ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8511/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2002, reclamanta D.A.O. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 1 din 6 februarie 2002 emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea cu privire la notificarea reclamantei înaintată sub nr. 435/2001 în baza Legii nr. 10/2001. În motivarea contestației reclamanta a arătat că prin notificarea menționată, a solicitat restituirea în natură a bunurilor ce au aparținut autorilor săi S.A. și S.O.O., constând în 6 ha teren livezi situat lângă Muzeul Satului; 7 ha în pct. Deșliu; 5 ha teren situat în pct. Zapodiile; o casă compusă din 8 camere și dependințe (bucătărie, baie, pivniță), o povarnă, grajduri, magazii, etc. A arătat că, în mod greșit i-a fost respinsă cererea, întrucât terenul solicitat nu aparține domeniului public și nici nu poate fi recuperat pe calea instituită de legea fondului funciar.

Restituirea în natură solicită prin notificare este întemeiată, sens în care a învederat îndeplinirea cerințelor legii de reparație, cât și nesocotirea de către pârâtă a prevederilor art. 6 și art. 24 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a Tribunalului Vâlcea a fost respinsă ca neîntemeiată contestația, reținându-se că reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietatea autorilor săi în temeiul Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, caz în care nu mai poate invoca prevederile Legii nr. 10/2001. Apelul reclamantei a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 46/A din 3 aprilie 2003 a Curții de Apel Pitești, care a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Contestatoarea a solicitat restituirea terenurilor ce face obiectul prezentei cauze prin procedura prevăzută de legea fondului funciar, situație față de care terenurile solicitate nu mai pot face obiectul restituirii și în baza Legii nr. 10/2001. Chiar dacă acestea au fost preluate în mod abuziv, reclamanta a uzat de procedura specială reglementată de legea fondului funciar, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 54,44 ha, astfel încât nu mai poate invoca și prevederile Legii nr. 10/2001 în valorificarea dreptului invocat. Au fost socotite ca neîntemeiate și celelalte critici, întrucât prima instanță s-a pronunțat atât cu privire la terenurile solicitate, cât și cu privire la construcțiile menționate în contestație și cu referire la care, din probele administrate în cauză, a rezultat că au fost demolate înainte de preluarea bunului de către SC PP Vâlcea, situație în care nu mai pot face obiectul restituirii în natură.

Celelalte construcții (povarnă, magazii), fac parte din bunurile publice inventariate la Ministerul Finanțelor, constituind domeniul public al statului în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 1326/2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A.O., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut următoarele: 1. hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susținut că instanțele au interpretat și aplicat greșit prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât, pentru incidența acestei norme legale este necesară îndeplinirea cumulativă atât a cerinței ca regimul juridic al terenurilor să fie reglementat de legile fondului funciar, cât și a celei constând în solicitarea acestor bunuri în temeiul acestor legi.

Or, în speță, față de modalitatea de preluare a bunurilor, cât și a împrejurării că restituirea unora dintre terenurile în litigiu a fost solicitată în temeiul Legii nr. 1/2000, a susținut că regimul juridic aplicabil bunurilor solicitate nu este circumscris dispozițiilor legii fondului funciar ci dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În susținerea acestui motiv a mai invocat și argumente de text, constând în modul de formulare al textului art. 8 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că numai terenurile solicitate în temeiul Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997 nu intră sub incidența actului de reparațiune, nu și cele solicitate în temeiul Legii nr. 1/2000, întrucât textul legal menționat nu face nici o referire la acest act normativ.

Iar față de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin imobile în sensul acestei legi se înțeleg terenurile cu sau fără construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, rezultă că bunurilor solicitate li se aplică prevederile actului de reparație. A mai criticat decizia atacată și din perspectiva încălcării prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., sens în care a arătat că instanțele nu au manifestat rol activ pentru lămurirea situației de fapt și, în final, aflarea adevărului, preluând fără a verifica și cenzura, susținerile părții adverse, hotărârea întemeindu-se astfel pe aprecieri personale și afirmații nesusținute de probe.

