ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 5 martie 2002, D.A.O. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 1 din 06 februarie 2002, emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se desființeze aceste act și să se restituie imobilele identificate în notificare și cererea de chemare în judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat că, autorii contestatoarei S.A. și S.O.O. au avut în proprietate pe raza comunei B. suprafețele de 6 hectare livezi, 7 hectare în pct. D., 5 hectare în punctul Z., o casă compusă din 8 camere și dependințe, povarnă, grajduri, magazii și alte anexe.

S-a mai arătat că, în mod greșit intimata a respins cererea contestatoarei de restituire a imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001, cu argumentul că pentru suprafețele de teren acesteia i-a fost restituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991. Prin sentința civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a fost respinsă contestația ca nefondată, cu argumentul că reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafețele de teren rămase de pe urma autorilor ei, în baza Legii nr. 18/1991. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Pitești prin decizia civilă nr. 46/A din 3 aprilie 2003, prin care a fost respins apelul contestatoarei cu același argument privind regimul juridic al imobilelor.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, contestatoarea a formulat recurs, pentru motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat că instanța a făcut o apreciere greșită asupra dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, reținând că terenul ce face obiectul notificării a făcut și obiectul operațiunii de reconstituire a dreptului de proprietate al Legii nr. 18/1991. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 8511 din data de 25 octombrie 2006 a admis recursul și a casat decizia și sentința, cu trimitere spre rejudecare. Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța de recurs a reținut că într-adevăr prin cererea înregistrată la 10 martie 2000, în temeiul Legii nr. 1/2000 reclamanta a solicitat să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafață de 50 ha teren agricol și 10 ha teren forestier, suprafețele fiind identice cu acelea ce au făcut obiectul notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru soluționarea cererii Primăria comunei B. a comunicat reclamantei, prin adeverința nr. A1 din 7 ianuarie 2002, că pentru suprafețele menționate în cerere, inclusiv pentru cele situate în punctul L.C. și B. au fost înscrise în anexa nr. 40 poziția 15, în vederea acordării de despăgubiri, hotărârea Comisiei Locale în acest sens fiind validată prin Hotărârea nr. 5205 din 11 iulie 2002, a Comisiei Județene de Aplicare a Legii fondului funciar. Instanța de recurs a reținut că simpla reconstituire a dreptului de proprietate, iară a fi concretizat, nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001 având un caracter complinitor față de Legea nr. 18/1991, împrejurare în raport de care instanțele nu au manifestat rol activ pentru a lămuri pe deplin situația de fapt prin administrarea probei cu expertiză tehnică, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. După casare cu trimitere spre rejudecare a formulat cerere de intervenție în interes propriu C.G., la data de 31 mai 2007, motivând că prin hotărârea nr. 507 din 08 iunie 2006, Comisia Județeană de Fond Funciar Vâlcea i-a validai dreptul de proprietate, alături de reclamantă, care este sora sa, pentru suprafața de 9,20 ha, aflat la Stațiunea de Cercetare Pomicolă Vâlcea și suprafața de 2627 m.p, aflat la Direcția de Protecție a Plantelor. Prin cererea reconvențională, Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Vâlcea a solicitat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 5341/2006 și a Hotărârii nr. 507/2006, emise de Comisia Județeană Vâlcea de aplicare a Legii nr. 18/1991. Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 390 din 25 aprilie 2008 a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de C.G.

și a respins cererea principală, precum și cea reconvențională. Față de Agenția Domeniilor Statului, instanța de fond a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane tară calitate procesual pasivă. Pentru a pronunța o astfel de soluție, Tribunalul a reținut că în favoarea autoarei D.A.O. și a intervenientei C.G. s-a reconstituit un drept de proprietate potrivit hotărârilor nr. 5341 din 17 martie 2006, nr. 394 din 25 mai 2006 și nr. 507 din 8 iunie 2006, ale Comisie Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991. Pentru construcții, contestatoarei i-a fost recunoscut dreptul la plata de despăgubiri. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren în temeiul legii fondului funciar exclude o nouă operațiune de restituire a proprietății în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții iar prin decizia civilă nr. 63 din 28 iunie 2012 a Curții de Apel Pitești s-a admis apelul reclamanților, s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii cererii de intervenție ca inadmisibilă, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: În apel în rejudecare după casare s-au administrat probe cu expertiza tehnică, avându-se în vedere și dezlegarea de drept din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziilor/dispozițiilor emise de deținătorii imobilelor, se poate formula contestație de persoanele nemulțumite cale de atac conferită numai persoanelor îndreptățite, expres prevăzute în art. 3 din actul normativ evocat.

