ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4913/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a, la 14 iunie 2004, reclamantul J.I.V. a solicitat anularea deciziei nr. 14 din 13 martie 2002 emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Băneasa, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 29/1990. În motivarea cererii s-a susținut că, prin decizia a cărei anulare se cere, s-a recunoscut numitei G.A. dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 2,5723 ha, teren situat în intravilanul municipiului București, sector 1. Că această restituire este abuzivă întrucât terenul se suprapune cu cel în suprafață de 2.645,5 m.p. pe care reclamantul l-a solicitat a-i fi restituit în baza Legii nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 4585 din 27 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a VIII-a, a admis excepția lipsei procedurii prealabile prev. de art. 5 din Legea nr. 29/1990 și a respins ca inadmisibilă acțiunea. Sentința a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare secției civile a Tribunalului București, conform deciziei nr. 909 din 12 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținându-se, în considerente, că litigiul este unul de natură civilă și că atacarea deciziei s-a făcut conform Legii nr. 10/2001, care stabilește competența de primă instanță a Tribunalului, ca instanță civilă. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința nr. 133 din 30 ianuarie 2006, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, și s-a respins contestația ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că în procedura Legii nr. 10/2001 contestatorul poate solicita doar anularea deciziei nr. 18 din 20 martie 2002 emisă în soluționarea notificării transmise de acesta, iar nu și anularea deciziei nr. 14 din 13 martie 2002 (ce face obiect al litigiului) emisă pe numele notificatorilor G.A., A.P.E. și G.D.T., singurii care o pot contesta. Împrejurarea că J.I.V. a formulat notificarea din 05 noiembrie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 3.465,5 m.p. situat în București, sector 1, teren ce se restituie în natură prin decizia nr. 14 din 13 martie 2002 în favoarea numitei G.A. (pentru un teren în suprafață de 25.723 m.p.), nu este de natură a justifica demersul contestatorului, respectiv calitatea procesuală a acestuia.

De altfel, contestatorul, obținând deja în instanță anularea deciziei nr. 18/2002 emisă de intimată, are stabilit dreptul său printr-o hotărâre definitivă (decizia civilă nr. 649 din 08 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă), potrivit cărei intimata Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă are obligația de a-i restitui în natură bunul imobil pe care acesta l-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, solicitând schimbarea soluției în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active. Apelantul a susținut că are legitimare procesuală activă, ca moștenitor testamentar al autorilor săi, calitatea de proprietar fiind confirmată și prin decizia civilă nr. 649 din 08 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și, prin urmare, are un interes legitim de a-și apăra un drept încălcat, ceea ce îi conferă calitatea procesuală activă.

S-a mai susținut nelegalitatea hotărârii prin indicarea unui text neaplicabil în speță, respectiv a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, care nu are relevanță juridică. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 153 din 09 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că în mod corect Tribunalul a apreciat că petentul nu are calitate procesuală de a contesta legalitatea deciziei emise pe numele altor persoane întrucât numai persoanele îndreptățite, respectiv cele care au formulat notificarea pot contesta pretinse vicii ale deciziei, iar aceste argumente nu vin în contradicție, cum se susține, cu dispozitivul sentinței.

Soluția de primă instanță este legală, având în vedere finalitatea Legii nr. 10/2001 care reglementează măsuri reparatorii pentru foștii proprietari deposedați abuziv, dând posibilitate acestora, în măsura în care sunt nemulțumiți de modalitatea soluționării cererilor lor în procedura prealabilă, să atace în instanță actul unității deținătoare. S-a reținut că, deși prin decizia nr. 649 din 08 aprilie 2005 a Curții de Apel București, contestatorul și-a valorificat dreptul său cu privire la un teren în suprafață de 3.465,5 m.p., situat în București, sector 1, și, în același timp, prin decizia a cărei anulare s-a cerut a fost soluționată favorabil numiților G.A. și A.P.E., notificarea pentru un teren de 2,5723 ha, situat la aceeași adresă.

Ca atare, cele două decizii constituie titluri de proprietate pentru persoanele în favoarea cărora au fost emise. În situația în care se dovedește că ele privesc același imobil, există posibilitatea pentru persoana interesată de a-și valorifica dreptul pe calea acțiunii în revendicare. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea este nelegală față de modul în care a reținut situația de fapt a cauzei și raporturile juridice dintre părți și față de aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001, raportat la scopul acesteia. - Soluționarea dată excepției lipsei calității procesuale active este greșită întrucât calitatea de a fi reclamant într-un anumit proces aparține numai persoanei care, în raport cu faptele acelui proces, pretinde apărarea unui drept încălcat.

