ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8511/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8511/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 5 martie 2002, reclamanta D.A.O. a formulat contestație împotriva

dispoziției nr. 1 din 6 februarie 2002 emisă de Stațiunea de

Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea cu privire la notificarea

reclamantei înaintată sub nr. 435/2001 în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea contestației

reclamanta a arătat că prin notificarea menționată, a

solicitat restituirea în natură a bunurilor ce au aparținut autorilor

săi S.A. și S.O.O., constând în 6 ha teren livezi situat lângă

Muzeul Satului; 7 ha în pct. Deșliu; 5 ha teren situat în pct. Zapodiile;

o casă compusă din 8 camere și dependințe

(bucătărie, baie, pivniță), o povarnă, grajduri, magazii,

etc.

A arătat că, în mod

greșit i-a fost respinsă cererea, întrucât terenul solicitat nu

aparține domeniului public și nici nu poate fi recuperat pe calea

instituită de legea fondului funciar.

Restituirea în natură

solicită prin notificare este întemeiată, sens în care a învederat

îndeplinirea cerințelor legii de reparație, cât și nesocotirea

de către pârâtă a prevederilor art. 6 și art. 24 din Legea nr.

10/2001.

Prin sentința civilă nr.

416 din 28 iunie 2002 a Tribunalului Vâlcea a fost respinsă ca

neîntemeiată contestația, reținându-se că reclamantei i-a

fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietatea

autorilor săi în temeiul Legii nr. 18/1991, cu modificările

ulterioare, caz în care nu mai poate invoca prevederile Legii nr. 10/2001.

Apelul reclamantei a fost respins ca

nefondat prin decizia civilă nr. 46/A din 3 aprilie 2003 a Curții de

Apel Pitești, care a reținut că prima instanță a

făcut o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 8

din Legea nr. 10/2001.

Contestatoarea a solicitat

restituirea terenurilor ce face obiectul prezentei cauze prin procedura

prevăzută de legea fondului funciar, situație față de

care terenurile solicitate nu mai pot face obiectul restituirii și în baza

Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă acestea au fost

preluate în mod abuziv, reclamanta a uzat de procedura specială

reglementată de legea fondului funciar, fiindu-i reconstituit dreptul de

proprietate pentru suprafața de 54,44 ha, astfel încât nu mai poate invoca

și prevederile Legii nr. 10/2001 în valorificarea dreptului invocat.

Au fost socotite ca neîntemeiate

și celelalte critici, întrucât prima instanță s-a pronunțat

atât cu privire la terenurile solicitate, cât și cu privire la

construcțiile menționate în contestație și cu referire la

care, din probele administrate în cauză, a rezultat că au fost demolate

înainte de preluarea bunului de către SC PP Vâlcea, situație în care

nu mai pot face obiectul restituirii în natură. Celelalte construcții

(povarnă, magazii), fac parte din bunurile publice inventariate la

Ministerul Finanțelor, constituind domeniul public al statului în

conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 1326/2001.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta D.A.O., criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care a susținut următoarele:

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, reclamanta a susținut că instanțele au interpretat

și aplicat greșit prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât,

pentru incidența acestei norme legale este necesară îndeplinirea

cumulativă atât a cerinței ca regimul juridic al terenurilor să

fie reglementat de legile fondului funciar, cât și a celei constând în

solicitarea acestor bunuri în temeiul acestor legi.

Or, în speță,

față de modalitatea de preluare a bunurilor, cât și a

împrejurării că restituirea unora dintre terenurile în litigiu a fost

solicitată în temeiul Legii nr. 1/2000, a susținut că regimul

juridic aplicabil bunurilor solicitate nu este circumscris dispozițiilor

legii fondului funciar ci dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În susținerea acestui motiv a

mai invocat și argumente de text, constând în modul de formulare al

textului art. 8 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că numai

terenurile solicitate în temeiul Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997

nu intră sub incidența actului de reparațiune, nu și cele

solicitate în temeiul Legii nr. 1/2000, întrucât textul legal menționat nu

face nici o referire la acest act normativ.