Intervenienta în interes propriu care în cadrul procedurii invocă același drept ca și reclamanta, potrivit art. 49 C. proc. civ. are calitate de terț în procedura specială, nefiind una dintre persoanele îndreptățite să formuleze contestație, în sensul la care se referă textele de lege enunțate, motiv pentru care în mod greșit instanța de fond a admis cererea de intervenție în interes propriu, astfel că sub acest aspect sentința urmează să fie schimbată. Critica formulată de către apelanți potrivit cu care în mod greșit instanța de fond Ie-a respins cererea de restituire a suprafețelor de teren. În temeiul Legii nr. 18/1991 este nefondată, pentru că imobilele Ia care se referă au un regim juridic diferit de acelora reglementat de Legea nr. 10/2011, făcând obiectul operațiunilor de restituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Este adevărat că incidența dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de măsura în care terenurile au fost restituite în procedura Legii nr. 18/1991, astfel că pentru a fi aplicabile, restituirea trebuie să fie una efectivă, simpla propunere de validare a dreptului, iară a se individualiza în concret suprafața de teren ce constituie obiectul acestuia, nefiind suficientă pentru a se limita dispozițiile actului normativ evocat. Potrivit art. 1 alni. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele nerestituite se vor restitui în procedura prevăzută de această lege, ceea ce îi conferă un caracter complinitoriu, instanța având sarcina să lămurească regimul juridic al imobilului, verificând dacă a fost restituit efectiv în baza legii fondului funciar.

Pentru lămurirea acestei situații juridice s-a efectuat un raport de expertiză tehnică, în care s-au identificat suprafețele de: 94.544 m.p., administrată de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea, 78.679 m.p. administrată de Muzeul Satului B. și 192.490 m.p. ce fac obiectul titlului de proprietate nr. T1. din 29 septembrie 2008, eliberat de Comisia Județeană de Apelicare a Legii fondului funciar Vâlcea. Toate aceste suprafețe de teren au fost solicitate de către autoarea D.A.O. prin notificarea înregistrată sub nr. 453/2001 și au făcut obiectul operațiunii juridice de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legii fondului funciar, beneficiare ale acestui drept fiind aceasta dinainte și intervenienta, după cum urmează; Prin hotărârea nr. 507/2006 a Comisiei Județene Vâlcea de aplicare a Legii fondului funciar, moștenitoarelor D.A.O.

și C.G. le-a fost validat dreptul de proprietate pentru autorul S.P., pentru suprafețele de 2627,21 m.p., aflat în administrarea S.C.P.L. Vâlcea și suprafața de 9,20 ha la S.C.P.P. Vâlcea, în total constituind suprafața de 94.544 m.p. identificată în Anexa 1 la raportul de expertiză tehnică, în aceasta fiind inclusă și suprafața de 6 ha livezi, solicitată de către contestatoare. Cu privire la terenul ce a făcut obiectul operațiunii juridice de reconstituire a dreptului prin Hotărârea nr. 507/2006 a Comisiei Județene Vâlcea de aplicare a fondului funciar, părțile au solicitat obligarea Comisiei Locale la punerea în posesie asupra imobilului, cererea fiind admisă prin sentința civilă nr. 1399 din 10 februarie 2011, pronunțată de Judecătoria Rm.

Vâlcea, și irevocabilă prin decizia nr. 1074/R din 27 septembrie 2011 a Tribunalului Vâlcea. Prin Hotărârea nr. 5341/2006 a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață totală de 192,490 m.p., pentru care beneficiarelor le-a fost emis titlul de proprietate nr. T1. din 29 septembrie 2008 din suprafața totală făcând parte cele 7 ha, respectiv 5 ha în punctele D. și Z., solicitate, de asemene, prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. Referitor la suprafața de teren administrată de Muzeul Satului B., expertul a identificat suprafața de 78.679 m.p. din care a fost restituită celor două moștenitoare ale autorului S.P. 6571,34 m.p., restul suprafeței făcând parte din domeniul public al statului de interes local, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1326/2001 și aflat în administrarea muzeului.

