ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1987/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1987/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului rezultă următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului

Hunedoara

sub nr. 9156/97/2006, reclamanta SC C. SRL Mintia a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., sucursala Hunedoara, anularea avizului

nefavorabil emis sub nr. 148 din 05 aprilie 2006 de pârâtă și obligarea

acesteia la plata subvențiilor cuvenite în baza H.G. nr. 1853/2005 pentru

lunile ianuarie și februarie 2006, în cuantum total de 347.583,40 lei.

Ulterior,

capătul de cerere privind achitarea subvențiilor a

fost disjuns și înregistrat separat sub nr. de dosar

1516/97/2007, a cărui competență de soluționare a fost declinată de către

Tribunalul Hunedoara, prin sentința nr. 937/CA/2008, în favoarea Curții de Apel

Alba Iulia.

In fața

Curții de Apel, reclamanta a solicitat introducerea în cauză și a Centrului

Județean Hunedoara al A.P.I.A. în calitate de pârâtă, pentru a fi obligată

alături de A.P.I.A. București la plata subvențiilor solicitate, și a indicat

temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 1, art. 8 și art. 10 din Legea nr.

554/2004.

Prin sentința

civilă nr. 155/F/CA /2008, din 14 octombrie 2008 Curtea de Apel Alba Iulia,

secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC C. SRL, obligând pârâtele Agenția de Plăți și

Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean

Hunedoara și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură

București,

să-i plătească acesteia despăgubiri în sumă de 347.583, 40 RON reprezentând

subvenții cuvenite în conformitate cu H.G. nr. 1853/2005 pentru lunile ianuarie

și februarie 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Prin aceeași sentință, instanța a respins cererea reclamantei de acordare a

dobânzilor bancare și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de

20.721,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta este îndreptățită la acordarea

subvenției prevăzută de H.G. nr. 1853/2005, aceasta îndeplinind cele două

condiții prevăzute de art. 6 din acest act normativ, respectiv a făcut dovada

în cauză, că a livrat, pentru abatorizare la abatoare autorizate sanitar

veterinar și licențiate, rasa de pui menționată în

acest articol și a

deținut autorizație sanitar veterinară valabilă.

Apărarea pârâtelor

vizând modul de încheiere, semnare și depunere a contractului de franciză, a

fost înlăturată de instanța de fond pe considerentul că singurul motiv pentru

care a fost refuzată acordarea subvenției a fost acela al nedetinerii

autorizației sanitar-veterinare valabile or, a constatat instanța, reclamanta a

fost tot timpul, încă de la înființare, titulara unei astfel de autorizații.

Asupra sumei

solicitate drept despăgubire de către

reclamantă,

respectiv suma de 347.583, 40 lei, instanța de fond,

constatând că

pârâtele nu i-au contestat cuantumul, a dispus

obligarea acestora la plata sumei indicate în acțiune, actualizată

cu

indicele de inflație la data plății, conform principiului reparării integrale a

prejudiciului.

În ceea ce privește

cererea de acordare a dobânzilor,

instanța

constatând că subvențiile acordate de stat potrivit H.G.

nr. 1853/2005

nu sunt purtătoare de dobânzi, a respins acest capăt de cerere ca nefondat.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat recurs atât

reclamanta

SC C. SRL, cât și pârâtele Agenția de Plăți și

Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean Hunedoara și

Agenția

de Plăți și Intervenție pentru Agricultură București.