Iar față de prevederile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin imobile în

sensul acestei legi se înțeleg terenurile cu sau fără

construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării

în mod abuziv, rezultă că bunurilor solicitate li se aplică

prevederile actului de reparație.

A mai criticat decizia atacată

și din perspectiva încălcării prevederilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., sens în care a arătat că instanțele nu au manifestat

rol activ pentru lămurirea situației de fapt și, în final,

aflarea adevărului, preluând fără a verifica și cenzura,

susținerile părții adverse, hotărârea întemeindu-se astfel

pe aprecieri personale și afirmații nesusținute de probe.

S-a arătat că s-ar fi

impus efectuarea unei expertize tehnice care să identifice terenurile în

litigiu, cele pentru care a fost restituit dreptul de proprietate în baza Legii

nr. 18/1991 și dacă, bunurile solicitate în baza legii de

reparație au făcut sau nu obiectul altor acte normative similare.

De asemenea, se impune efectuarea

unei lucrări de specialitate pentru verificarea situației

construcțiilor solicitate, a căror identificare este necesară

și utilă pentru justa soluționare a cererii sale.

II. Reclamanta a mai invocat ca

motiv al recursului său și prevederile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., fără a indica însă mijlocul de probă hotărâtor

pentru dezlegarea pricinii. În susținerea acestui motiv de recurs a

reiterat criticile invocate în precedentul motiv de recurs.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce succed.

Obiectul notificării

reclamantei formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 îl constituie:

1.Conacul (casă) compus din 8

camere, dependințe (bucătărie, baie, pivniță),

povarnă, grajduri, magazii și terenul aferent acestora (siliștea

casei, teren administrat de Muzeul Satului și SC PP Bujoreni) în

suprafață de 15 ha, identificat conform declarației de avere nr.

47/1932 a autorului reclamantei, A.P.S.; 2. terenul din punctul „Deșliu”

livezi, pășune și arabil în suprafață de 7 ha,

identificat conform aceluiași înscris; 3. terenul din punctul

„Zăpodiile”, livezi, pășune și arabil, în

suprafață de cca 5 ha, cu datele de identificare menționate în

același înscris. Imobilele solicitate, potrivit datelor deținute de

reclamantă, se află în administrarea pârâtei Stațiunea de

Cercetare și Producție Pomicolă Vâlcea.

Soluționând notificarea

reclamantei prin dispoziția nr. 1 din 6 februarie 2002, pârâta a respins-o

justificat de faptul că terenurile solicitate fac obiectul Legii nr.

18/1991 și aparțin domeniului public al statului român în baza H.G.

nr. 517/1999, H.G. 42/1994, H.G. 509/1993 și H.G. 1326/2001. Cât

privește solicitarea de restituire în natură a imobilului denumit

povarnă, s-a reținut că aceasta face parte, de asemenea, din bunurile

publice inventariate la Ministerul Finanțelor, fiind denumit complex

zootehnic și care face parte din domeniul public al statului conform H.G.

nr. 1326/2001.

Față de această

împrejurare, dar și față de faptul că imobilul (conac) a

fost demolat înainte de preluarea sa de către pârâtă, a fost

îndrumată reclamanta să solicite măsuri reparatorii prin

echivalent de la Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice în condițiile art. 10 alin. (7) și art. 16 din Legea 10/2001

și art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998.

Însușindu-și de plano

susținerile și apărările pârâtei și respingând cererea

de probatorii formulate de reclamantă, astfel cum a fost solicitată

prin nota de ședință (f.38 dos.), prima instanță

și, consecutiv cea de apel, au reținut netemeinicia acțiunii,

justificat de restituirea terenurilor în baza legilor fondului funciar.

