ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4420/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4420/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6321 din 10 mai 2012 Tribunalul București,
secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.M.
în contradictoriu cu pârâta SC A.C.C. SRL și intervenienta N.A., a dispus
rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 2008, a
obligat pârâta la restituirea sumei de 48.804,59 euro echivalent a 211.196.982
lei reprezentând avansul achitat de reclamant conform art. 3.2 din
antecontract, precum și la plata sumei de 17.010.015 lei cu titlu de dobândă
legală aferentă debitului principal calculată până la data de 03 noiembrie 2011
și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.094,64 lei
către reclamant. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut următoarele:
Prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 208
autentificat de BNP - M.P. din 26 martie 2008, pârâta se obligă să construiască
și să transmită prin act autentic dreptul de proprietate asupra apartamentului din
str. Ing. Dumitru Tăcu, sector 5 București și loc de parcare nr. x de la
subsolul imobilului către reclamantul beneficiar. Termenul de finalizare și
predare a construcției era finele trimestrul I al anului 2010 respectiv 31
martie 2010 sau cel mai târziu la expirarea perioadei de grație de maximum 3
luni (art. 5.3 - antecontract). A mai reținut prima instanță că până la 30
iunie 2010, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de predare a construcției
conform art. 5 din antecontract, iar conform art. 5.5 din același act, dacă
promitentul vânzător nu-și îndeplinește obligația de predare asumată conform art.
5.1, respectiv să finalizeze imobilul până la sfârșitul trimestrului I 2010,
după expirarea perioadei de prelungire calculată conform art. 5.2 sau/ și a
termenului de grație prevăzut la art. 5.3, promitentul-cumpărător are
posibilitatea de a denunța antecontractul și de a pretinde returnarea sumelor
plătite în termen de 15 zile de la primirea notificării scrise înaintată
promitentului-vânzător împreună cu dobânda legală de la data plății până la
data returnării integrale.
Tribunalul a înlăturat susținerile pârâtei conform
cărora dovada finalizării lucrărilor este procesul verbal de terminare a
lucrărilor din 16 martie 2010 motivat de faptul că acesta nu poartă număr de înregistrare
la autoritatea publică locală, în cuprinsul lui nu este menționat numele
reprezentantului Primăriei Sector 5 ca membru în comisia de recepție, deși
actul poartă ștampila acestei instituții iar în cuprinsul acestuia se
menționează că la finalizarea lucrărilor prevăzute în autorizația nr. x/2007 se
vor regulariza taxele legale de către primărie, ceea ce creează prezumția că la
acea dată construcția nu era finalizată spre a fi funcțională efectiv. Aceeași
concluzie se poate deduce și din faptul că ulterior, la 17 martie 2010, pârâta
a solicitat o prelungire a termenului de executare până la 30 iunie 2010 în acest
sens fiind și declarația reprezentantului pârâtei în ședința din 22 martie 2012
conform căreia la data întocmirii procesului verbal din 16 martie 2010 încă se
mai lucra la finisaje și mai mult decât atât nu s-a dovedit racordarea la
utilități a imobilului la data când acesta trebuia finalizat.
Totodată tribunalul reține că în cuprinsul capitolului
5 din contract este menționat un „termen de predare
”
,
care dacă nu era respectat promitentul vânzător urma a beneficia de o perioadă
de grație de maxim 3 luni, ceea ce s-a realizat, termenul fiind prelungit până
la 30 iunie 2012. Susținerea pârâtei conform căreia reclamantul putea contesta
finalizarea lucrărilor, branșamentele, instalațiile, dotările, calitatea
materialelor doar pe calea procedurii prevăzute de art. 5.6 II din antecontract
nu poate fi primită întrucât reclamantul susține însăși neexecutarea
branșamentelor nu probleme de calitate, remediere, etc. Totodată, argumentul
pârâtei că un termen de predare nu era determinat nu poate fi primit pentru că
o obligație pur potestativă cu privire la predare, a cărei realizare depinde
exclusiv de voința uneia dintre părți, este nulă.