S-a arătat că s-ar fi impus efectuarea unei expertize tehnice care să identifice terenurile în litigiu, cele pentru care a fost restituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și dacă, bunurile solicitate în baza legii de reparație au făcut sau nu obiectul altor acte normative similare. De asemenea, se impune efectuarea unei lucrări de specialitate pentru verificarea situației construcțiilor solicitate, a căror identificare este necesară și utilă pentru justa soluționare a cererii sale. II. Reclamanta a mai invocat ca motiv al recursului său și prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., fără a indica însă mijlocul de probă hotărâtor pentru dezlegarea pricinii. În susținerea acestui motiv de recurs a reiterat criticile invocate în precedentul motiv de recurs.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed. Obiectul notificării reclamantei formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 îl constituie: 1.Conacul (casă) compus din 8 camere, dependințe (bucătărie, baie, pivniță), povarnă, grajduri, magazii și terenul aferent acestora (siliștea casei, teren administrat de Muzeul Satului și SC PP Bujoreni) în suprafață de 15 ha, identificat conform declarației de avere nr. 47/1932 a autorului reclamantei, A.P.S.; 2. terenul din punctul „Deșliu” livezi, pășune și arabil în suprafață de 7 ha, identificat conform aceluiași înscris; 3. terenul din punctul „Zăpodiile”, livezi, pășune și arabil, în suprafață de cca 5 ha, cu datele de identificare menționate în același înscris.

Imobilele solicitate, potrivit datelor deținute de reclamantă, se află în administrarea pârâtei Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea. Soluționând notificarea reclamantei prin dispoziția nr. 1 din 6 februarie 2002, pârâta a respins-o justificat de faptul că terenurile solicitate fac obiectul Legii nr. 18/1991 și aparțin domeniului public al statului român în baza H.G. nr. 517/1999, H.G. 42/1994, H.G. 509/1993 și H.G. 1326/2001. Cât privește solicitarea de restituire în natură a imobilului denumit povarnă, s-a reținut că aceasta face parte, de asemenea, din bunurile publice inventariate la Ministerul Finanțelor, fiind denumit complex zootehnic și care face parte din domeniul public al statului conform H.G.

nr. 1326/2001. Față de această împrejurare, dar și față de faptul că imobilul (conac) a fost demolat înainte de preluarea sa de către pârâtă, a fost îndrumată reclamanta să solicite măsuri reparatorii prin echivalent de la Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice în condițiile art. 10 alin. (7) și art. 16 din Legea 10/2001 și art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Însușindu-și de plano susținerile și apărările pârâtei și respingând cererea de probatorii formulate de reclamantă, astfel cum a fost solicitată prin nota de ședință (f.38 dos.), prima instanță și, consecutiv cea de apel, au reținut netemeinicia acțiunii, justificat de restituirea terenurilor în baza legilor fondului funciar.

Aceste considerente au fost însușite și de instanța de apel, care, de asemenea a reținut inutilitatea lucrării de expertiză solicitată de reclamantă și în apel, dar și împrejurarea că aceasta a solicitat restituirea terenurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2000, astfel încât nu mai poate invoca și prevederile Legii nr. 10/2001. Cât privește construcțiile indicate în notificare, s-a reținut, suplimentar considerentelor hotărârii atacate că beneficiază doar de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât conacul a fost demolat, iar celelalte construcții fac parte din bunurile publice inventariate de Ministerul Finanțelor Publice.

Constatările instanțelor relativ la împrejurările enunțate sunt greșite și lipsite de suport probatoriu, sens în care sunt de menționat următoarele: Într-adevăr, prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2000, reclamanta a solicitat în baza Legii nr. 1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren agricol și 10 ha teren forestier, terenuri identificate la poz. 4, 8 din cerere cu cele ce constituie și obiectul prezentului litigiu. În soluționarea acestei cereri, Primăria comunei Bujoreni i-a comunicat reclamantei cu adeverința nr. 37 din 7 ianuarie 2004 că pentru suprafețele menționate în cerere, inclusiv pentru cele situate în pct. ”La conac” și „Deșliu”, a fost înscrisă în Anexa 40 poz.15 pentru a primi despăgubiri în baza Legii nr. 1/2001, care nu i-au fost încă acordate.

Hotărârea comisiei locale de aplicare a Legii nr. 1/2000 a fost validată prin hotărârea nr. 5205 din 11 iulie 2002 a comisiei județene, fiind, potrivit celor comunicate reclamantei, nefinalizată. Prin urmare, cu referire la terenurile, obiect al notificării, sunt greșite considerentele celor două instanțe în sensul acordării măsurilor reparatorii în baza legilor fondului funciar. Emiterea unei adeverințe în acest sens, fără concretizarea dreptului invocat de reclamantă, nu este de natură să constituie o reparație în sensul legii. Se mai reține totodată că prevederile Legii nr. 10/2001 cu referire la categoria de imobile analizate au caracter de complinire față de celelalte acte de reparație în materia fondului funciar, concluzie ce se desprinde atât din textul art. 8 din lege, dar și din normele date în interpretare și în aplicarea actului normativ menționat.