Aceste considerente au fost

însușite și de instanța de apel, care, de asemenea a

reținut inutilitatea lucrării de expertiză solicitată de

reclamantă și în apel, dar și împrejurarea că aceasta a

solicitat restituirea terenurilor în conformitate cu prevederile Legii nr.

1/2000, astfel încât nu mai poate invoca și prevederile Legii nr. 10/2001.

Cât privește construcțiile

indicate în notificare, s-a reținut, suplimentar considerentelor

hotărârii atacate că beneficiază doar de măsuri reparatorii

prin echivalent, întrucât conacul a fost demolat, iar celelalte

construcții fac parte din bunurile publice inventariate de Ministerul

Finanțelor Publice.

Constatările instanțelor

relativ la împrejurările enunțate sunt greșite și lipsite

de suport probatoriu, sens în care sunt de menționat următoarele:

Într-adevăr, prin cererea

înregistrată la data de 10 martie 2000, reclamanta a solicitat în baza

Legii nr. 1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața

de 50 ha teren agricol și 10 ha teren forestier, terenuri identificate la

poz. 4, 8 din cerere cu cele ce constituie și obiectul prezentului

litigiu.

În soluționarea acestei cereri,

Primăria comunei Bujoreni i-a comunicat reclamantei cu adeverința nr.

37 din 7 ianuarie 2004 că pentru suprafețele menționate în

cerere, inclusiv pentru cele situate în pct. ”La conac” și „Deșliu”,

a fost înscrisă în Anexa 40 poz.15 pentru a primi despăgubiri în baza

Legii nr. 1/2001, care nu i-au fost încă acordate. Hotărârea comisiei

locale de aplicare a Legii nr. 1/2000 a fost validată prin hotărârea

nr. 5205 din 11 iulie 2002 a comisiei județene, fiind, potrivit celor

comunicate reclamantei, nefinalizată.

Prin urmare, cu referire la

terenurile, obiect al notificării, sunt greșite considerentele celor

două instanțe în sensul acordării măsurilor reparatorii în

baza legilor fondului funciar. Emiterea unei adeverințe în acest sens,

fără concretizarea dreptului invocat de reclamantă, nu este de

natură să constituie o reparație în sensul legii.

Se mai reține totodată

că prevederile Legii nr. 10/2001 cu referire la categoria de imobile

analizate au caracter de complinire față de celelalte acte de

reparație în materia fondului funciar, concluzie ce se desprinde atât din

textul art. 8 din lege, dar și din normele date în interpretare și în

aplicarea actului normativ menționat.

Actele normative de reparație

nu se exclud reciproc, ci, între domeniul de aplicare al legilor fondului

funciar și cel al Legii nr. 10/2001, există, așa cum s-a

arătat mai sus, o relație de complementaritate, aspect ce a fost

greșit interpretat de instanțe.

Prin urmare, este evident că

reclamanta, deși a uzat de toate procedurile prevăzute de lege pentru

realizarea dreptului său, nici în acest moment nu a beneficiat de

efectivitatea măsurilor de reparație prevăzute de actele

normative emise în materia analizată.

Ca urmare, nu se poate susține

cu temei că pretențiile reclamantei solicitate în prezenta

procedură judiciară nu ar fi întemeiate, astfel încât, din

această perspectivă hotărârile atacate apar ca nelegale.

Nelegalitatea rezidă însă

și în insuficiența manifestată de instanțe, cât

privește lămurirea situației de fapt dedusă

judecății, cu consecințe asupra dispozițiilor legale

aplicabile în cauză.

Așa cum s-a arătat mai

sus, reclamanta, în mod repetat, a solicitat în probațiune, printre

altele, administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate,

pentru identificarea terenurilor în litigiu, dacă pentru acestea a fost

reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, precum

și pentru a se verifica dacă există identitate între imobilele

terenuri solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001 și cele aflate în

domeniul public al statului, așa cum constant s-a susținut de

către pârâtă.