Susținerea reclamantului că pârâta ar fi avut
dificultăți în finanțarea lucrărilor, prin neplata integrală și la termen a
facturilor la energie electrică au fost înlăturate de prima instanță motivat de
faptul că nu au fost justificate de pârâtă prin dovezi contrare reținând
totodată că deși pârâta susține că prin adresa nr. 102 din 28 iunie 2010 a
notificat reclamantului faptul că imobilul a fost finalizat, nu a probat acest
fapt, nu a contestat manifestarea de voință a reclamantului în sensul
desființării antecontractului și nu a mai notificat reclamantului data, locul
și ora predării conform art. 5.6.
Prin urmare tribunalul a reținut că nu se poate reține
un refuz din partea reclamantului de executare a obligației de prezentare la
întocmirea procesului-verbal de predare-primire față de argumentele acestuia
avute în vedere pentru denunțarea contractului sau încălcarea dreptului pârâtei
de prelungire a datei finalizării, o astfel de ipoteză implicând o neexecutare
întocmai a propriilor obligații ale pârâtei ce ar fi impus prelungirea
termenului.
A mai reținut prima instanță că susținerile
reclamantului conform cărora pentru perfectarea contractului de
vânzare-cumpărare pârâta trebuia să dețină și alte acte referitoare la
existența rolului fiscal pentru a obține certificat fiscal necesar
autentificării vânzării, carte funciară individuală pentru apartament pentru a
obține extras pentru autentificare, act de dezmembrare, nu au fost înlăturate
prin probatorii de către pârâtă. Totodată, apărările pârâtei nu au fost de
natură a proba îndeplinirea prevederilor art. 37 din Legea nr. 50/1991 privind
obligația constructorului de a executa integral lucrările până la termenul
prevăzut, lucrări care se consideră finalizate dacă s-au realizat toate
elementele prevăzute în autorizație și s-a efectuat recepția la terminarea
lucrărilor, cu participarea reprezentantului Administrației Publice.
Prin încheierea pronunțată la 06 septembrie 2012, la
cererea reclamantului, s-a dispus îndreptarea erorii materiale din sentința
civilă nr. 6321/2012 în sensul menționării corecte a echivalentului în lei a
sumelor în euro la care a fost obligată pârâta, respectiv echivalentul în lei
al debitului principal de 48.804,59 euro este de 211.196,982 lei, iar nu
211.196.982 lei, și dobânda acordată este de 3.930,765 euro având ca echivalent
suma de 17.010,015 lei, iar nu 17.010.015 lei.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC
A.C.C. SRL, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 487 din 7 decembrie 2012 Curtea
de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat și a
respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca
inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut
următoarele:
Prin acțiunea inițială, intimatul reclamant a solicitat
instanței ca în temeiul O.G. nr. 5/2001 să emită o somație de plată prin care
să oblige pârâta la plata sumei de 48.804,59 euro, în echivalent lei,
reprezentând debit restant.
Ulterior, acesta și-a modificat acțiunea inițială,
solicitând să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare
încheiat cu pârâta la data de 26 martie 2008 și obligarea pârâtei la
restituirea sumei de 48.804,59 euro, la plata sumei de 24.402,295 euro reprezentând
echivalentul a 105.598,49 lei, în termen de 6 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii și obligarea pârâtei la plata sumei de 17.010,015 lei
(3.930,75 euro) cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal,
calculată până la data de 03 noiembrie 2011.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată a
fost introdusă inițial în temeiul O.G. nr. 5/2001 privind somația de plată, în
cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ.
privind procedura concilierii prealabile, astfel cum în mod neîntemeiat susține
pârâta, dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ. având în vedere
litigiile de drept comun între profesioniști, evaluabile în bani.
Instanța de apel a înlăturat și criticile pârâtei
conform cărora reclamantul nu putea cere rezoluțiunea convențională, ci doar pe
cea judiciară, motivat de faptul că prin sentința atacată s-a dispus rezilierea
antecontractului astfel cum s-a solicitat și nu constatarea rezilierii
acestuia.
Cu privire la rezoluțiunea judiciară a antecontractului
în litigiu, instanța de apel a apreciat ca fiind temeinică și legală soluția
primei instanțe pentru toate argumentele avute în vedere de aceasta în
considerentele sentinței apelate, argumente prezentate pe larg mai sus.