Din situația de fapt reținută se apreciază că pentru o parte din suprafețele de teren ce au făcut obiectul notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, respectiv terenul din titlul de proprietate nr. T1. din 29 septembrie 2008 în care se află suprafețele de 7, respectiv 5 ha, în punctele D. și Z., precum și terenul ce a făcut obiectul hotărâre de validare nr. 507/2006, în care este inclusă suprafața de 94.544 m.p, administrată de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea s-a confirmat regimul juridic reglementat de Legea nr. 18/1991, care limitează incidența Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 acest de pe urmă act normativ, fiindcă reconstituirea dreptului nu a rămas doar în faza de validare pentru a se reține că nu este una efectivă, ci dimpotrivă dreptul a fost concretizat prin emiterea titlului de proprietate și prin punerea în posesie asupra imobilelor.

Pentru terenul aflat în administrarea Muzeului Satului s-a confirmat, de asemenea, că autoarei moștenitorilor apelanți și intervenientei le-a fost reconstituit în parte dreptul de proprietate. Asupra unei suprafețe de 6571,34 m.p., restul aflându-se în domeniul statului, potrivit H.G. nr. 1326/2001. Privitor la acest teren nu s-a făcut dovada unei restitui efective, ceea ce ar face aplicabil caracterul complinitor al Legii nr. 10/2001, însă dacă s-ar recunoaște apelanților dreptul de a li se restitui în mod exclusiv terenul, s-ar crea o situație inechitabilă pentru intervenientă, care nu a mai formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001, considerând, cu bună-credință, că acesta va fi restitui în procedura Legii nr. 18/1991, definitivându-se această operațiune prin restituirea efectivă a imobilului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții I.M.M. și D.M.C., solicitând în principal casarea ei cu trimitere spre rejudecare. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate, Astfel recurenții susțin că instanța nu a analizat motivul de apel ce viza situația construcțiilor solicitate prin notificare (conac cu opt camere, magazii din care numai o parte au fost demolate). Se susține că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța avea obligația de a arăta motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, însă în condițiile în care instanța nu s-a conformat acestor dispoziții legale, este prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii fiind lipsită și de temei legal. În aceeași idee se susține că nemotivarea hotărârii sau motivarea necorespunzătoare echivalează cu nesoluționarea cauzei.

O altă critică de nelegalitate vizează modalitatea în care instanța a soluționat apelul legat de situația terenurilor, considerentele fiind contradictorii dar și cu elemente străine de cauză în condițiile în care instanța reține „că pentru terenul aflat în domeniul statului nu s-a făcut dovada unei restituiri efective ceea ce ar face aplicabil caracterul complinitor al Legii nr. 10/2001, însă dacă s-ar recunoaște apelanților dreptul de a li se restitui în mod exclusiv terenul, s-ar crea o situație inechitabilă pentru intervenientă, care nu a formulat cerere de restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001considerând cu bună credință că acesta va fi restituit în procedura Legii nr. 18/1991” Recurenții mai invocă greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în condițiile în care instanța avea obligația de a constata incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 întrucât bunurile au fost preluate fără titlu iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire". O altă critică vizează faptul că în mod nelegal a fost respinsă cererea de menținere a suspendării cauzei până la finalizarea litigiului ce formează obiectul Dosarului nr. 14522/288/2011 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în condițiile în care acest litigiu vizează obligarea Univ.

C. la predarea terenului cu care au fost validați. Recurenții invocă și încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care nu au fost respectate recomandările din decizia de casare nr. 8511 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce au caracter obligatoriu pentru instanță în rejudecare. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia de casare nr. 8511 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a casat decizia civilă nr. 46 din 3 aprilie 2003 și sentința civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a Tribunalului Vâlcea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța de recurs a reținut că într-adevăr prin cererea înregistrată la 10 martie 2000, în temeiul Legii nr. 1/2000 reclamanta a solicitat să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafață de 50 ha teren agricol și 10 ha teren forestier, suprafețele fiind identice cu acelea ce au făcut obiectul notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a reținut cu putere obligatorie pentru instanță că, simpla reconstituire a dreptului de proprietate, fără a fi concretizai nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001 având un caracter complinitor fată de Lege nr. 18/1991, motiv pentru care se impunea efectuarea unei expertize tehnice.