Actele normative de reparație nu se exclud reciproc, ci, între domeniul de aplicare al legilor fondului funciar și cel al Legii nr. 10/2001, există, așa cum s-a arătat mai sus, o relație de complementaritate, aspect ce a fost greșit interpretat de instanțe. Prin urmare, este evident că reclamanta, deși a uzat de toate procedurile prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său, nici în acest moment nu a beneficiat de efectivitatea măsurilor de reparație prevăzute de actele normative emise în materia analizată. Ca urmare, nu se poate susține cu temei că pretențiile reclamantei solicitate în prezenta procedură judiciară nu ar fi întemeiate, astfel încât, din această perspectivă hotărârile atacate apar ca nelegale.

Nelegalitatea rezidă însă și în insuficiența manifestată de instanțe, cât privește lămurirea situației de fapt dedusă judecății, cu consecințe asupra dispozițiilor legale aplicabile în cauză. Așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta, în mod repetat, a solicitat în probațiune, printre altele, administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, pentru identificarea terenurilor în litigiu, dacă pentru acestea a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, precum și pentru a se verifica dacă există identitate între imobilele terenuri solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001 și cele aflate în domeniul public al statului, așa cum constant s-a susținut de către pârâtă.

Or, adeverințele depuse la dosarul cauzei privind reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 privesc cu certitudine atribuirea de acțiunii pentru suprafețele de 8,50 ha și 5.000 mp, ca și pentru suprafața de 29,44 ha teren situat în punctul Căprioru, terenuri care nu constituie însă obiectul prezentei cauze. Nu s-au depus și invocat alte înscrisuri din care să se desprindă concluzia instanțelor că dreptul reclamantei invocat pe această cale, a fost valorificat și astfel, demersul său juridic nu ar putea fi primit. Prin urmare, față de situația de fapt menționată, desprinsă din probele administrate până în prezenta etapă procesuală, rezultă că nu a fost determinată cu certitudine împrejurarea dacă reclamanta a beneficiat sau nu de alte măsuri reparatorii pentru terenurile preluate de stat, aspect ce se impun cu necesitate a fi dovedit.

În acest context se rețin ca întemeiate criticile reclamantei axate pe încălcarea de cele două instanțe a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora ”judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, „în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice”. Textul art. 129 C. proc. civ. promovează câteva din cele mai importante forme de manifestare a principiului rolului activ al judecătorului și a principiului aflării adevărului și aceasta pentru că sarcina de soluționare a cauzelor civile a fost încredințată autorității judiciare.

Aceasta are esențialmente obligația de a pronunța hotărâri care să reflecte o soluționare justă și principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o societate democratică. Iar textul legal sus citat jalonează ideile forță ale principiului adevărului și ale principiului disponibilității. Potrivit acestor dispoziții legale, judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză. Această dispoziție legală este firească căci adevărul trebuie să constituie scopul final al activității judiciare în orice stat modern și democrat. Determinarea adevărului în procesul civil se prezintă ca una din cele mai importante obligații impuse de lege judecătorului.

Principiul adevărului implica cerința ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanțe în deplină concordanță cu realitatea. Acesta implică esențialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea lor. Or, aceasta presupune ca judecătorul să depună toate eforturile în vederea corectei stabiliri a faptelor, astfel ca hotărârea pe care o pronunță să fie conformă cu realitatea. Din acest motiv și legislația noastră procesuală cuprinde un ansamblu de norme destinate a garanta posibilitatea stabilirii adevărului. Dar pentru realizarea acestui deziderat, pentru finalizarea unei proceduri judiciare în acord cu aceste dispoziții legale, se impune preocuparea judecătorului să pună în discuția părților și să administreze orice probe necesare stabilirii unei situații de fapt conform realității și, în final aflării adevărului.

Considerațiunile teoretice enunțate ar rămâne golite de conținut în cazul în care, în situația dată, s-ar confirma o hotărâre judecătorească prin care nu s-au stabilit cu certitudine datele de fapt ale pricinii, cu consecințe directe asupra aplicării corecte a legii și deci, a justei soluționări a litigiului dedus judecății. Prin urmare, pentru lămurirea aspectelor invocate, dar și a determinării persoanei ce are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, justificat de conduita oscilantă a pârâtei care, fie a recunoscut această calitate, fie și-a declinat-o, susținând că este doar un concesionar, se impune, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta D.A.O. împotriva deciziei nr. 46/A din 3 aprilie 2003 a Curții de Ape Pitești, secția civilă. Casează decizia atacată precum și sentința civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a Tribunalului Vâlcea și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.