Decizia nr. 2708/2011 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2841/2006 a Tribunalului Constanța

Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 2 februarie 2006 pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta S.C.M. R. SA a solicitat obligarea pârâtei S.A.A.F. SA să-i predea cantitatea 664,660 tone fier vechi reprezentând marfa ce a făcut obiectul contractului comercial de vânzare-cumpărare nr. C/135/11S/RC și a actelor adiționale la contract convenite cu pârâta în calitate de vânzătoare la data de 29 iulie 2004. Potrivit reclamantei obiectul vânzării astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr.2 la contract, l-a constituit un număr de 36 vagoane de marfă diferite, degradate, în vederea dezmembrării, având o greutate de 776 tone, valoarea finală a contractului de 73.720 dolari SUA plus TVA, urmând a se stabili prin deducerea din tara vagoanelor a pieselor de schimb constatate lipsă în conformitate cu procesele verbale de predare primire încheiate conform clauzei 4.1 din contract. Susține reclamanta că, deși a achitat întreaga cantitate de marfă, respectiv 776 tone în baza facturilor primite de la vânzător, livrarea efectivă, conform notelor de cântar a vizat numai 111.340 kg, diferența până la 776 tone nefiind predată .

Prin sentința civilă nr. 2841 din 18 mai 2006 Tribunalul Constanța, secția comercială, investit inițial prin acțiunea introductivă și-a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, astfel investit, ca primă instanță, prin sentința comercială nr. 7099 din 24 mai 2007 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei reținând în esență, că pârâta și-a asumat expres obligația de a livra 36 vagoane, cu o greutate estimată de 770 tone, astfel că obligarea pârâtei de a livra diferență de cantitate de fier vechi până la greutatea estimată de 770 tone nu are suport în clauzele contractului.

Apelul exercitat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de instanța de control judiciar – Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, nr. 495 pronunțată la 26 octombrie 2007. Confirmând sentința fondului, instanța de apel constată că reclamanta a semnat procesele verbale de predare primire a celor 36 vagoane ce au făcut obiectul vânzării astfel că nu poate susține cu temei că nu a primit vagoanele, chiar dacă la rubrica „tara” mențiunile sunt indescifrabile, riscul aparține cumpărătorului în raport de clauzele contractului.

Prin decizia nr. 433 din 12 februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei date în apel pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, statuând, cu titlu obligatoriu, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., necesitatea administrării de noi probe, inclusiv o expertiză tehnică în vederea stabilirii riguroase a cantităților de fier vechi livrate în executarea contractului, precum și aplicarea dispozițiilor art. 1312 C. civ. în interpretarea clauzelor îndoielnice din contract, în contra vânzătorului și nu în favoarea acestora, așa cum greșit au procedat ambele instanțe.

