ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4420/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 6321 din 10 mai 2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.M. în contradictoriu cu pârâta SC A.C.C. SRL și intervenienta N.A., a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 2008, a obligat pârâta la restituirea sumei de 48.804,59 euro echivalent a 211.196.982 lei reprezentând avansul achitat de reclamant conform art. 3.2 din antecontract, precum și la plata sumei de 17.010.015 lei cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal calculată până la data de 03 noiembrie 2011 și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.094,64 lei către reclamant.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut următoarele: Prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 208 autentificat de BNP - M.P. din 26 martie 2008, pârâta se obligă să construiască și să transmită prin act autentic dreptul de proprietate asupra apartamentului din str. Ing. Dumitru Tăcu, sector 5 București și loc de parcare nr. x de la subsolul imobilului către reclamantul beneficiar. Termenul de finalizare și predare a construcției era finele trimestrul I al anului 2010 respectiv 31 martie 2010 sau cel mai târziu la expirarea perioadei de grație de maximum 3 luni (art. 5.3 - antecontract).

A mai reținut prima instanță că până la 30 iunie 2010, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de predare a construcției conform art. 5 din antecontract, iar conform art. 5.5 din același act, dacă promitentul vânzător nu-și îndeplinește obligația de predare asumată conform art. 5.1, respectiv să finalizeze imobilul până la sfârșitul trimestrului I 2010, după expirarea perioadei de prelungire calculată conform art. 5.2 sau/ și a termenului de grație prevăzut la art. 5.3, promitentul-cumpărător are posibilitatea de a denunța antecontractul și de a pretinde returnarea sumelor plătite în termen de 15 zile de la primirea notificării scrise înaintată promitentului-vânzător împreună cu dobânda legală de la data plății până la data returnării integrale.

Tribunalul a înlăturat susținerile pârâtei conform cărora dovada finalizării lucrărilor este procesul verbal de terminare a lucrărilor din 16 martie 2010 motivat de faptul că acesta nu poartă număr de înregistrare la autoritatea publică locală, în cuprinsul lui nu este menționat numele reprezentantului Primăriei Sector 5 ca membru în comisia de recepție, deși actul poartă ștampila acestei instituții iar în cuprinsul acestuia se menționează că la finalizarea lucrărilor prevăzute în autorizația nr. x/2007 se vor regulariza taxele legale de către primărie, ceea ce creează prezumția că la acea dată construcția nu era finalizată spre a fi funcțională efectiv.

Aceeași concluzie se poate deduce și din faptul că ulterior, la 17 martie 2010, pârâta a solicitat o prelungire a termenului de executare până la 30 iunie 2010 în acest sens fiind și declarația reprezentantului pârâtei în ședința din 22 martie 2012 conform căreia la data întocmirii procesului verbal din 16 martie 2010 încă se mai lucra la finisaje și mai mult decât atât nu s-a dovedit racordarea la utilități a imobilului la data când acesta trebuia finalizat.

Totodată tribunalul reține că în cuprinsul capitolului 5 din contract este menționat un „termen de predare ” , care dacă nu era respectat promitentul vânzător urma a beneficia de o perioadă de grație de maxim 3 luni, ceea ce s-a realizat, termenul fiind prelungit până la 30 iunie 2012. Susținerea pârâtei conform căreia reclamantul putea contesta finalizarea lucrărilor, branșamentele, instalațiile, dotările, calitatea materialelor doar pe calea procedurii prevăzute de art. 5.6 II din antecontract nu poate fi primită întrucât reclamantul susține însăși neexecutarea branșamentelor nu probleme de calitate, remediere, etc. Totodată, argumentul pârâtei că un termen de predare nu era determinat nu poate fi primit pentru că o obligație pur potestativă cu privire la predare, a cărei realizare depinde exclusiv de voința uneia dintre părți, este nulă.

Susținerea reclamantului că pârâta ar fi avut dificultăți în finanțarea lucrărilor, prin neplata integrală și la termen a facturilor la energie electrică au fost înlăturate de prima instanță motivat de faptul că nu au fost justificate de pârâtă prin dovezi contrare reținând totodată că deși pârâta susține că prin adresa nr. 102 din 28 iunie 2010 a notificat reclamantului faptul că imobilul a fost finalizat, nu a probat acest fapt, nu a contestat manifestarea de voință a reclamantului în sensul desființării antecontractului și nu a mai notificat reclamantului data, locul și ora predării conform art. 5.6.