Totodată, curtea de apel a reținut că obiectul
antecontractului îl reprezintă vânzarea-cumpărarea unui apartament și a unui
loc de parcare, cu cotele indivize aferente și nu vânzarea-cumpărarea
imobilului în ansamblul său, respectiv a clădirii unde se află situat
respectivul apartament, sens în care trebuie interpretat întreg cap.5 din
antecontract referitor la predarea imobilului. Astfel, toate discuțiile și
probele administrate în cauză referitoare la faptul că imobilul în care este
situat apartamentul a fost finalizat și recepționat încă din luna martie 2010
sunt lipsite de relevanță atâta vreme cât apartamentul care a făcut obiectul
contractului nu a fost finalizat și, în consecință, predat cumpărătorului.
Curtea de apel a înlăturat și susținerile pârâtei
conform cărora data finalizării nu coincide cu data predării apartamentului
motivat de faptul că art. 5.5 din antecontract este clar în acest sens, făcând
referire expresă la obligația de predare asumată conform art. 5.1 iar faptul că
în cuprinsul art. 5.1, 5.3, 5.4 și 5.5 din același antecontract se folosește
când termenul de finalizare, când cel de predare nu este un argument în
favoarea acestor susțineri, interpretarea clauzelor neclare făcându-se în
favoarea celui ce se obligă, în speță, reclamantul cumpărător.
Instanța de apel a apreciat că, în speță, problema
finalizării imobilului în ansamblul său devine subsidiară atâta vreme cât
obiectul contractului nu a fost executat, în sensul predării apartamentului
către intimatul beneficiar.
Referitor la cererea reclamantului de obligare a
pârâtei la plata taxei judiciare de timbru care, din dispoziția primei
instanțe, s-a dispus a fi achitată eșalonat, în lipsa unei declarații de apel,
instanța de apel a apreciat că se impune respingerea acesteia ca inadmisibilă,
reclamantul având dreptul să solicite acest lucru la fond în temeiul art. 274 C.
proc. civ., neavând relevanță faptul că plata urma a se face în viitor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.C.C.
SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctele 7, 8 și 9 C.
proc. civ.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304
punctul 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată cuprinde motive
străine de natura pricinii și totodată contradictorii.
Astfel, recurenta a învederat că instanța de apel a
analizat cererea de rezoluțiune judiciară formulată de reclamant prin prisma
condițiilor prevăzute de pactul comisoriu la care chiar reclamantul a renunțat,
situație care conduce la analizarea unor instituții inaplicabile în cauză și la
lipsa aplicării instituțiilor cu adevărat incidente, rezultatul fiind lipsa
cercetării reale a fondului cauzei, fapt ce atrage și incidența motivului de
recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 din același cod.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304
punctul 8 C. proc. civ., recurenta a învederat faptul că instanța de apel a
pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea art. 969 C. civ., modificând
convenția părților și atribuindu-i alte obligații decât cele asumate prin
contract, motiv de recurs care apreciază că poate fi încadrat și în prevederile
art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta a arătat că încălcând principiul
înscris în art. 969 C. civ., instanța de apel a considerat că obligația de
finalizare este una și aceeași cu obligația de predare aplicând totodată în mod
vădit eronat principiul in dubio pro reo arătând că în fapt pârâta era cea care
s-a obligat.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304
punctul 9 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat critici vizând greșita aplicare
a legii de către instanța de apel, susținând că decizia atacată a fost
pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 720
1
C. proc. civ. și cu
ignorarea lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, desființând un
act față de o creditoare care nu a formulat o cerere în acest sens și
obligând-o la restituirea întregii sume către singurul creditor care a formulat
acțiunea și a făcut o greșită aplicare a instituției rezoluțiunii judiciare.
Cu privire la încălcarea prevederilor art. 720
1
C. proc. civ. recurenta a învederat, în esență, că deși acest text de lege nu
este unul de recomandare ci are un caracter imperativ și deși reclamantul a
urmat o procedură care nu îndeplinea condițiile prevăzute de respectivul
articol, în mod nelegal instanța de apel a considerat că, deoarece cererea ce
face obiectul litigiului a fost formulată inițial sub forma unei somații de
plată, aceasta a ținut loc de convocare la conciliere.
Referitor la ignorarea de către instanța de apel a
lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, recurenta a arătat că deși
la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu,
reclamantul era căsătorit cu intervenienta N.A., acesta a fost singurul care a
formulat acțiunea având ca obiect rezoluțiunea antecontractului.