În rejudecarea apelului, după casare, curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv stabilirea cantităților de fier vechi livrate în conformitate cu condițiile de livrare prevăzute în contract și a încuviințat proba cu interogatoriul pârâtei la cererea reclamantei. Prin decizia comercială nr. 286 din data de 11 iunie 2010 instanța a admis apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței fondului pe care a schimbat-o în tot în sensul admiterii acțiunii introductive și obligării pârâtei să-i predea reclamantei cantitatea de 664,66 tone fier vechi. Instanța de apel și-a fundamentat soluția pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, apreciind că în executarea contractului pârâta a predat numai cantitatea de 111,41 tone fier vechi, reclamanta fiind îndreptățită la executarea integrală a obligației asumate de pârâta respectiv predarea cantității de 776 tone fier vechi.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în termen legal pârâta S.A.A.F. SA, solicitând în principal casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței fondului. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal, în condițiile în care se fundamentează exclusiv pe concluziile raportului de expertiză ignorând celelalte probe cu înscrisuri administrate precum și clauzele contractului de vânzare-cumpărare convenit de părți astfel cum a fost modificat prin cele două acte adiționale succesive. Potrivit susținerilor recurentei obiectul contractului l-a constituit vânzarea celor 36 vagoane, ce au fost predate reclamantei conform proceselor verbale de predare primire semnate de această parte fără nici o contestare cu privire la cantitatea livrată. În același sens, recurenta susține că instanța de apel nu cenzurează susținerile expertului preluând numai concluzia raportului, ceea ce în opinia recurentei echivalează cu o motivare sumară care lipsește hotărârea de fundamentul legal, cu atât mai mult cu cât în cauză a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, obiecțiuni respinse de instanță fără motivare. Prin întâmpinarea depusă la data de 27 decembrie 2010 intimata reclamantă S.C.M.R. SA a solicitat respingerea recursului pronunțat de recurentă ca nefondat, apreciind că decizia atacată a statuat în mod corespunzător asupra situației de fapt. Asupra recursului. Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în contextul criticilor formulate constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: 1. Decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată în rejudecare după casare. Potrivit dispozițiilor deciziei de casare nr. 433 din 12 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de rejudecare era obligată să analizeze clauzele contractului de vânzare-cumpărare convenit între părți astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2, să elucideze eventualele inadvertențe și în raport de această analiză să stabilească corect situația de fapt dispunând probe suplimentare inclusiv o expertiză contabilă pentru cantitățile de fier vechi livrate. Cu alte cuvinte instanța de judecare, ca instanță devolutivă, rejudecând fondul, trebuia să statueze asupra tipului de vânzare convenit de părți, în raport de obiectul contractului, de obligațiile reciproce asumate și modul în care au fost executate. Or, considerentele hotărârii nu cuprind nicio referire la aceste aspecte esențiale în stabilirea situației de fapt și calificarea juridică a raporturilor comerciale deduse judecății, ceea ce lipsește hotărârea de fundamentul faptic și legal și în același timp încalcă indicațiile obligatorii ale deciziei de casare. Omologarea concluziei din raportul de expertiză în sensul că vânzătoarea ar fi predat cumpărătoarei numai 111,41 tone fier vechi, în absența oricărei analize a clauzelor contractului convenit de părți nu poate să fundamenteze soluția adoptată de instanță, cu atât mai mult cu cât potrivit legii experții oferă numai avize consultative din punct de vedere tehnic sau contabil supuse cenzurii instanței în raport de chestiunile de fapt și de drept pe care le implică dezlegarea cauzei. În alte cuvinte, numai o examinare aplicată a clauzelor contractului, a obligațiilor reciproce asumate de părți și a condițiilor de livrare convenite, raportate de înscrisurile întocmite în executarea contractului putea conduce la stabilirea corectă a raporturilor comerciale derulate de părți, a împrejurărilor de fapt și de drept care să expliciteze soluția adoptată, aspecte care lipsesc cu desăvârșire din considerentele hotărârii. Or, în cauză, potrivit contractului încheiat la 29 iulie 2004 astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 2 din 30 mai 2005, vânzarea celor 36 de vagoane marfă degradate având o greutate finală de 776 tone, se înscrie în categoria vânzărilor, după greutate, număr sau măsură reglementate de dispozițiile art. 1300 C. civ., potrivit cărora transferul proprietății și al riscurilor de la vânzător la cumpărător se face numai după cântărire, măsurare sau numărare. Prin clauza de la art. 4 din contract intitulată „Condiții de livrare” părțile au stabilit în deplină concordanță cu dispozițiile din art. 1300 C. civ. modalitatea de predare a mărfii franco loc depozitare, pe bază de proces verbal de predare primire și note de cântar semnate de reprezentanții ambelor părți. Așa fiind, potrivit legii, dar și convenției părților, vânzarea devine perfectă în privința transferului proprietății numai după cântărire, măsurare sau numărare consemnată în documentele justificative menționate la art. 4.1 din contract. Omologarea raportului de expertiză care înlătură de la verificare aceste documente justificative, reprezintă o gravă greșeală de judecată în condițiile în care instanța nu explicitează în nici un mod raționamentul logico juridic avut în vedere. În sfârșit Curtea observă că aceste aspecte au fost contestate de pârâta apelantă prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, care, deși amplu motivate și pertinente în lămurirea cauzei au fost respinse de instanță fără nici o motivare. Prin urmare Înalta Curte găsind întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc. civ. va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în vederea administrării probei cu o nouă expertiză care să stabilească în raport de documente însușite sub semnătură de ambele părți respectiv notele de cântar și procesele verbale de predare primire cantitățile de fier vechi livrate în vederea stabilirii situației de fapt și aplicării corecte a legii.