Prin urmare tribunalul a reținut că nu se poate reține un refuz din partea reclamantului de executare a obligației de prezentare la întocmirea procesului-verbal de predare-primire față de argumentele acestuia avute în vedere pentru denunțarea contractului sau încălcarea dreptului pârâtei de prelungire a datei finalizării, o astfel de ipoteză implicând o neexecutare întocmai a propriilor obligații ale pârâtei ce ar fi impus prelungirea termenului. A mai reținut prima instanță că susținerile reclamantului conform cărora pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare pârâta trebuia să dețină și alte acte referitoare la existența rolului fiscal pentru a obține certificat fiscal necesar autentificării vânzării, carte funciară individuală pentru apartament pentru a obține extras pentru autentificare, act de dezmembrare, nu au fost înlăturate prin probatorii de către pârâtă.

Totodată, apărările pârâtei nu au fost de natură a proba îndeplinirea prevederilor art. 37 din Legea nr. 50/1991 privind obligația constructorului de a executa integral lucrările până la termenul prevăzut, lucrări care se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor, cu participarea reprezentantului Administrației Publice. Prin încheierea pronunțată la 06 septembrie 2012, la cererea reclamantului, s-a dispus îndreptarea erorii materiale din sentința civilă nr. 6321/2012 în sensul menționării corecte a echivalentului în lei a sumelor în euro la care a fost obligată pârâta, respectiv echivalentul în lei al debitului principal de 48.804,59 euro este de 211.196,982 lei, iar nu 211.196.982 lei, și dobânda acordată este de 3.930,765 euro având ca echivalent suma de 17.010,015 lei, iar nu 17.010.015 lei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC A.C.C. SRL, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 487 din 7 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat și a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea inițială, intimatul reclamant a solicitat instanței ca în temeiul O.G. nr. 5/2001 să emită o somație de plată prin care să oblige pârâta la plata sumei de 48.804,59 euro, în echivalent lei, reprezentând debit restant.

Ulterior, acesta și-a modificat acțiunea inițială, solicitând să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta la data de 26 martie 2008 și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 48.804,59 euro, la plata sumei de 24.402,295 euro reprezentând echivalentul a 105.598,49 lei, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii și obligarea pârâtei la plata sumei de 17.010,015 lei (3.930,75 euro) cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal, calculată până la data de 03 noiembrie 2011. Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă inițial în temeiul O.G. nr. 5/2001 privind somația de plată, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. privind procedura concilierii prealabile, astfel cum în mod neîntemeiat susține pârâta, dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. având în vedere litigiile de drept comun între profesioniști, evaluabile în bani. Instanța de apel a înlăturat și criticile pârâtei conform cărora reclamantul nu putea cere rezoluțiunea convențională, ci doar pe cea judiciară, motivat de faptul că prin sentința atacată s-a dispus rezilierea antecontractului astfel cum s-a solicitat și nu constatarea rezilierii acestuia. Cu privire la rezoluțiunea judiciară a antecontractului în litigiu, instanța de apel a apreciat ca fiind temeinică și legală soluția primei instanțe pentru toate argumentele avute în vedere de aceasta în considerentele sentinței apelate, argumente prezentate pe larg mai sus.

Totodată, curtea de apel a reținut că obiectul antecontractului îl reprezintă vânzarea-cumpărarea unui apartament și a unui loc de parcare, cu cotele indivize aferente și nu vânzarea-cumpărarea imobilului în ansamblul său, respectiv a clădirii unde se află situat respectivul apartament, sens în care trebuie interpretat întreg cap.5 din antecontract referitor la predarea imobilului. Astfel, toate discuțiile și probele administrate în cauză referitoare la faptul că imobilul în care este situat apartamentul a fost finalizat și recepționat încă din luna martie 2010 sunt lipsite de relevanță atâta vreme cât apartamentul care a făcut obiectul contractului nu a fost finalizat și, în consecință, predat cumpărătorului.

Curtea de apel a înlăturat și susținerile pârâtei conform cărora data finalizării nu coincide cu data predării apartamentului motivat de faptul că art. 5.5 din antecontract este clar în acest sens, făcând referire expresă la obligația de predare asumată conform art. 5.1 iar faptul că în cuprinsul art. 5.1, 5.3, 5.4 și 5.5 din același antecontract se folosește când termenul de finalizare, când cel de predare nu este un argument în favoarea acestor susțineri, interpretarea clauzelor neclare făcându-se în favoarea celui ce se obligă, în speță, reclamantul cumpărător. Instanța de apel a apreciat că, în speță, problema finalizării imobilului în ansamblul său devine subsidiară atâta vreme cât obiectul contractului nu a fost executat, în sensul predării apartamentului către intimatul beneficiar.

