ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în ipoteza în

care părțile opun titluri de la autori diferiți, acestea se compară

între ele și se

acordă eficiență titlului

dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Dobândirea de către o parte a dreptului

de proprietate de la adevăratul

proprietar

conferă preferință titlului acestuia față de celălalt titlu, dobândit de la

un

neproprietar.

Titlul preferabil

se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau plătește impozitele

aferente acestuia, ci în raport de drepturile autorilor de la care provin

titlurile exhibate, urmând a se da eficiență titlului care provine de

la autorul al cărui drept este preferabil; această soluție este o aplicație a

principiului

nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet

,

potrivit căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar

transcrierea titlului are importanță în aprecierea preferabilității titlului

numai atunci când părțile opun titlul care provine de la același autor.

Întrucât ambele părți litigante dețin

un titlu de proprietate recunoscut ca

valabil

prin hotărâri judecătorești irevocabile și au un „bun" în sensul art. 1

din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului, în

conflictul dintre ele,

tribunalul a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de

reclamant,

ca fiind cel originar și mai bine caracterizat provenind de la proprietarul

inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și

anterior naționalizării.

Prin

încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 septembrie 2007, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantul

C.D.V., a dispus îndreptarea erorii materiale, strecurate în dispozitivul

sentinței civile nr. 936/2006 a aceleași

instanțe, în sensul că „a fost obligat pârâtul M.E.C. să lase reclamantului în

deplină proprietate și posesie

apartamentul

nr. 3, etaj 1 și nu apartamentul nr. 5, etaj

2" cum eronat s-a trecut.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel apelantul A.C.,

criticând-o

pentru motive de nelegalitate, în sensul că hotărârea este nulă,

deoarece nu au fost respectate formele legale

privind citarea apelantului, nulitate

sancționată de disp. art. 105

alin. (2) C. proc. civ., apelanții D.M.,

D.E.

și C.I. care au solicitat repunerea în termenul de

declarare a apelului,

deoarece, deși au indicat instanței de fond domiciliul numiților D. sector 4,

iar pentru apelantul C.I. în satul Gruiu, comuna Budești, jud. Călărași

hotărârea a fost comunicată la o adresă greșită, indicată de reclamant prin

cererea adresată instanței, susținând că sunt întrunite cerințele art. 103

C. proc. civ.; s-a mai susținut că hotărârea este

nelegală, deoarece pe tot parcursul derulării procesului civil au fost citați

la o adresă greșită. Apelantul M.E.C.

a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece

greșit

instanța de fond a reținut că reclamantul C.D.V. este îndreptățit la

restituirea apartamentului, în condițiile în care s-a invocat

împrejurarea că nu a formulat notificare și s-a

ignorat faptul că apelantul a fost de

bună-credință

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Apelanta SC

C. SA a declarat apel în termen legal, dar nu a

indicat motivele acestuia.

La 14

ianuarie 2008, intimatul C.D.V. a formulat întâmpinare prin

care a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate cu motivarea că

părțile din

proces au fost citate cu

respectarea dispozițiilor art. 90 alin. (1) C. proc. civ., că a fost

stabilită identitatea dintre imobilul

proprietatea sa, situată în

sector 5 și imobilul cu adresa poștală în

sector 5 și că prin dispoziția emisă de Primar

nr. 5861 din 29 mai 2006 i s-a

restituit

în natură partea din imobil rămasă liberă, fiind menționate apartamentele

înstrăinate,

printre care și apartamentele apelanților.

Intimatul

a mai subliniat că, în cadrul acțiunii în revendicare, buna-credință

este irelevantă și că disp. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu

sunt aplicabile

raportat la jurisprudența

CEDO cu privire la respectarea dreptului de proprietate.

Cu privire la

cererea de repunere în termen formulată de apelanții D.M.

, D.E. și C.I. în condițiile art. 103 alin. (2)

C. proc. civ.,

s-a reținut că

este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

În acest

sens, instanța a reținut că apelanții au făcut dovada că, domiciliul lor nu

este cel indicat prin contestația formulată de intimat la 29 iunie 2006.

Aceste împrejurări au fost confirmate

prin adeverințele emise de Asociația de locatari a blocului 04 din sector 4,

hotărâri judecătorești și procesele-verbale întocmite de executorul

judecătoresc din care rezultă că

apelanții

au un alt domiciliu decât cel la care au fost citați. Mai mult decât atât,

intimatul-reclamant a avut cunoștință de adresa

exactă a apelanților, fiind parte în

cauzele

soluționate prin hotărârile judecătorești depuse la dosar, ori executările

s-au

realizat la stăruința sa.

De fapt, intimatul este cel care a

fixat cadrul procesual prin indicarea domiciliilor pârâților potrivit

contestației adresată instanței.