Or, terenul revendicat de reclamant conform notificării transmise în temeiul Legii nr. 10/2001 a aparținut autorilor săi, fiind preluat de stat în mod abuziv, astfel încât prin emiterea deciziei nr. 14 din 13 martie 2002 a cărei anulare s-a cerut a fost încălcat dreptul de proprietate al recurentului. - Anularea deciziei emise de intimată a fost cerută și în raport de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, având în vedere emiterea ei după ce reclamantul transmisese propria notificare. - Instanța trebuia să observe că dispozițiile art. 3 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 operează în sprijinul acțiunii acestuia, ca persoană îndreptățită, iar art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu are relevanță în cauza dedusă judecății.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Judecata recursului a fost suspendată pe temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. la solicitarea reclamantului, față de dovada existenței unui proces penal vizând infracțiuni săvârșite în legătură cu emiterea deciziei a cărei valabilitate se pune în discuție în cadrul procesului civil. Reluarea judecății s-a realizat în condițiile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., față de definitivarea procesului penal (prin soluție de achitare, conform deciziei penale nr. 1886/R din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală).

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: - Contrar susținerii recurentului, instanța a judecat corect în limitele învestirii, ținând seama de raporturile juridice procesuale determinate prin contestarea de către reclamant a unei decizii emise în procedura Legii nr. 10/2001, în favoarea altor persoane. Reținând incidența legii speciale – a cărei aplicare la speță nu mai putea fi, de altfel, contestată, față de tranșarea acestui aspect prin hotărâre irevocabilă (decizia nr. 909 din 12 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a) – instanțele fondului au statuat corect că în cadrul procedurii reglementate de acest act normativ, reclamantul nu-și poate justifica legitimarea în a solicita anularea unei decizii emise pe numele altui beneficiar.

Astfel, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă în cadrul căreia se poate obține restituirea (în natură sau prin echivalent) a bunurilor preluate abuziv de către stat, după care poate urma o procedură judiciară, la dispoziția persoanei nemulțumite, căreia i se adresează actul entității deținătoare. Împrejurarea că reclamantul este, la rândul său, beneficiarul unei decizii emise în procedura Legii nr. 10/2001 (decizia nr. 18 din 20 martie 2002) nu face ca, prin aplicarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 – care i-au confirmat calitatea de persoană îndreptățită și legitimarea de a acționa în justiție în legătură cu respectiva decizie – să se extindă această legitimare, care să-i justifice demersul în justiție, și în legătură cu decizia vizând alte persoane.

Astfel, fără să-i fie contestată calitatea procesuală activă, într-un litigiu separat vizând nelegalitatea deciziei nr. 18 din 20 martie 2002, reclamantul și-a valorificat drepturile pretins încălcate prin emiterea acesteia, obținând restituirea în natură a unui teren în suprafață de 3.465,5 m.p. situat în București, sector 1 (conform deciziei nr. 649 din 08 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă). De aceea, este eronată susținerea recurentului conform căreia, prin soluția adoptată, instanțele ar fi nesocotit scopul și finalitatea Legii nr. 10/2001. În realitate, cele două proceduri – prealabilă, cu caracter obligatoriu și jurisdicțională, facultativă, în funcție de soluția adoptată în prima etapă – reglementate de acest act normativ, sunt la dispoziția persoanelor care urmăresc să obțină satisfacerea drepturilor lor în acest cadru, fiind afectate direct, nemijlocit prin actul emis.

Împrejurarea că modalitatea de soluționare a notificărilor poate afecta și terțe persoane, nu deschide acestora pentru contestare, calea legii speciale, ci pe aceea a dreptului comun. În speță însă, faptul că judecata litigiului s-a realizat pe temeiul Legii nr. 10/2001, în funcție de care, în mod corect s-a tras concluzia lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a datorat temeiului juridic al pretențiilor acestuia, astfel cum a fost calificat prin hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (respectiv decizia nr. 909/2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, care, pentru stabilirea competenței materiale a Tribunalului, a reținut că litigiul este unul de drept civil, întemeiat pe Legea nr. 10/2001).

De aceea, referirea făcută de instanțe la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu este greșită, întrucât textul reglementează competența în materia litigiilor care își au cauza în aplicarea prevederilor acestei legi. În aceste condiții, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, litigiul dintre părți poate fi tranșat pe calea dreptului comun, având în vedere că sunt exhibate două titluri respectiv, decizia civilă nr. 649/2005 a Curții de Apel București, de care se prevalează reclamantul și decizia nr. 14 din 13 martie 2002 emisă de intimată în favoarea numiților G.A. și A.P.E. Tinzând însă la valorificarea dreptului într-un cadru procesual inadecvat, dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu îi erau aplicabile față de actul a cărui anulare a cerut-o, reclamantul nu și-a justificat într-adevăr, poziția procesuală, soluția instanțelor de fond pe acest aspect fiind corectă.

Față de toate aceste considerente, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul J.I.V. împotriva deciziei nr. 153 din 09 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2011.