ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 5 martie 2002, D.A.O. a formulat

contestație împotriva dispoziției nr. 1 din 06 februarie 2002, emisă de

Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea, solicitând pronunțarea

unei hotărâri prin care să se desființeze aceste act și să se restituie

imobilele identificate în notificare și cererea de chemare în judecată.

În motivarea

acțiunii s-a arătat că, autorii contestatoarei S.A. și S.O.O. au avut în

proprietate pe raza comunei B. suprafețele de 6 hectare livezi, 7 hectare în

pct. D., 5 hectare în punctul Z., o casă compusă din 8 camere și dependințe,

povarnă, grajduri, magazii și alte anexe.

S-a mai

arătat că, în mod greșit intimata a respins cererea contestatoarei de

restituire a imobilelor în procedura Legii nr. 10/2001, cu argumentul că pentru

suprafețele de teren acesteia i-a fost restituit dreptul de proprietate în

temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin sentința

civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a fost respinsă contestația ca nefondată, cu

argumentul că reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafețele de teren rămase de pe urma autorilor ei, în baza Legii nr. 18/1991.

Sentința a

fost confirmată de Curtea de Apel Pitești prin decizia civilă nr. 46/A din 3

aprilie 2003, prin care a fost respins apelul contestatoarei cu același

argument privind regimul juridic al imobilelor.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, contestatoarea a formulat recurs, pentru motivul prev. de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat că instanța a

făcut o apreciere greșită asupra dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001,

reținând că terenul ce face obiectul notificării a făcut și obiectul operațiunii

de reconstituire a dreptului de proprietate al Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 8511 din data de 25 octombrie

2006 a admis recursul și a casat decizia și sentința, cu trimitere spre

rejudecare.

Pentru a

pronunța o astfel de soluție, instanța de recurs a reținut că într-adevăr prin

cererea înregistrată la 10 martie 2000, în temeiul Legii nr. 1/2000 reclamanta

a solicitat să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafață de

50 ha teren agricol și 10 ha teren forestier, suprafețele fiind identice cu

acelea ce au făcut obiectul notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru

soluționarea cererii Primăria comunei B. a comunicat reclamantei, prin

adeverința nr. A1 din 7 ianuarie 2002, că pentru suprafețele menționate în

cerere, inclusiv pentru cele situate în punctul L.C. și B. au fost înscrise în anexa

nr. 40 poziția 15, în vederea acordării de despăgubiri, hotărârea Comisiei

Locale în acest sens fiind validată prin Hotărârea nr. 5205 din 11 iulie 2002,

a Comisiei Județene de Aplicare a Legii fondului funciar.

Instanța de

recurs a reținut că simpla reconstituire a dreptului de proprietate, iară a fi

concretizat, nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001 având un

caracter complinitor față de Legea nr. 18/1991, împrejurare în raport de care

instanțele nu au manifestat rol activ pentru a lămuri pe deplin situația de

fapt prin administrarea probei cu expertiză tehnică, încălcând dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

După casare

cu trimitere spre rejudecare a formulat cerere de intervenție în interes

propriu C.G., la data de 31 mai 2007, motivând că prin hotărârea nr. 507 din 08

iunie 2006, Comisia Județeană de Fond Funciar Vâlcea i-a validai dreptul de

proprietate, alături de reclamantă, care este sora sa, pentru suprafața de 9,20

ha, aflat la Stațiunea de Cercetare Pomicolă Vâlcea și suprafața de 2627 m.p,

aflat la Direcția de Protecție a Plantelor.

Prin cererea

reconvențională, Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Vâlcea a

solicitat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 5341/2006 și a Hotărârii nr.

507/2006, emise de Comisia Județeană Vâlcea de aplicare a Legii nr. 18/1991.

Tribunalul

Vâlcea, prin sentința civilă nr. 390 din 25 aprilie 2008 a admis cererea de

intervenție în interes propriu formulată de C.G. și a respins cererea

principală, precum și cea reconvențională.