Cu aceeași putere obligatorie pentru instanță în rejudecare, s-a mai statuat prin decizia de casare că, se impune și determinarea persoanei ce are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, justificat de conduita oscilantă a pârâtei care, fie că a recunoscut această calitate, fie și-a declinat-o, susținând că este doar concesionar. Deși instanța reține obligativitatea recomandărilor din decizia de casare, totuși din considerentele hotărârii nu rezultă examinarea acestora. Aceasta cu ațâț mai mult cu cât în rejudecare a fost efectuată o expertiza tehnică, din care rezultă că a fost identificată o suprafață de teren de 78.679 mp în administrarea Muzeului Satului B., suprafață din care a fost restituită celor două moștenitoare ale autorului S.P., suprafața de 6.571,34 mp restul suprafeței făcând parte din domeniul public ai statului de intres local potrivit H.G.

nr. 1326/2001 și aflat în administrarea Muzeului Satului B. Or, este de reținut că în prezentul litigiu Muzeul Satului B. nu a avut calitatea de parte. Cum din expertiză rezultă că o parte din terenul din litigiu este deținut entitatea sus menționată, instanța avea obligația de a stabili în raport de această situație cine are calitatea de unitate deținătoare terenului sus arătat și pe cale de consecință cui îi revine obligația de soluționare a notificării raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Noțiunea de unitate deținătoare își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și din aceste dispoziții rezultă că au calitatea de „unități deținătoare”, cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute expres și limitativ, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste, fie orice alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în vigoare a legii dețineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin urmare, în afara persoanelor juridice de natura celor expres și limitativ prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de unități deținătoare „orice alte persoane juridice de drept public", conform tezei finale a aceluiași articol. Noțiunea de „unitate deținătoare" nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deține bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, iar obligația de a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține oricărui deținător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din lege. Este adevărat că art. 9 prevede obligația de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv „indiferent în posesia cui se află în prezent”, numai că această sintagmă nu dă un sens mai larg decât cel din art. 21 alin. (1) noțiunii de unitate deținătoare.

Din această perspectivă, este de reținut că se impunea verficarea situației legate de terenul deținut de Muzeul Satului prin prisma dispozițiilor legale sus evocate. De asemenea instanța în rejudecare nu a verfificat nici situația efectivă a construcțiilor (conac), cu referire la faptul dacă acestea au fost demolate parțial sau total, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 prevăd că: „în situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 30 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul.

De asemenea cu privire la terenurile deținute de Societatea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Vâlcea, se impunea verificarea efectivă a situației acestora pentru care reclamanții au titlu de proprietate, aceastea se impunea cu atât mai mult cu cât instanța de recurs prin decizia de casare a reținut că simpla reconstituire a dreptului de proprietate, fără a fi concretizat, nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001 având un caracter complinitor față de Legea nr. 18/1991, împrejurare în raport de care instanțele nu au manifestat rol activ pentru a lămuri pe deplin situația de fapt. Din perspectiva celor expuse, a incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și respectiv art. 315 C. proc.

civ., urmează a se admite recursul reclamanților, a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Astfel în rejudecare instanța urmează a avea în examinare atât recomandările din decizia de casare cât și aspectele sus expuse legate de situația construcțiilor, dar și a terenurilor. Cu privire la construcții (conac) instanța în rejudecare va verfica dacă acestea au fost demolate parțial sau total, și în raport de această situație se va aprecia incidența dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la situația terenurilor urmează a se verifica atât situația trenurilor deținute de Societatea de Cercetare –Dezvoltare pentru Pomicuitură Vâlcea, pentru care reclamanții au titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs prin decizia de casare a reținut că simpla reconstituire a dreptului de proprietate, fără a fi concretizat, nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001 având un caracter complinitor fața de Legea nr. 18/1991. Pentru terenul deținut de Muzeul Satului B., instanța în rejudecare urmează a verifica cine este unitatea deținătoare și pe cale de consecință cui îi revine obligația de soluționare a notificării, în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții I.M.M. și D.M.C. împotriva deciziei civile nr. 63 din 28 iunie 2012 pronunțata de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 aprilie 2013.