Prin cererea sa de

recurs, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Centrul Județean

Hunedoara, a atacat ca nelegală și netemeinică sentința Curții de Apel Alba

Iulia nr. 155/F/CA/2008, susținând în esență, faptul că în mod greșit instanța

de fond nu s-a pronunțat asupra valabilității contractului de franciză nr. 107

din 31 ianuarie 2006 - care, așa cum a învederat și instanței de fond, nu a

fost încheiat cu respectarea condițiilor cerute de lege - aceasta mulțumindu-se

să ia în

considerare deciziile altor instanțe

care i-au constatat

valabilitatea. Susține totodată, că nelegalitatea

sentinței atacate se datorează și încălcării de către instanța de fond a

dreptului său la apărare, atunci când prin încheierea de ședință din data de 07

octombrie 2008, a respins ca tardivă proba cu interogatoriul reclamantei, pe

care o propusese ca dovadă contrarie la interogatoriul propus anterior de

reclamantă.

Cererea de recurs

formulată de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură București a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În

motivarea ei pârâta a susținut, în esență, că motivele

pe care se sprijină sentința atacată constau exclusiv în statuările

celorlalte instanțe care, în dosarul din care

prezenta cauză a fost

disjunsă, au anulat avizul nefavorabil emis de

instituțiile parte, iar nu în propriile aprecieri, acest fapt echivalând în

opinia

recurentei cu o veritabilă denegare

de judecată, sau dacă nu, cel

puțin demonstrând ușurința cu care

instanța a analizat cauza. Mai arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea

atacată cu greșita aplicare a legii și cu încălcarea dreptului pârâtelor la

apărare, atunci când pe de o parte, a refuzat

încuviințarea probei

cu

interogatoriu solicitată de pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara, iar pe

de

altă parte, atunci când nu a luat niciun moment în considerare apărările lor

privitoare la modul de încheiere, semnare și mai ales de depunere a

contractului de franciză. Arată că, în mod eronat, instanța de fond a apreciat

că prin

răspunsul la interogatoriu cât și

prin necontestarea cuantumului sumei pretinsă de reclamantă, cele două

instituții pârâte, fie ar fi

recunoscut temeinicia pretențiilor

reclamantei, fie ar fi achiesat

la

cuantumul despăgubirilor solicitate de către aceasta.

Recursul declarat de

reclamanta SC C. SRL a fost

întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, în cuprinsul său

recurenta-reclamantă susținând greșita interpretare și aplicare de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 124 C. proc. fisc., solicitând în

consecință, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul acordării

dobânzilor aferente sumei acordate prin admiterea capătului său principal de

cerere.

În ceea ce privește

recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenția de Plăți și Intervenție

pentru Agricultură, Centrul Județean Hunedoara și Agenția de Plăți și

Intervenție pentru Agricultură București, Înalta Curte, constată că acestea au

în vedere în esență, aceleași critici, astfel încât analiza acestora se impune

a fi făcută simultan.

Analizând astfel, cele două recursuri în raport cu motivele

de nelegalitate invocate, cu actele și

lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare,

pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 1853/2005,

privind sprijinul direct al statului prin acordarea de subvenții, în

anul

2006, producătorilor agricoli din sectorul animalier și din

sectorul piscicol, „se acordă subvenție

producătorilor agricoli,

crescători de păsări, care dețin autorizație

sanitară veterinară și care în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2006 livrează

pui broiler pentru abatorizare la abatoare autorizate sanitar veterinar și

licențiate ".

In temeiul acestor

prevederi, reclamanta SC C. SRL Mintia s-a adresat pârâtei A.P.I.A. Hunedoara,

solicitându-i prin adresele nr. 18 din 09 martie 2006 și nr. 109 din 21 martie

2006, acordarea subvențiilor stabilite prin acest act normativ, însă aceste

solicitări au fost respinse de autoritatea pârâtă, prin adresa nr. 148 din 05

aprilie 2006 reclamantei comunicându-i-se că nu îndeplinește una din condițiile

cumulativ prevăzute de art. 6 din H.G. nr. 1853/2005,

respectiv cea privitoare la prezentarea unei autorizații sanitar

veterinare

de funcționare proprii, pe perioada pentru care a solicitat subvențiile,

respectiv lunile ianuarie-februarie 2006

(fila

6 din dosarul nr. 9156/97/2006, al Tribunalului Hunedoara,

din care a

fost disjuns dosarul prezentei cauze, și care este

atașat în prezent acestuia, ca urmare a dispoziției Curții de Apel

Alba

Iulia, consemnată în încheierea de ședință din data de 3 iunie 2008).