Față de

Agenția Domeniilor Statului, instanța de fond a respins cererea ca fiind

formulată împotriva unei persoane tară calitate procesual pasivă.

Pentru a

pronunța o astfel de soluție, Tribunalul a reținut că în favoarea autoarei D.A.O.

și a intervenientei C.G. s-a reconstituit un drept de proprietate potrivit

hotărârilor nr. 5341 din 17 martie 2006, nr. 394 din 25 mai 2006 și nr. 507 din

8 iunie 2006, ale Comisie Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991.

Pentru

construcții, contestatoarei i-a fost recunoscut dreptul la plata de

despăgubiri.

Reconstituirea

dreptului de proprietate asupra suprafețelor de teren în temeiul legii fondului

funciar exclude o nouă operațiune de restituire a proprietății în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții iar prin decizia civilă nr. 63 din 28

iunie 2012 a Curții de Apel Pitești s-a admis apelul reclamanților, s-a

schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii cererii de

intervenție ca inadmisibilă, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a

pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

În apel în

rejudecare după casare s-au administrat probe cu expertiza tehnică, avându-se

în vedere și dezlegarea de drept din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Potrivit art.

24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziilor/dispozițiilor emise de

deținătorii imobilelor, se poate formula contestație de persoanele nemulțumite

cale de atac conferită numai persoanelor îndreptățite, expres prevăzute în art.

3 din actul normativ evocat.

Intervenienta

în interes propriu care în cadrul procedurii invocă același drept ca și

reclamanta, potrivit art. 49 C. proc. civ. are calitate de terț în procedura

specială, nefiind una dintre persoanele îndreptățite să formuleze contestație,

în sensul la care se referă textele de lege enunțate, motiv pentru care în mod

greșit instanța de fond a admis cererea de intervenție în interes propriu,

astfel că sub acest aspect sentința urmează să fie schimbată.

Critica formulată

de către apelanți potrivit cu care în mod greșit instanța de fond Ie-a respins

cererea de restituire a suprafețelor de teren. În temeiul Legii nr. 18/1991

este nefondată, pentru că imobilele Ia care se referă au un regim juridic

diferit de acelora reglementat de Legea nr. 10/2011, făcând obiectul

operațiunilor de restituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.

18/1991.

Este adevărat

că incidența dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 este condiționată de

măsura în care terenurile au fost restituite în procedura Legii nr. 18/1991,

astfel că pentru a fi aplicabile, restituirea trebuie să fie una efectivă,

simpla propunere de validare a dreptului, iară a se individualiza în concret

suprafața de teren ce constituie obiectul acestuia, nefiind suficientă pentru a

se limita dispozițiile actului normativ evocat.

Potrivit art.

1 alni. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele nerestituite se vor restitui în

procedura prevăzută de această lege, ceea ce îi conferă un caracter

complinitoriu, instanța având sarcina să lămurească regimul juridic al

imobilului, verificând dacă a fost restituit efectiv în baza legii fondului

funciar.

Pentru

lămurirea acestei situații juridice s-a efectuat un raport de expertiză

tehnică, în care s-au identificat suprafețele de: 94.544 m.p., administrată de

Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea, 78.679 m.p. administrată

de Muzeul Satului B. și 192.490 m.p. ce fac obiectul titlului de proprietate nr.

T1. din 29 septembrie 2008, eliberat de Comisia Județeană de Apelicare a Legii

fondului funciar Vâlcea.

Toate aceste suprafețe

de teren au fost solicitate de către autoarea D.A.O. prin notificarea înregistrată

sub nr. 453/2001 și au făcut obiectul operațiunii juridice de reconstituire a dreptului

de proprietate în temeiul legii fondului funciar, beneficiare ale acestui drept

fiind aceasta dinainte și intervenienta, după cum urmează;

Prin hotărârea

nr. 507/2006 a Comisiei Județene Vâlcea de aplicare a Legii fondului funciar, moștenitoarelor

D.A.O. și C.G. le-a fost validat dreptul de proprietate pentru autorul S.P., pentru

suprafețele de 2627,21 m.p., aflat în administrarea S.C.P.L. Vâlcea și suprafața

de 9,20 ha la S.C.P.P. Vâlcea, în total constituind suprafața de 94.544 m.p. identificată

în Anexa 1 la raportul de expertiză tehnică, în aceasta fiind inclusă și suprafața

de 6 ha livezi, solicitată de către contestatoare.

