ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2989/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta H.N.

a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Sibiu, solicitând anularea

hotărârii nr. 2204 din 28 iulie 2008 emisă de pârâtă și acordarea drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că hotărârea contestată este nelegală și netemeinică, întrucât ignoră calitatea

sa de persoană strămutată, dovedită prin acte și declarații de martori.

Prin întâmpinare, pârâta, Casa Județeană

de Pensii Sibiu a invocat excepția tardivității cererii de chemare în judecată,

apreciind că reclamanta a depășit termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din

Legea nr. 189/2000 pentru sesizarea instanței de judecată.

În subsidiar, pârâta a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, apreciind că reclamanta nu a dovedit

calitatea sa de persoană refugiată, refugiul fiind determinat de aproprierea

fondului în cel de-al doilea război mondial.

Prin sentința civilă nr. 191/CA/2008 din

15 decembrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea

hotărârii nr. 2204 din 28 iulie 2008 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Sibiu,

pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiată în

perioada 1 aprilie 1944 – 31 martie 1945, și să-i acorde drepturile conferite

de Legea nr. 189/2000.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond

a reținut, în esență, următoarele:

A constatat că reclamanta a luat la

cunoștință de hotărârea nr. 2204/2008 a pârâtei la data de 15 septembrie 2008

și a sesizat instanța la data de 10 octombrie 2008, adică în termenul legal de

30 de zile, astfel că excepția tardivității acțiunii a fost respinsă.

Pe fondul cauzei a considerat că

potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000, beneficiază de

prevederile legale, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de

suferit persecuții din motive etnice, respectiv s-a refugiat în altă localitate

decât cea de domiciliu.

A observat că strămutarea părinților

reclamantei din localitatea de domiciliu în altă localitate în cursul lunii aprilie

1944 s-a datorat persecuțiilor etnice instituite de regimul instaurat în

perioada respectivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs, în termen legal, pârâta, Casa Județeană de Pensii Sibiu, solicitând

admiterea acestuia și modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei.

În cuprinsul motivelor de recurs, pârâta

a arătat că soluția pronunțată în cauză este netemeinică întrucât reclamanta, nu

a probat caracterul etnic al persecuției.

A mai arătat că prima instanță a lărgit

cadrul temporal stabilit prin Legea nr. 189/2000, întrucât îi stabilește

intimatei calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de lege în perioada

1 aprilie 1944 – 31 martie 1945, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să

acorde drepturile doar până la data de 6 martie 1945.

Examinând actele și lucrările dosarului,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtă, din

considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr.

189/2000, beneficiază de prevederilor legale, persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în

altă localitate decât cea de domiciliu.

În cauză, se reține că reclamanta s-a

refugiat împreună cu familia sa din localitatea Grumăzești, județul Neamț, în

localitatea Hoghilag, județul Sibiu în cursul lunii aprilie 1944.

Efectele refugiului s-au răsfrânt și

asupra reclamantei, care era minoră, mai cu seamă că la câteva luni mama sa a

decedat.

Prima instanță a observat în mod corect

că strămutarea reclamantei odată cu familia sa de către autoritățile germane

instaurate la putere, a avut ca efect suportarea persecuțiilor etnice care s-au

răsfrânt și asupra reclamantei.

Instanța de prim rang a mai reținut că

instanțele de judecată au recunoscut calitatea de refugiat și altor persoane,

inclusiv unei surori a reclamantei aflate în aceeași situație.

Or, schimbarea practicii judiciare în

cauza de față ar însemna încălcarea principiului aplicării aceluiași regim

juridic pentru situații juridice identice.

Cât privește observația recurentei

potrivit căreia prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a acordat reclamantei

drepturile prevăzute de lege pentru o perioadă mai mare decât cea stabilită de

legiuitor, instanța de control judiciar constată că în acest caz este vorba de

o eroare materială.

Pe cale de consecință la calcularea

drepturilor ce-i revin reclamantei în calitate de beneficiază a Legii nr.

189/2000 se va avea în vedere limita stabilită de legiuitor, și anume 6 martie

1945 și nu data de 31 martie 1945, cum în mod eronat s-a consemnat în

dispozitivul hotărârii atacate.

Prin urmare, față de cele prezentate,

Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat, astfel că în temeiul

art. 312 C. proc. civ. și al art. 20 din Legea nr. 554/2004 îl va respinge ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa

Județeană de Pensii Sibiu împotriva sentinței civile nr. 191/CA/2008 din 15

decembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

mai 2009.