unui contract nu mai era necesar să fie acceptată la plată; - reclamanta nu a depus în probațiune înscrisuri doveditoare de livrare a cantității de fier a cărei valoare se solicită prin acțiune, or depunerea acestor documente nu avea nicio relevanță deoarece a dovedit cu înscrisuri și martori faptul că și-au îndeplinit obligațiile contractuale;

- penalitățile solicitate de reclamantă nu pot fi acordate în baza unei facturi neacceptate și a unui contract expirat or „este inadmisibil modul în care instanța face considerații asupra facturii” emise dar „ignoră absolut toate probele”.

În continuarea recursului său reclamanta mai susține că „în încercarea de a întări motivarea instanței de fond și de a menține soluția acesteia, instanța de apel vine în completare cu alte motivări, lipsite de logică” și care ar fi, în esență, următoarele: - dacă părțile ar fi înțeles că prin procesul - verbal de predare - primire a țevii „se realizează efectiv predarea cantității de fier vechi și transferul proprietății ar fi lipsită de logică cântărirea ulterioară” or cântărirea era necesară întrucât prețul stabilit prin contract a fost raportat la kilogram; - prin art. 6 lit. d) din contract reclamanta avea obligația să asigure paza materialelor până la ridicarea lor de către pârâtă or obligația de pază revenea pârâtei în calitate de custode, or, odată cu predarea țevilor spre tăiere vânzătorul nu mai are calitatea de custode; aceasta revenind cumpărătorului, argumentație întărită și de declarațiile martorilor audiați în cauză.

„Este foarte evident că toate aspectele probatorii coroborate, conduc la faptul că noi, în calitate de vânzători ne-am îndeplinit obligația contractuală” și „de asemenea este foarte evident faptul că după primirea cantității de 2.095 țeavă metalică, pârâta a avut în totalitate controlul asupra acestora”. Examinând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Așa cum rezultă, cu evidență, chiar și din rezumatul motivelor invocate de reclamantă, acestea vizează aproape în exclusivitate aspecte ce țin de aprecierea probelor administrate în cauză, aspecte ce nu pot fi încadrate în niciunul din motivele limitativ și expres prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. și care deci, nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului. În ceea ce privește forța probantă a facturii emise de reclamantă instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, respectiv a art. 46 C. com., potrivit căruia doar factura acceptată la plată poate constitui probă în materie comercială. Problema pazei juridice a bunurilor nu poate fi luată în discuție atât timp cât instanțele au reținut în cadrul stabilirii stării de fapt – care nu poate fi examinată în recurs – că reclamanta nu a putut dovedi cu mijloace legale de probă că a predat intimatei - pârâte cantitatea de țeavă a cărei contravaloare a pretins-o. Față de cele arătate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA Dumbrăveni împotriva deciziei nr. 35/A din 29 iunie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2008.