Cu privire la

terenul ce a făcut obiectul operațiunii juridice de reconstituire a dreptului prin

Hotărârea nr. 507/2006 a Comisiei Județene Vâlcea de aplicare a fondului funciar,

părțile au solicitat obligarea Comisiei Locale la punerea în posesie asupra imobilului,

cererea fiind admisă prin sentința civilă nr. 1399 din 10 februarie 2011, pronunțată

de Judecătoria Rm. Vâlcea, și irevocabilă prin decizia nr. 1074/R din 27

septembrie 2011 a Tribunalului Vâlcea.

Prin Hotărârea

nr. 5341/2006 a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață totală

de 192,490 m.p., pentru care beneficiarelor le-a fost emis titlul de proprietate

nr. T1. din 29 septembrie 2008 din suprafața totală făcând parte cele 7 ha, respectiv

5 ha în punctele D. și Z., solicitate, de asemene, prin notificarea formulată în

baza Legii nr. 10/2001.

Referitor la suprafața

de teren administrată de Muzeul Satului B., expertul a identificat suprafața de

78.679 m.p. din care a fost restituită celor două moștenitoare ale autorului S.P.

6571,34 m.p., restul suprafeței făcând parte din domeniul public al statului de

interes local, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1326/2001 și aflat în administrarea

muzeului.

Din situația de

fapt reținută se apreciază că pentru o parte din suprafețele de teren ce au făcut

obiectul notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, respectiv terenul din

titlul de proprietate nr. T1. din 29 septembrie 2008 în care se află suprafețele

de 7, respectiv 5 ha, în punctele D. și Z., precum și terenul ce a făcut obiectul

hotărâre de validare nr. 507/2006, în care este inclusă suprafața de 94.544 m.p,

administrată de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea s-a confirmat

regimul juridic reglementat de Legea nr. 18/1991, care limitează incidența Legii

nr. 10/2001, potrivit art. 8 acest de pe urmă act normativ, fiindcă reconstituirea

dreptului nu a rămas doar în faza de validare pentru a se reține că nu este una

efectivă, ci dimpotrivă dreptul a fost concretizat prin emiterea titlului de proprietate

și prin punerea în posesie asupra imobilelor.

Pentru terenul

aflat în administrarea Muzeului Satului s-a confirmat, de asemenea, că autoarei

moștenitorilor apelanți și intervenientei le-a fost reconstituit în parte dreptul

de proprietate.

Asupra unei suprafețe

de 6571,34 m.p., restul aflându-se în domeniul statului, potrivit H.G. nr. 1326/2001.

Privitor la acest

teren nu s-a făcut dovada unei restitui efective, ceea ce ar face aplicabil caracterul

complinitor al Legii nr. 10/2001, însă dacă s-ar recunoaște apelanților dreptul

de a li se restitui în mod exclusiv terenul, s-ar crea o situație inechitabilă pentru

intervenientă, care nu a mai formulat cerere de restituire a imobilului în baza

Legii nr. 10/2001, considerând, cu bună-credință, că acesta va fi restitui în procedura

Legii nr. 18/1991, definitivându-se această operațiune prin restituirea efectivă

a imobilului.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții I.M.M. și D.M.C., solicitând în principal

casarea ei cu trimitere spre rejudecare.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate,

Astfel recurenții

susțin că instanța nu a analizat motivul de apel ce viza situația construcțiilor

solicitate prin notificare (conac cu opt camere, magazii din care numai o parte

au fost demolate).