Referitor la cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata taxei judiciare de timbru care, din dispoziția primei instanțe, s-a dispus a fi achitată eșalonat, în lipsa unei declarații de apel, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea acesteia ca inadmisibilă, reclamantul având dreptul să solicite acest lucru la fond în temeiul art. 274 C. proc. civ., neavând relevanță faptul că plata urma a se face în viitor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.C.C. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 punctele 7, 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii și totodată contradictorii.

Astfel, recurenta a învederat că instanța de apel a analizat cererea de rezoluțiune judiciară formulată de reclamant prin prisma condițiilor prevăzute de pactul comisoriu la care chiar reclamantul a renunțat, situație care conduce la analizarea unor instituții inaplicabile în cauză și la lipsa aplicării instituțiilor cu adevărat incidente, rezultatul fiind lipsa cercetării reale a fondului cauzei, fapt ce atrage și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 din același cod. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 8 C. proc. civ., recurenta a învederat faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea art. 969 C. civ., modificând convenția părților și atribuindu-i alte obligații decât cele asumate prin contract, motiv de recurs care apreciază că poate fi încadrat și în prevederile art. 304 punctul 9 C. proc.

civ. Astfel, recurenta a arătat că încălcând principiul înscris în art. 969 C. civ., instanța de apel a considerat că obligația de finalizare este una și aceeași cu obligația de predare aplicând totodată în mod vădit eronat principiul in dubio pro reo arătând că în fapt pârâta era cea care s-a obligat. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat critici vizând greșita aplicare a legii de către instanța de apel, susținând că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 720 1 C. proc. civ. și cu ignorarea lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, desființând un act față de o creditoare care nu a formulat o cerere în acest sens și obligând-o la restituirea întregii sume către singurul creditor care a formulat acțiunea și a făcut o greșită aplicare a instituției rezoluțiunii judiciare.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 720 1 C. proc. civ. recurenta a învederat, în esență, că deși acest text de lege nu este unul de recomandare ci are un caracter imperativ și deși reclamantul a urmat o procedură care nu îndeplinea condițiile prevăzute de respectivul articol, în mod nelegal instanța de apel a considerat că, deoarece cererea ce face obiectul litigiului a fost formulată inițial sub forma unei somații de plată, aceasta a ținut loc de convocare la conciliere. Referitor la ignorarea de către instanța de apel a lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, recurenta a arătat că deși la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu, reclamantul era căsătorit cu intervenienta N.A., acesta a fost singurul care a formulat acțiunea având ca obiect rezoluțiunea antecontractului.

Astfel, recurenta a arătat că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 57 C. proc. civ., admiterea cererii de introducere în cauză a pârâtei N.A. neputând suplini omisiunea acesteia de a-și formula propria cerere. Totodată recurenta a susținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile intervenirii rezoluțiunii judiciare a antecontractului, arătând că în mod eronat instanța a analizat rezoluțiunea prin prisma pactului comisoriu inserat în antecontract, pact comisoriu la ale cărui efecte reclamantul renunțase. Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, Înalta Curte va examina cu prioritate excepția tardivității declarării recursului, invocată de intimatul-reclamant.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva regularității declarării recursului, înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel ”. Rezultă, așadar, că, potrivit acestui text de lege, recursul poate fi declarat în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, sancțiunea în caz de depășire a acestuia, ca termen imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluționa pe fond recursul. În cauză, comunicarea hotărârii atacate s-a făcut la data de11 ianuarie 2013 iar cererea de recurs a fost formulată la data de 28 ianuarie 2013. Astfel, calculând termenul de recurs cu respectarea dispozițiilor art. 104 raportate la art. 101 alin. (1) C. proc.

civ. și la cele anterior expuse, Înalta Curte constată că, termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 din același cod pentru exercitarea căii de atac s-a sfârșit, în speță, într-o zi de duminică, respectiv la data de 27 ianuarie 2013, fiind prelungit conform dispozițiilor art. 101 alin. (5) C. proc. civ. până la sfârșitul primei zile de lucru imediat următoare, respectiv până la data de 28 ianuarie 2013. Prin urmare, recurenta exercitând calea extraordinară de atac a recursului înlăuntrul termenului de recurs arătat mai sus, Înalta Curte urmează să respingă excepția tardivității recursului invocată de intimatul-reclamant. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 punctul 7 C. proc.

civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Dispozițiile citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Aceste prevederi legale nu trebuie interpretate însă în sensul că judecătorul trebuie să răspundă separat diferitelor argumente ale părților ci este îndreptățit să grupeze aceste argumente, să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză. În speță, observând considerentele deciziei recurare se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt contradictorii și nici străine de natura pricinii.

