ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2352/2009

La data de 19 mai 2008, petenta S.R. a formulat plângere împotriva subinspectorului de poliție S.I. din cadrul structurii de poliție judiciară la Serviciul transporturi Alba, pentru comiterea infracțiunilor de furt și tulburare de posesie, cu motivarea că făptuitorul a ocupat fără drept o parte din terenul persoanei vătămate M.M. și ar fi sustras 120 litru motorină, 40 pomi fructiferi și 7 plopi.

Prin rezoluția nr. 381/P/2008 din 17 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de Sas Ioan, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208, 213 și 220 C. pen. S-a arătat în motivarea rezoluției că în ceea ce privește infracțiunea de tulburare de posesie nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sesizate, deoarece sub aspectul laturii subiective lipsește intenția, iar referitor la furt, din actele premergătoare efectuate în cauză reiese că nu se conturează indicii de natură infracțională. Referitor la infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 alin. (1) C. pen., comisă în modalitatea însușirii, s-a constatat că plângerea penală a fost formulată tardiv.

Împotriva acestei rezoluții petenta a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia care, prin rezoluția nr. 1075/II/2/2008 din 9 decembrie 2008, a respins plângerea ca neîntemeiată.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale petenta a formulat plângere în fața judecătorului, în temeiul art. 278 1 al.(1) C. proc. pen. În motivarea plângerii petenta a susținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorul S.I. pentru infracțiunile reclamate este nelegală și netemeinică întrucât: - în mod greșit s-a reținut că plângerea penală este tardivă pentru infracțiunea prevăzută de art. 213 C. pen.; - nu există nici un impediment din cele arătate în art. 10 lit. a), b), d), f) C. proc. pen., care să blocheze pornirea acțiunii penale; - în mod greșit s-a reținut că ar trebui să se adreseze instanței civile, cât timp în speță s-au comis fapte penale; - procurorii au omis să se pronunțe asupra faptei de tulburare de posesie.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentința penală nr. 21 din 17 februarie 2009, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentă și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că între partea vătămată și făptuitor există un litigiu cu privire la un teren, iar actele efectuate de S.I. cu privire la imobilul în discuție intră în sfera actelor de conservare, procurorul s-a pronunțat cu privire la toate infracțiunile reclamate, fiind analizate pe larg în considerentele rezoluției elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie și din nici o probă nu rezultă intenția făptuitorului de a ocupa imobilul părții vătămate. De asemenea s-a reținut că sunt corecte precizările procurorului cu privire la încadrarea juridică a faptei de sustragere a motorinei în art. 213 C. pen. și nu în cele ale art. 208 C. pen., cât timp se aflau în posesia făptuitorului, iar cu privire la termenul de introducere a plângerii, Curtea a analizat pe fond plângerea petentei și a constatat că nu subzistă elementele constitutive ale infracțiunii reclamate. Împotriva acestei sentințe petenta a declarat recurs prin care a reiterat motivele invocate în plângerea adresată Curții de Apel Alba Iulia. Recursul nu este fondat. Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, începând cu anii 1998-1999 făptuitorului S.I. i s-a încredințat spre administrare și conservare imobilul persoanei vătămate M.M. compus din casă și grădină situate administrativ în comuna Vințu de Jos, județul Alba. În perioada cât făptuitorul s-a ocupat de îngrijirea imobilului și în virtutea relațiilor de vecinătate, a construit peste șanțul care despărțea proprietățile, o magazie pentru care a folosit ca punct de sprijin o parte din terenul persoanei vătămate. Ulterior, în momentul în care i s-a solicitat să-și ridice construcția acesta s-a conformat, împrejurare care relevă lipsa intenției de a ocupa o parte din teren. Referitor la gardul despărțitor, din aceleași probe rezultă că făptuitorul a refăcut un gard mai vechi care împrejmuia o latură a terenului persoanei vătămate, gard ridicat la solicitarea mandatarului persoanei vătămate. În ceea ce privește lărgirea șanțului despărțitor rezultă că această operațiune s-a desfășurat în urma unei hotărâri luate de către autoritățile administrației publice locale, prin folosirea utilajelor acestora, fără vreo implicare a făptuitorului. Nici o probă din dosar nu conturează indicii de natură infracțională cu privire la fapta de furt reclamată, făptuitorul a procedat numai la curățarea grădinii părții vătămate, context în care a folosit un bidon de motorină pentru a incinera arborii uscați. Întrucât actele efectuate de făptuitor intră în sfera actelor de conservare, în baza unei înțelegeri mai vechi referitoare la administrarea mobilului părții vătămate, corect procurorul și instanța de fond au constatat că nu se poate reține în sarcina făptuitorului vreo faptă penală, divergențele dintre părți urmând a fi soluționate pe calea unor acțiuni civile în justiție. În consecință, sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) din același cod, petenta va fi obligată la cheltuieli judiciare către stat. PENTRU