Se susține că

potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța avea obligația de a arăta motivele

de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, însă în condițiile în care

instanța nu s-a conformat acestor dispoziții legale, este prezent motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât hotărârea cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii fiind lipsită și de temei legal.

În aceeași idee

se susține că nemotivarea hotărârii sau motivarea necorespunzătoare echivalează

cu nesoluționarea cauzei.

O altă critică

de nelegalitate vizează modalitatea în care instanța a soluționat apelul legat de

situația terenurilor, considerentele fiind contradictorii dar și cu elemente străine

de cauză în condițiile în care instanța reține „că pentru terenul aflat în domeniul

statului nu s-a făcut dovada unei restituiri efective ceea ce ar face aplicabil

caracterul complinitor al Legii nr. 10/2001, însă dacă s-ar recunoaște apelanților

dreptul de a li se restitui în mod exclusiv terenul, s-ar crea o situație inechitabilă

pentru intervenientă, care nu a formulat cerere de restituirea imobilului în baza

Legii nr. 10/2001considerând cu bună credință că acesta va fi restituit în procedura

Legii nr. 18/1991”

Recurenții mai

invocă greșita interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care instanța avea obligația de a constata

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 întrucât bunurile au fost preluate fără

titlu iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar

avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire".

O altă critică

vizează faptul că în mod nelegal a fost respinsă cererea de menținere a suspendării

cauzei până la finalizarea litigiului ce formează obiectul Dosarului nr. 14522/288/2011

al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în condițiile în care acest litigiu vizează obligarea

Univ. C. la predarea terenului cu care au fost validați.

Recurenții invocă

și încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care nu au

fost respectate recomandările din decizia de casare nr. 8511 din 25 octombrie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce au caracter obligatoriu pentru instanță

în rejudecare.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia de

casare nr. 8511 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

casat decizia civilă nr. 46 din 3 aprilie 2003 și sentința civilă nr. 416 din

28 iunie 2002 a Tribunalului Vâlcea cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași

tribunal.

Pentru a pronunța

o astfel de soluție, instanța de recurs a reținut că într-adevăr prin cererea înregistrată

la 10 martie 2000, în temeiul Legii nr. 1/2000 reclamanta a solicitat să i se reconstituie

dreptul de proprietate pentru o suprafață de 50 ha teren agricol și 10 ha teren

forestier, suprafețele fiind identice cu acelea ce au făcut obiectul notificării,

în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a reținut cu

putere obligatorie pentru instanță că, simpla reconstituire a dreptului de proprietate,

fără a fi concretizai nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001 având

un caracter complinitor fată de Lege nr. 18/1991, motiv pentru care se impunea efectuarea

unei expertize tehnice.

Cu aceeași putere

obligatorie pentru instanță în rejudecare, s-a mai statuat prin decizia de casare

că, se impune și determinarea persoanei ce are calitatea de unitate deținătoare

în sensul Legii nr. 10/2001, justificat de conduita oscilantă a pârâtei care, fie

că a recunoscut această calitate, fie și-a declinat-o, susținând că este doar concesionar.

Deși instanța

reține obligativitatea recomandărilor din decizia de casare, totuși din considerentele

hotărârii nu rezultă examinarea acestora.

Aceasta cu ațâț

mai mult cu cât în rejudecare a fost efectuată o expertiza tehnică, din care rezultă

că a fost identificată o suprafață de teren de 78.679 mp în administrarea Muzeului

Satului B., suprafață din care a fost restituită celor două moștenitoare ale autorului

S.P., suprafața de 6.571,34 mp restul suprafeței făcând parte din domeniul public

ai statului de intres local potrivit H.G. nr. 1326/2001 și aflat în administrarea

Muzeului Satului B.

Or, este de reținut

că în prezentul litigiu Muzeul Satului B. nu a avut calitatea de parte.