În aceste condiții, s-a reținut ca

fiind întrunite cerințele art. 103 alin. (2)

C.

proc. civ., apelanții fiind împiedicați de o împrejurare mai presus de voința

lor să formuleze apelurile în termenul prev. de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., ceea ce a impus

admiterea

cererii de repunere în termen pentru declararea apelului.

Cu privire la legalitatea și temeinicia

sentinței pronunțate de instanța de

fond, cu

respectarea principiului disponibilității, apelurile s-au reținut ca fondate.

Astfel,

instanța a avut în vedere că cererea introdusă de intimatul-contestator

C.D.V., având ca obiect contestația împotriva

dispoziției nr. 5862

din 28 mai 2006 prin care s-a respins notificarea

privind restituirea în natură și

s-au

acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate în

baza

Legii nr. 112/1995 (ap. nr. 3, 6 și 7), a criticat vânzarea ap. nr. 7 ulterior

formulării notificării și că părțile contractante

au fost de rea-credință.

S-a mai

reținut că, instanța de fond a soluționat cauza cu lipsă de procedură

față de pârâți, citațiile fiind restituite cu mențiunea „adresă

incorectă" (fila 38 dosar fond), în condițiile în care la dosar existau

contractele de vânzare-cumpărare unde adresa acestor părți era evidențiată

corect.

În ceea ce

privește apelul declarat de pârâtul A.C., s-a avut în

vedere că, în fața instanței de fond nu s-a depus

contractul de vânzare-cumpărare

a ap. nr. 4 din imobil, contractul fiind prezentat în apel (fila 73

dosar apel).

Cu toate

acestea, s-a analizat de către instanța de fond valabilitatea titlului,

constatându-se nulitatea acestuia și reținând că titlul contestatorului

este

preferabil, în lipsa titlului

apelantului, aspect ce este echivalent cu o necercetare a

fondului în

lipsa actului a cărui nulitate a fost solicitată.

Împotriva deciziei nr. 129A din 25

februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă,

a declarat recurs reclamantul C.D.V.

,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art.304 pct.9 C. proc. civ.

În ceea ce privește nelegalitatea

soluției instanței de apel cu privire la

admiterea

cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de

pârâții

D.M., D.E. și C.I. se susține că au fost încălcate disp. art. 103 C. proc. civ.

care prevăd că „actul de procedură se va

îndeplini

în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor

fi

arătate și motivele împiedicării".

Recurentul

susține că cererea de repunere în termen a fost formulată tardiv, prin depășirea

celor 15 zile de la data comunicării hotărârii instanței de fond.

În ceea

ce privește citarea pârâților la o altă adresă decât cea de domiciliu,

învederează că procedura a fost legal

îndeplinită și că aceștia aveau obligația să dovedească domiciliul numai cu

actul de identitate și nu cu alte înscrisuri.

Referitor

la nelegalitatea deciziei instanței de apel se susține că în mod greșit

a fost admis apelul pârâtului M.E.C. numai pe motivul

nelegalei citări; în condițiile în care i s-a

acordat un termen pentru imposibilitatea

de a se prezenta, termen la

care nu s-a prezentat, instanța avea posibilitatea aplicării art. 225 C. proc.

civ.

Cu

privire la apelul pârâtului A.C. se susține că în mod greșit a

fost admis, avându-se în vedere că instanța de fond a soluționat

acțiunea în

revendicare prin compararea

titlurilor, fără ca titlul deținut de acest apelant să fie

depus la

dosar.

Hotărârea este

criticată și pentru faptul că greșit a reținut nelegala citare a

acestui pârât.

Criticile

formulate de recurent vizează și aspecte legate de fondul cauzei, cu

privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare prin comparare de

titluri, cu

privire la preluarea imobilului

de către stat în mod abuziv și fără titlu valabil și la aspectele vizând

buna-credință și principiul

error communis facit jus

invocate de

apelanți direct în apel, fără să aducă probe în sprijinul susținerilor.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, instanța îl reține ca

nefondat pentru considerentele ce urmează:

O primă critică

se referă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 103 C. proc. civ., referitor la repunerea în termen formulată de

apelanții D.M., D.E. și C.I. pentru declararea apelului.

Cei trei apelanți

au formulat apel împotriva hotărârii instanței de fond la

momentul când au aflat despre existența acestei

hotărâri, cât și despre cererea de

repunere în termen,

invocând disp. art. 103 C. proc. civ.

Nu există dubiu că cererea ar fi fost formulată

cu depășirea termenului

prevăzut de art.

103 alin. (2) C. proc. civ., aceasta fiind depusă odată cu cererea de apel.