Or, adeverințele depuse la

dosarul cauzei privind reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii

nr. 18/1991 privesc cu certitudine atribuirea de acțiunii pentru

suprafețele de 8,50 ha și 5.000 mp, ca și pentru suprafața

de 29,44 ha teren situat în punctul Căprioru, terenuri care nu constituie

însă obiectul prezentei cauze.

Nu s-au depus și invocat alte

înscrisuri din care să se desprindă concluzia instanțelor

că dreptul reclamantei invocat pe această cale, a fost valorificat

și astfel, demersul său juridic nu ar putea fi primit.

Prin urmare, față de

situația de fapt menționată, desprinsă din probele

administrate până în prezenta etapă procesuală, rezultă

că nu a fost determinată cu certitudine împrejurarea dacă

reclamanta a beneficiat sau nu de alte măsuri reparatorii pentru

terenurile preluate de stat, aspect ce se impun cu necesitate a fi dovedit.

În acest context se rețin ca

întemeiate criticile reclamantei axate pe încălcarea de cele două

instanțe a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit

cărora ”judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, „în scopul pronunțării unei

hotărâri legale și temeinice”.

Textul art. 129 C. proc. civ.

promovează câteva din cele mai importante forme de manifestare a

principiului rolului activ al judecătorului și a principiului

aflării adevărului și aceasta pentru că sarcina de

soluționare a cauzelor civile a fost încredințată

autorității judiciare.

Aceasta are esențialmente

obligația de a pronunța hotărâri care să reflecte o

soluționare justă și principială a litigiilor, spre a

garanta pacea socială într-o societate democratică.

Iar textul legal sus citat

jalonează ideile forță ale principiului adevărului și

ale principiului disponibilității. Potrivit acestor dispoziții

legale, judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea

adevărului în cauză. Această dispoziție legală este

firească căci adevărul trebuie să constituie scopul final

al activității judiciare în orice stat modern și democrat.

Determinarea adevărului în

procesul civil se prezintă ca una din cele mai importante obligații

impuse de lege judecătorului.

Principiul adevărului implica

cerința ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie

stabilite de către instanțe în deplină concordanță cu

realitatea. Acesta implică esențialmente ca faptele pricinii să

fie stabilite în materialitatea lor.

Or, aceasta presupune ca

judecătorul să depună toate eforturile în vederea corectei

stabiliri a faptelor, astfel ca hotărârea pe care o pronunță

să fie conformă cu realitatea.

Din acest motiv și

legislația noastră procesuală cuprinde un ansamblu de norme

destinate a garanta posibilitatea stabilirii adevărului.

Dar pentru realizarea acestui

deziderat, pentru finalizarea unei proceduri judiciare în acord cu aceste

dispoziții legale, se impune preocuparea judecătorului să

pună în discuția părților și să administreze

orice probe necesare stabilirii unei situații de fapt conform

realității și, în final aflării adevărului.

Considerațiunile teoretice

enunțate ar rămâne golite de conținut în cazul în care, în

situația dată, s-ar confirma o hotărâre judecătorească

prin care nu s-au stabilit cu certitudine datele de fapt ale pricinii, cu

consecințe directe asupra aplicării corecte a legii și deci, a

justei soluționări a litigiului dedus judecății.

Prin urmare, pentru lămurirea

aspectelor invocate, dar și a determinării persoanei ce are calitatea

de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, justificat de

conduita oscilantă a pârâtei care, fie a recunoscut această calitate,

fie și-a declinat-o, susținând că este doar un concesionar, se

impune, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea hotărârilor și

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta D.A.O. împotriva deciziei nr. 46/A din 3 aprilie 2003 a Curții

de Ape Pitești, secția civilă.

Casează decizia atacată

precum și sentința civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a

Tribunalului Vâlcea și trimite cauza spre rejudecare la același

tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.