Așadar,

singurul motiv al neacordării subvențiilor solicitate de către societatea

reclamantă, l-a constituit nedeținerea, în opinia autorității pârâte, a unei autorizări

sanitar-veterinare valabilă pentru lunile ianuarie - februarie 2006 de către

societatea solicitantă.

Din apărările autorităților pârâte formulate în fața instanței

de fond (fila 29 din dosarul de fond) rezultă

faptul că acestea

au apreciat că

autorizația de care societatea reclamantă a înțeles

să se prevaleze, era

deținută de fapt de către SC A V.I.S. SA, societate cu care SC C. SRL a

încheiat un contract de franciză, transmiterea acesteia neputând face însă, în

opinia pârâtelor, obiectul contractului de franciză, contract a cărui

valabilitate, ulterior, au și contestat-o.

Înalta Curte constată

însă, că prin sentința civilă nr. 1308/CA/2007 pronunțată în dosarul nr.

9156/97/2006, de către Tribunalul Hunedoara și menținută de Curtea de Apel Alba

Iulia, prin decizia nr. 103 din 30 ianuarie 2008, s-a constatat în mod

irevocabil că reclamanta-recurentă a deținut autorizație sanitar-veterinară,

încă de la înființarea acesteia, autorizația fiind valabilă inclusiv în

perioada pentru care au fost solicitate subvențiile, respectiv în lunile

ianuarie-februarie 2006. În aceste condiții în mod corect, instanța de fond, în

considerarea acestui aspect - și constatând că lipsa acestei autorizații

reprezentase singurul motiv care a fundamentat hotărârea pârâtelor de

neacordare a subvențiilor solicitate - a apreciat pretențiile reclamantei SC C.

SRL ca fiind întemeiate, obligând pârâtele la despăgubiri în favoarea acestei

societăți.

Motivul de recurs al pârâtelor privitor la fundamentarea

soluției instanței de fond exclusiv pe

considerentele și

concluziile instanțelor

care au judecat cauza privitoare la avizul

nefavorabil nr. 148/2006 emis de pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara, și

care, prin hotărârile pronunțate, au dispus anularea acestui aviz

constatând

tocmai valabilitatea autorizației sanitar veterinare deținută de societatea

reclamantă, nu poate fi primit, acesta fiind în mod vădit nefondat.

Astfel, contrar celor

susținute de recurentele-pârâte, instanța de fond, era datoare să se raporteze

la soluțiile pronunțate în dosarul nr. 9156/97/2006, în fond de către

Tribunalul Hunedoara și în recurs de către Curtea

de Apel Alba

Iulia, acest dosar fiind de altfel, dosarul din care a fost

disjunsă cauza de față.

Legătura puternică

dintre cele două cauze, a tăcut ca și între soluțiile pronunțate de instanțele

de judecată în cele două dosare, să existe o legătură indisolubilă.

Astfel, susținerile

recurentelor pârâte privitoare la încălcarea dreptului lor la apărare prin

respingerea de către instanța de fond a apărărilor întemeiate pe lipsa de

valabilitate a contractului de franciză nu pot fi primite, instanța de fond

fiind ținută să ia în considerare soluțiile date în dosarul nr. 9156/97/2006,

prin sentința civilă nr. 1308/CA/2007 și decizia civilă nr. 103 din 30 ianuarie

2008, cu privire la valabilitatea acestui contract și a autorizației

sanitar-veterinare deținută de SC C. SRL, o soluție contrară, echivalând

practic cu o rejudecare a unor aspecte definitiv și irevocabil constatate de

către instanțele competente să judece în cauza respectivă.