Astfel, recurenta a arătat că în cauză s-a făcut o
greșită aplicare a prevederilor art. 57 C. proc. civ., admiterea cererii de
introducere în cauză a pârâtei N.A. neputând suplini omisiunea acesteia de a-și
formula propria cerere.
Totodată recurenta a susținut că în cauză nu sunt
îndeplinite condițiile intervenirii rezoluțiunii judiciare a antecontractului,
arătând că în mod eronat instanța a analizat rezoluțiunea prin prisma pactului
comisoriu inserat în antecontract, pact comisoriu la ale cărui efecte
reclamantul renunțase.
Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.
civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de
procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte
cercetarea fondului, Înalta Curte va examina cu prioritate excepția
tardivității declarării recursului, invocată de intimatul-reclamant.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva
regularității declarării recursului, înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ.,
„Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu
dispune altfel
”.
Rezultă, așadar, că, potrivit acestui text de lege,
recursul poate fi declarat în termen de 15 zile de la data comunicării
hotărârii, sancțiunea în caz de depășire a acestuia, ca termen imperativ, fiind
decăderea din dreptul de a se soluționa pe fond recursul.
În cauză, comunicarea hotărârii atacate s-a făcut la
data de11 ianuarie 2013 iar cererea de recurs a fost formulată la data de 28
ianuarie 2013.
Astfel, calculând termenul de recurs cu respectarea
dispozițiilor art. 104 raportate la art. 101 alin. (1) C. proc. civ. și la cele
anterior expuse, Înalta Curte constată că, termenul de 15 zile prevăzut de art.
301 din același cod pentru exercitarea căii de atac s-a sfârșit, în speță,
într-o zi de duminică, respectiv la data de 27 ianuarie 2013, fiind prelungit
conform dispozițiilor art. 101 alin. (5) C. proc. civ. până la sfârșitul primei
zile de lucru imediat următoare, respectiv până la data de 28 ianuarie 2013.
Prin urmare, recurenta exercitând calea extraordinară
de atac a recursului înlăuntrul termenului de recurs arătat mai sus, Înalta Curte
urmează să respingă excepția tardivității recursului invocată de
intimatul-reclamant.
Analizând decizia atacată în raport de criticile
formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept
invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele
considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc. civ.
poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină
sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Dispozițiile citate supun spre analiză prevederile art.
261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să arate în
considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format
convingerea sa precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile
părților.
Aceste prevederi legale nu trebuie interpretate însă în
sensul că judecătorul trebuie să răspundă separat diferitelor argumente ale
părților ci este îndreptățit să grupeze aceste argumente, să le analizeze
global, printr-un raționament juridic de sinteză.
În speță, observând considerentele deciziei recurare se
constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt
contradictorii și nici străine de natura pricinii.
Criticile recurentei vizând faptul că greșit instanța
de apel a analizat cererea de rezoluțiune judiciară formulată de reclamant prin
prisma condițiilor prevăzute de pactul comisoriu, nu pot fi reținute, motivat
de faptul că, în speță, nu era vorba despre un pact comisoriu de ultim grad,
astfel încât rezoluțiunea nu putea opera fără intervenția instanței
judecătorești astfel încât corect aceasta a analizat condițiile intervenirii
rezoluțiunii prin prisma înțelegerii părților.
Se constată că instanța de apel a argumentat soluția,
în considerentele deciziei recurate făcându-se referire la criticile pârâtei și
la probatoriul administrat în cauză, arătându-se care sunt motivele de fapt și
de drept care au condus la concluzia că în speță sunt îndeplinite condițiile
intervenirii rezoluțiunii judiciare a contractului.
Astfel, potrivit art. 11 din antecontractul încheiat de
către părți, obiectul acestuia consta în transferul dreptului de proprietate de
la promitentul vânzător (recurenta) la promitentul cumpărător (intimatul)
asupra următoarelor bunuri imobile: apartamentul str. Ing. Dumitru Tăcu, sector
5, în suprafață de 82,30 mp; cotă indiviză din dreptul de proprietate asupra
zonelor comune construite ale clădirii; cota indiviză din dreptul de
proprietate asupra terenului de sub clădire și asupra terenului aparținând
zonelor comune și locul de parcare nr. x localizat la subsolul blocului iar nu
vânzarea-cumpărarea imobilului în ansamblul său, respectiv a clădirii unde se
află situat respectivul apartament.