Cum din expertiză

rezultă că o parte din terenul din litigiu este deținut entitatea sus menționată,

instanța avea obligația de a stabili în raport de această situație cine are calitatea

de unitate deținătoare terenului sus arătat și pe cale de consecință cui îi revine

obligația de soluționare a notificării raportat la dispozițiile art. 21 din

Legea nr. 10/2001.

Noțiunea de unitate

deținătoare își găsește reglementarea în dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 și din aceste dispoziții rezultă că au calitatea de „unități deținătoare”,

cărora le revine obligația de a soluționa notificarea în sensul acordării de măsuri

reparatorii, fie persoanele juridice care se încadrează în categoria celor prevăzute

expres și limitativ, respectiv regii autonome, societăți sau companii naționale,

societăți comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale

sau locale este acționar sau asociat majoritar, organizații cooperatiste, fie orice

alte persoane juridice de drept public, care la data intrării în vigoare a legii

dețineau imobile preluate în mod abuziv.

Prin urmare, în

afara persoanelor juridice de natura celor expres și limitativ prevăzute de

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai au calitatea de unități deținătoare

„orice alte persoane juridice de drept public", conform tezei finale a aceluiași

articol.

Noțiunea de „unitate

deținătoare" nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deține bunul,

indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, iar obligația de

a răspunde la notificare și de a acorda măsuri reparatorii nu aparține oricărui

deținător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute

la art. 21 din lege.

Este adevărat

că art. 9 prevede obligația de restituire în natură a imobilelor preluate în mod

abuziv „indiferent în posesia cui se află în prezent”, numai că această sintagmă

nu dă un sens mai larg decât cel din art. 21 alin. (1) noțiunii de unitate deținătoare.

Din această perspectivă,

este de reținut că se impunea verficarea situației legate de terenul deținut de

Muzeul Satului prin prisma dispozițiilor legale sus evocate.

De asemenea instanța

în rejudecare nu a verfificat nici situația efectivă a construcțiilor (conac), cu

referire la faptul dacă acestea au fost demolate parțial sau total, cu atât mai

mult cu cât dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 prevăd că: „în situația imobilelor-construcții

demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit

art. 30 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale

în a cărei rază s-a aflat imobilul.

De asemenea cu

privire la terenurile deținute de Societatea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură

Vâlcea, se impunea verificarea efectivă a situației acestora pentru care reclamanții

au titlu de proprietate, aceastea se impunea cu atât mai mult cu cât instanța de

recurs prin decizia de casare a reținut că simpla reconstituire a dreptului de proprietate,

fără a fi concretizat, nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001

având un caracter complinitor față de Legea nr. 18/1991, împrejurare în raport de

care instanțele nu au manifestat rol activ pentru a lămuri pe deplin situația de

fapt.

Din perspectiva

celor expuse, a incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și respectiv

art. 315 C. proc. civ., urmează a se admite recursul reclamanților, a se casa hotărârea

instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Astfel în rejudecare

instanța urmează a avea în examinare atât recomandările din decizia de casare cât

și aspectele sus expuse legate de situația construcțiilor, dar și a terenurilor.

Cu privire la

construcții (conac) instanța în rejudecare va verfica dacă acestea au fost demolate

parțial sau total, și în raport de această situație se va aprecia incidența dispozițiilor

art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

situația terenurilor urmează a se verifica atât situația trenurilor deținute de

Societatea de Cercetare –Dezvoltare pentru Pomicuitură Vâlcea, pentru care reclamanții

au titlu de proprietate, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs prin decizia

de casare a reținut că simpla reconstituire a dreptului de proprietate, fără a fi

concretizat, nu constituie o reparație, prevederile Legii nr. 10/2001 având un caracter

complinitor fața de Legea nr. 18/1991.

Pentru terenul

deținut de Muzeul Satului B., instanța în rejudecare urmează a verifica cine este

unitatea deținătoare și pe cale de consecință cui îi revine obligația de soluționare

a notificării, în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții I.M.M. și D.M.C. împotriva deciziei civile nr. 63 din 28

iunie 2012 pronunțata de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 1 aprilie 2013.