Criticile recurentei vizând faptul că greșit instanța de apel a analizat cererea de rezoluțiune judiciară formulată de reclamant prin prisma condițiilor prevăzute de pactul comisoriu, nu pot fi reținute, motivat de faptul că, în speță, nu era vorba despre un pact comisoriu de ultim grad, astfel încât rezoluțiunea nu putea opera fără intervenția instanței judecătorești astfel încât corect aceasta a analizat condițiile intervenirii rezoluțiunii prin prisma înțelegerii părților. Se constată că instanța de apel a argumentat soluția, în considerentele deciziei recurate făcându-se referire la criticile pârâtei și la probatoriul administrat în cauză, arătându-se care sunt motivele de fapt și de drept care au condus la concluzia că în speță sunt îndeplinite condițiile intervenirii rezoluțiunii judiciare a contractului.

Astfel, potrivit art. 11 din antecontractul încheiat de către părți, obiectul acestuia consta în transferul dreptului de proprietate de la promitentul vânzător (recurenta) la promitentul cumpărător (intimatul) asupra următoarelor bunuri imobile: apartamentul str. Ing. Dumitru Tăcu, sector 5, în suprafață de 82,30 mp; cotă indiviză din dreptul de proprietate asupra zonelor comune construite ale clădirii; cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului de sub clădire și asupra terenului aparținând zonelor comune și locul de parcare nr. x localizat la subsolul blocului iar nu vânzarea-cumpărarea imobilului în ansamblul său, respectiv a clădirii unde se află situat respectivul apartament.

Potrivit art. 5.1 din antecontract recurenta se obliga să finalizeze imobilul, astfel cum este prevăzut la art. 1.1, până la sfârșitul trimestrului I al anului 2010, iar în cazul în care acest termen nu se respecta, recurenta beneficia de o perioadă de grație de maxim 3 luni (art. 5.3), orice extensie a datei finalizării, incluzând perioada de grație, urmând a fi notificată intimatului cu cel puțin 10 zile anterior datei de finalizare prevăzută la art. 5.1 (trimestrul I 2010). Recurenta nu a putut respecta termenul inițial prevăzut la art. 5.1 - sfârșitul lunii martie 2010, motiv pentru care în favoarea sa a operat termenul de grație prevăzut la art. 5.3, data finalizării imobilului urmând a se realiza la 30 iunie 2010. Întrucât la data de 30 iunie 2010 recurenta nu și-a îndeplinit obligația de predare a apartamentului către intimat acesta a dat curs dispozițiilor art. 5.5 din antecontract, notificând-o pe recurentă la data de 05 iulie 2010 că înțelege să denunțe unilateral contractul.

Potrivit art. 5.5 în cazul în care promitentul vânzător nu-și îndeplinește obligația de predare asumată conform art. 5.1, după expirarea perioadei de prelungire calculată conform art. 5.2 și/ sau a termenului de grație prevăzut la art. 5.3, promitentul cumpărător avea posibilitatea de a solicita, la alegerea sa, fie denunțarea antecontractului în baza unei notificări în acest sens, caz în care toate sumele achitate urmau a fi returnate, împreună cu dobânda legală calculată de la data plății până la data returnării integrale a sumei, fie acordarea unei noi perioade de grație. Potrivit art. 5.5.3 opțiunea promitentului cumpărător conform cu art. 5.5.1 trebuia să fie făcută în scris în termen de maximum 10 zile de la data finalizării inițiale/ prelungite.

Intimatul a respectat termenul prevăzut de art. 5.5.3 notificând recurentei intenția sa de reziliere unilaterală la data de 05 iulie 2010, adică înlăuntrul termenului de 10 zile de la data stabilită drept dată de finalizare, astfel cum a fost prelungită, respectiv 30 iunie 2010. Notificarea intenției de reziliere unilaterală a antecontractului a fost făcută de către intimat pentru faptul că apartamentul care a făcut obiectul acestui antecontract, astfel cum a fost prevăzut în art. 1.1, nu i-a fost predat, interesul personal al acestuia raportându-se la acest obiectiv și nu la imobilul, la clădirea în ansamblul său.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile intervenirii rezoluțiunii judiciare motivat de faptul că recurenta pârâtă nu și-a respectat obligația asumată în contract, aceea de a preda până la o anumită dată stabilită prin convenția părților, imobilul ce a făcut obiectul contractului, în condițiile în care acesta și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau. Motivul prevăzut de art. 304 punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când „instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Acest motiv de recurs vizează nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ.

potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Interpretarea greșită a actului juridic poate determina casarea unei hotărâri judecătorești numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a pus în discuție faptul că încălcând principiul înscris în art. 969 C. civ., instanța de apel a considerat că obligația de finalizare este una și aceeași cu obligația de predare aplicând totodată în mod vădit eronat principiul in dubio pro reo arătând că în fapt pârâta era cea care s-a obligat.