Potrivit art. 5.1 din antecontract recurenta se obliga
să finalizeze imobilul, astfel cum este prevăzut la art. 1.1, până la sfârșitul
trimestrului I al anului 2010, iar în cazul în care acest termen nu se
respecta, recurenta beneficia de o perioadă de grație de maxim 3 luni (art. 5.3),
orice extensie a datei finalizării, incluzând perioada de grație, urmând a fi
notificată intimatului cu cel puțin 10 zile anterior datei de finalizare
prevăzută la art. 5.1 (trimestrul I 2010).
Recurenta nu a putut respecta termenul inițial prevăzut
la art. 5.1 - sfârșitul lunii martie 2010, motiv pentru care în favoarea sa a
operat termenul de grație prevăzut la art. 5.3, data finalizării imobilului
urmând a se realiza la 30 iunie 2010.
Întrucât la data de 30 iunie 2010 recurenta nu și-a
îndeplinit obligația de predare a apartamentului către intimat acesta a dat
curs dispozițiilor art. 5.5 din antecontract, notificând-o pe recurentă la data
de 05 iulie 2010 că înțelege să denunțe unilateral contractul.
Potrivit art. 5.5 în cazul în care promitentul vânzător
nu-și îndeplinește obligația de predare asumată conform art. 5.1, după
expirarea perioadei de prelungire calculată conform art. 5.2 și/ sau a
termenului de grație prevăzut la art. 5.3, promitentul cumpărător avea
posibilitatea de a solicita, la alegerea sa, fie denunțarea antecontractului în
baza unei notificări în acest sens, caz în care toate sumele achitate urmau a
fi returnate, împreună cu dobânda legală calculată de la data plății până la
data returnării integrale a sumei, fie acordarea unei noi perioade de grație.
Potrivit art. 5.5.3 opțiunea promitentului cumpărător
conform cu art. 5.5.1 trebuia să fie făcută în scris în termen de maximum 10
zile de la data finalizării inițiale/ prelungite.
Intimatul a respectat termenul prevăzut de art. 5.5.3
notificând recurentei intenția sa de reziliere unilaterală la data de 05 iulie 2010,
adică înlăuntrul termenului de 10 zile de la data stabilită drept dată de
finalizare, astfel cum a fost prelungită, respectiv 30 iunie 2010.
Notificarea intenției de reziliere unilaterală a
antecontractului a fost făcută de către intimat pentru faptul că apartamentul
care a făcut obiectul acestui antecontract, astfel cum a fost prevăzut în art. 1.1,
nu i-a fost predat, interesul personal al acestuia raportându-se la acest
obiectiv și nu la imobilul, la clădirea în ansamblul său.
Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut
că în speță sunt îndeplinite condițiile intervenirii rezoluțiunii judiciare
motivat de faptul că recurenta pârâtă nu și-a respectat obligația asumată în
contract, aceea de a preda până la o anumită dată stabilită prin convenția
părților, imobilul ce a făcut obiectul contractului, în condițiile în care
acesta și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau.
Motivul prevăzut de art. 304 punctul 8 C. proc. civ.
poate fi invocat atunci când „instanța, interpretând greșit actul juridic dedus
judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al
acestuia”.
Acest motiv de recurs vizează nesocotirea principiului
înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere
de lege între părțile contractante.
Interpretarea greșită a actului juridic poate determina
casarea unei hotărâri judecătorești numai în acele împrejurări în care o atare
interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Din perspectiva acestui motiv de recurs,
recurenta-pârâtă a pus în discuție faptul că încălcând principiul înscris în art.
969 C. civ., instanța de apel a considerat că obligația de finalizare este una
și aceeași cu obligația de predare aplicând totodată în mod vădit eronat principiul
in dubio pro reo arătând că în fapt pârâta era cea care s-a obligat.
Aceste critici se constată a fi nefondate, în mod
corect instanța de apel reținând că art. 5.5 din antecontractul în litigiu face
referire expresă la obligația de predare asumată conform art. 5.1 din același
act, apreciind că este logic că nu poți preda și respectiv primi un apartament
finalizat într-un imobil neterminat și că, în speță, problema finalizării
imobilului în ansamblul său devine subsidiară atâta vreme cât obiectul
contractului nu a fost executat, în sensul predării apartamentului către
intimatul beneficiar.