Așa fiind, critica

recurentelor-pârâte privitoare la denegarea de judecată, de care instanța de

judecată s-ar fi făcut

vinovată procedând

astfel, este vădit nefondată, instanța de fond

soluționând cauza cu stricta respectare a principiilor generale de

procedură

civilă [ce stau de altfel la baza unor concepte și instituții procedurale

precum autoritatea de lucru judecat, suspendarea cauzei în temeiul art. 244

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., atunci când soluția pricinii atârnă, în totul

sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei

alte judecăți ș.a.) și a celor privitoare la respectarea dreptului la un proces

echitabil prin asigurarea stabilității raporturilor juridice.

In

ceea ce privește critica recurentelor-pârâte privitoare la

greșita respingere de către instanța de fond

a probei cu interogatoriul reclamantei, cerută de pârâta A.P.I.A. C.J.

Hunedoara, Înalta Curte constată că aceasta este de asemenea, nefondată.

Din cuprinsul

dispozițiilor art. 138 alin. (1) C. proc. civ., rezultă faptul că partea este

datoare să

propună probele prin însăși

cererea de chemare în judecată, ori după caz, prin întâmpinare, sau cel mai

târziu la prima zi de înfățișare, cu excepția cazurilor expres și limitativ

prevăzute de

acest articol, care însă nu se regăsesc niciunul în cauza

de față.

Cum

pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara nu a solicitat proba cu

interogatoriul reclamantei prin întâmpinare, rezultă,

față de textul legal mai sus menționat, că aceasta era datorare să

solicite încuviințarea acestei dovezi cel mai

târziu la prima zi de

înfățișare.

Potrivit prevederilor

art. 134 C. proc. civ., este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care

părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Față de

această definiție legală, prima zi de înfățișare, în ceea ce o privește pe

recurenta-pârâtă A.P.I.A. C.J. Hunedoara, a

fost

termenul de judecată din data de 16 septembrie 2008, când

aceasta,

alături de celelalte părți, a fost prezentă, și când judecarea pricinii a fost

amânată pentru ca pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara să poată răspunde la

interogatoriul admis ca probă reclamantei.

Întrucât la aceste

termen, pârâta A.P.I.A. C.J. Hunedoara a omis să solicite instanței

încuviințarea probei cu interogatoriul reclamantei, în mod corect, instanța de fond

a constatat decăderea acesteia din dreptul de a mai propune proba, la termenul

următor.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că argumentele de nelegalitate invocate de recurentele pârâte

sunt nefondate, recursurile acestora urmând a fi respinse.

În ceea ce privește

recursul formulat de SC C. SRL, Înalta Curte constată că singura critică adusă

de recurenta-

reclamantă sentinței nr.

155/F/CA/2008, privește respingerea de

către instanța de fond a

capătului de cerere referitor la acordarea dobânzilor solicitate de aceasta

pentru suma reprezentând despăgubire pentru subvențiile neacordate.

Nici această

critică adusă sentinței instanței de fond nu poate fi primită, susținerile

recurentei-reclamante privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 124 C. proc. fisc., fiind în mod vădit, nefondată.

Subvențiile acordate

în temeiul H.G. nr. 1853/2005, au caracterul unui sprijin financiar pe care

statul a înțeles să-l

acorde producătorilor

agricoli dintr-un domeniu specific și bine

delimitat de activitate, și

nu pot fi incluse în categoria sumelor care se restituie, la cerere

contribuabilului, enumerate limitativ în cuprinsul art. 117 C. proc. fisc., și

pentru care potrivit art. 124 alin. (1) din același cod, se calculează dobânzi.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând ca,

în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să le

respingă ca nefondate, menținând pe cale de consecință, sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanta SC C. SRL și pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru

Agricultură, Centrul Județean Hunedoara și Agenția

de Plăți și

Intervenție pentru Agricultură București împotriva sentinței

civile nr. 155/F/CA din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 aprilie 2009.