Aceste critici se constată a fi nefondate, în mod corect instanța de apel reținând că art. 5.5 din antecontractul în litigiu face referire expresă la obligația de predare asumată conform art. 5.1 din același act, apreciind că este logic că nu poți preda și respectiv primi un apartament finalizat într-un imobil neterminat și că, în speță, problema finalizării imobilului în ansamblul său devine subsidiară atâta vreme cât obiectul contractului nu a fost executat, în sensul predării apartamentului către intimatul beneficiar. Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 punctul 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În concret, recurenta critică greșita interpretare dată de către instanța de apel prevederilor art. 720 1 și art. 57 C. proc. civ. În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 720 1 C. proc. civ. „în procesele și cererile dintre profesioniști evaluabile în bani și derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte”. Se constată că legiuitorul a avut în vedere natura litigiilor dintre profesioniști precum și principiul celerității judecării unor astfel de procese, urmărind astfel în primul rând rezolvarea litigiului pe cale amiabilă iar în subsidiar asigurarea celerității judecării pricinii, părțile cunoscând pretențiile reciproce, consemnate în procesul-verbal de conciliere.

În speță, prin acțiunea inițială, intimatul reclamant a solicitat instanței ca în temeiul O.G. nr. 5/2001 să emită o somație de plată prin care să oblige pârâta la plata sumei de 48.804,59 euro, în echivalent lei, reprezentând debit restant iar ulterior, prin cererea precizatoare înregistrată la prima instanța în data de 02 noiembrie 2011, acesta și-a modificat acțiunea inițială, solicitând să se dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta la data de 26 martie 2008. Prin urmare, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă inițial în temeiul O.G. nr. 5/2001 privind somația de plată. În mod corect instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. privind procedura concilierii prealabile. Totodată, susținerile recurentei referitoare la faptul că a luat cunoștință de pretențiile intimatului-reclamant privind rezoluțiunea antecontractului numai în fața instanței nu pot fi reținute, fiind contrazise de înscrisurile depuse la dosar, respectiv de convocarea la conciliere directă din data de 27 iunie 2011 și procesul verbal de conciliere încheiat la data de 19 iulie 2011 din care rezultă cu claritate că intimatul-reclamant a solicitat rezoluțiunea antecontractului în litigiu propunând încheierea unui act adițional în acest sens. În ceea ce privește criticile vizând greșita interpretare a prevederilor art. 57 C. proc. civ. se constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 57 mai sus evocate, „care dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul”. Iar conform art. 58 din același act normativ „Cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.” Totodată, conform alin. (3) al art. 57 C. proc. civ. „Cererea făcută de reclamant se poate depune cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe.” În speță se constată că reclamantul, a formulat cerere de chemare în judecată, în calitate de intervenient, a soției sale, arătând că întrucât contractul a cărui rezoluțiune se cere a fost încheiat în timpul căsătoriei, soția sa poate pretinde aceleași drepturi, această cerere fiind introdusă înainte de închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe, motiv pentru care nu se poate vorbi despre o aplicare greșită a prevederilor art. 57 C. proc.

civ. Mai mult decât atât, în speță, antecontractul a cărui desființare se solicită a fost încheiat de către reclamant, în timpul căsătoriei cu intervenienta. Or, conform prevederilor art. 35 C. fam., în vigoare la data încheierii actului juridic, „Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul celuilalt soț.” Prin urmare nu se pune problema unui litisconsorțiu obligatoriu, singura cerință impusă de legiuitor fiind existența consimțământului celuilalt soț, cerință îndeplinită în speță, intervenienta declarând că este de acord și susține demersurile soțului cu privire la rezoluțiunea antecontractului în litigiu.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi respins ca nefondat. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la dosar de către intimatul-reclamant, urmează a fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.453 lei, cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității declarării recursului invocată de intimatul-reclamant L.M. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.C.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 487 din 7 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurenta-pârâtă SC A.C.C. SRL să plătească intimatului-reclamant L.M. suma de 4.453 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată;în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2013.