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi
solicitată potrivit art. 304 punctul 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea
pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a legii.
În concret, recurenta critică greșita interpretare dată
de către instanța de apel prevederilor art. 720
1
și art. 57 C. proc.
civ.
În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 720
1
C. proc. civ. „în procesele și cererile dintre profesioniști evaluabile în bani
și derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de
chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin
mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte”.
Se constată că legiuitorul a avut în vedere natura
litigiilor dintre profesioniști precum și principiul celerității judecării unor
astfel de procese, urmărind astfel în primul rând rezolvarea litigiului pe cale
amiabilă iar în subsidiar asigurarea celerității judecării pricinii, părțile
cunoscând pretențiile reciproce, consemnate în procesul-verbal de conciliere.
În speță, prin acțiunea inițială, intimatul reclamant a
solicitat instanței ca în temeiul O.G. nr. 5/2001 să emită o somație de plată
prin care să oblige pârâta la plata sumei de 48.804,59 euro, în echivalent lei,
reprezentând debit restant iar ulterior, prin cererea precizatoare înregistrată
la prima instanța în data de 02 noiembrie 2011, acesta și-a modificat acțiunea
inițială, solicitând să se dispună rezoluțiunea antecontractului de
vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta la data de 26 martie 2008.
Prin urmare, având în vedere că cererea de chemare în
judecată a fost introdusă inițial în temeiul O.G. nr. 5/2001 privind somația de
plată. În mod corect instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ. privind procedura concilierii
prealabile.
Totodată, susținerile recurentei referitoare la faptul
că a luat cunoștință de pretențiile intimatului-reclamant privind rezoluțiunea antecontractului
numai în fața instanței nu pot fi reținute, fiind contrazise de înscrisurile
depuse la dosar, respectiv de convocarea la conciliere directă din data de 27
iunie 2011 și procesul verbal de conciliere încheiat la data de 19 iulie 2011
din care rezultă cu claritate că intimatul-reclamant a solicitat rezoluțiunea
antecontractului în litigiu propunând încheierea unui act adițional în acest
sens.
În ceea ce privește criticile vizând greșita
interpretare a prevederilor art. 57 C. proc. civ. se constată că acestea sunt
nefondate pentru următoarele considerente.
În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 57 mai
sus evocate, „care dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care
ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul”. Iar conform art. 58
din același act normativ „Cel chemat în judecată dobândește calitatea de
intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.”
Totodată, conform alin. (3) al art. 57 C. proc. civ. „Cererea
făcută de reclamant se poate depune cel mai târziu până la închiderea
dezbaterilor în fața primei instanțe.”
În speță se constată că reclamantul, a formulat cerere
de chemare în judecată, în calitate de intervenient, a soției sale, arătând că
întrucât contractul a cărui rezoluțiune se cere a fost încheiat în timpul
căsătoriei, soția sa poate pretinde aceleași drepturi, această cerere fiind
introdusă înainte de închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, motiv
pentru care nu se poate vorbi despre o aplicare greșită a prevederilor art. 57 C.
proc. civ.
Mai mult decât atât, în speță, antecontractul a cărui
desființare se solicită a fost încheiat de către reclamant, în timpul
căsătoriei cu intervenienta. Or, conform prevederilor art. 35 C. fam., în
vigoare la data încheierii actului juridic, „Soții administrează și folosesc
împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soți,
exercitând singur aceste drepturi este socotit că are și consimțământul
celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și
nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile
comune, dacă nu are consimțământul celuilalt soț.”
Prin urmare nu se pune problema unui litisconsorțiu
obligatoriu, singura cerință impusă de legiuitor fiind existența
consimțământului celuilalt soț, cerință îndeplinită în speță, intervenienta
declarând că este de acord și susține demersurile soțului cu privire la
rezoluțiunea antecontractului în litigiu.
Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum
recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și având în
vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către
intimatul-reclamant, urmează a fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.453
lei, cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția tardivității declarării recursului
invocată de intimatul-reclamant L.M.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC
A.C.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 487 din 7 decembrie 2012 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurenta-pârâtă SC A.C.C. SRL să plătească
intimatului-reclamant L.M. suma de 4.453 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată;în ședință publică, astăzi 11 decembrie
2013.