În sensul art. 103 alin. (1) C. proc. civ.,

împrejurarea mai sus de voința părții

trebuie

să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore care nu putea fi prevăzută și

nici

depășită de către apelant.

Apelanții-pârâți au dovedit că domiciliile lor

sunt altele decât cele din

cererea de

chemare în judecată, respectiv D.M. și D.E.

- în București, sector 4,

iar

C.I. în satul Gruiu, localitatea

Budești, județul Călărași și nu la adresa

din București, sector 5, așa

cum au fost menționați de reclamant în acțiune, situație pe care acesta o

cunoștea chiar din momentul sesizării instanței.

Se impune a fi

observat că recurentului-reclamant prin dispoziția emisă de

Primarul Municipiului București i s-a restituit, printre altele,

mansarda de la

etajul 3 al imobilului, la

care accesul se făcea prin ap. nr. 6, proprietatea pârâților

D. și apoi prin ap. nr. 7, proprietatea pârâtului

C.I.

Reclamantul,

după obținerea dispoziției de restituire a imobilului a inițiat

procese împotriva locatarilor din

apartamentele nr. 6, 7 și mansardă și a chemat în

judecată alte persoane decât apelanții din

prezenta cauză, deoarece aceștia nu mai aveau domiciliile la respectiva adresă

din anul 2005, când apartamentele au fost

închiriate către SC K.S.D. SRL, conform

contractului

de închiriere nr. 1019511 din 3 martie 2005,

înregistrat la Administrația

Financiară și

depus la dosar. Ulterior, cu ocazia punerii în executare a hotărârii,

executorul

judecătoresc a constatat că întreg imobilul este în posesia acestei societăți

începând cu data de 3 martie 2005.

În anul

2007, reclamantul a promovat o acțiune pentru evacuarea acestei societăți din

imobil, aspecte ce dovedesc fără niciun dubiu împrejurarea că avea

cunoștință de faptul că pârâții nu mai locuiesc la această adresă,

domiciliul acestora fiind altul, unde se impunea citarea lor.

De fapt,

din conținutul dovezilor privind îndeplinirea procedurii de citare (aflate de

filele nr. 67-68 dosar fond) rezultă că pârâții nu mai locuiesc la adresa

indicată, dar că instanța nu a dispus

verificări sub aspectul aflării domiciliului și

citării

acestora.

Neîndeplinirea

procedurii de citare atrage nulitatea formei de procedură în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Având în

vedere că recurentul cunoștea adresa reală a pârâților, corect s-a

reținut că apelanții au fost citați la o altă adresă decât aceea la

care își aveau reședința, motiv pentru care instanța de apel a admis cererea de

repunere în termen pentru promovarea apelurilor.

În această

situație, pârâții nu au avut posibilitatea să se apere, fiind încălcate

principii fundamentele și garanții ale procesului civil, motive pentru care în

mod corect a procedat instanța de apel prin admiterea căii de atac exercitată

de pârâți,

desființarea hotărârii instanței de fond și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Nefondată este și critica referitoare la

nelegalitatea deciziei sub aspectul

soluției

de admitere a apelului declarat de pârâtul A.C.

Temeiul de drept

al desființării sentinței apelate l-a constituit art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., respectiv excepția nulității hotărârii de fond,

pronunțată cu citarea greșită a apelanților-pârâți și în lipsa contractului de

vânzare-cumpărare a pârâtului A.C., astfel că instanța nu se putea pronunța

asupra fondului dreptului în lipsa acestui act de la dosar.

În raport

de limitele în care s-a pronunțat instanța de apel, criticile din recurs

trebuie să se circumscrie și să se raporteze acestei motivări.

Motivele de recurs exced

considerentelor de fapt și de drept reținute de

instanța de apel referitoare la admisibilitatea acțiunii în

revendicare, la analiza

modului de preluare a imobilului de către stat,

buna-credință a chiriașilor-

cumpărători și

analiza principiului

error communis facit jus,

aspecte ce nu au fost

analizate de instanță în raport de nulitatea

hotărârii, față de nelegarea citare a

pârâților și de lipsa titlului

pârâtului A.C..

În raport de cele arătate,

criticile reclamantului sunt neavenite.

În consecință, fiind făcută dovada

soluționării cauzei de către instanța de fond, fără citarea pârâților la

adresele corecte, judecarea fiind făcută fără ca

aceștia să cunoască termenele de judecată și pentru lipsa titlului de

proprietate al

pârâtului A.C. a cărui nulitate s-a solicitat, instanța

neputând

analiza fondul cauzei, soluția

pronunțată de către instanța de apel este legală,

urmând a fi menținută și recursul declarat de

reclamant va fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.D.V.

împotriva

deciziei nr. 129A din 25 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 aprilie 2009.